Puterea de a savarsi Sfintele Taine dupa "pratum spirituale" al lui Ioannis Moschos
Catre sfarsitul vietii sale itinerante care l-a purtat, in spatiul egiptean, palestinian si sirian, de la sihastrie la sihastrie si de la manastire la manastire, Ioannis Evkratas, numit si Ioannis Moschos (nascut in Damasc, la mijlocul veacului al VI-lea si mort la Roma in 619), a conceput la Roma o colectie de istorisiri monahale care s-a bucurat de multa atentie in special in spatiul crestinatatii bizantine.
Opera este cunoscuta sub numele de Limonariul - Leimonarion (Pajistea) sau, derivat de aici, "leimon", iar in limba latina ca "Pratum spirituale", "Pajistea duhovniceasca". Faptul ca Ioannis Moschos este autorul acestei scrieri nu a fost pus, de regula, sub semnul indoielii. Cu toate acestea, opera nu si-a castigat initial popularitatea sub numele autorului Ioannis Moschos, ci sub acela al prietenului sau, Sofronie, care, intre 634 si 638, a fost patriarh al Ierusalimului. In fapt, Limonariul este citat pentru intaiasi data in cea dintai "Cuvantare despre sfintele icoane" a Sfantului Ioan Damaschin si in actele Sinodului al VII-lea ecumenic, dar ca avandu-l ca autor pe Sofronie.
In versiunea editata in Patrologia Migne, Limonariul contine 219 capitole nu foarte lungi, uneori avand doar cateva randuri. Fireste, patriarhul Fotie, care-i atribuie expres lucrarea lui Ioannis Moschos, cunoaste mai multe editii de lungimi variabile, dintre care una, fara indoiala, cea mai cuprinzatoare, avea 342 capitole.
Viata sacramentala a monahilor nu este cea mai importanta tema a Limonariului. Mai curand, accentul cade aici pe prezentarea puterii transformatoare si facatoare de minuni a credintei crestine in Tara Sfanta si, intr-o anumita masura, pe revendicarea faptelor minunate doar, sau cu precadere, pentru credinta cea dreapta, formulata la Calcedon in 451. Insa capacitatea miraculoasa exclusiv a dreptei credinte marturisite la Calcedon este marturisita in Limonariu si de cateva istorii minunate cu privire la Sfanta Euharistie.
Sfanta Euharistie in Limonariu
Povestirile izolate in legatura cu Sfintele Taine care ne vor preocupa in acest studiu in mod special reprezinta, totusi, o tendinta distincta. Astfel, capitolul 199 relateaza despre un parinte monah ca, intotdeauna cand el savarsea Sfanta Liturghie, vedea un inger sezand de-a dreapta lui si unul de-a stanga. Un frate diacon pune insa la indoiala ortodoxia rugaciunii euharistice rostite de catre "batran". La cererea batranului, ingerii ii confirma caracterul eronat al enunturilor dogmatice rostite in rugaciune. Cu toate acestea, ei ii spun ca nu este datoria lor, ci a oamenilor sa se corecteze unul pe altul in ceea ce priveste problemele doctrinare.
Daca intelegem bine aceasta relatare, ea accepta - spre deosebire de altele - si validitatea slujbelor eretice, fara insa a considera problemele dogmatice ca fiind irelevante si, astfel, fara a le desconsidera pe acestea. Totusi, nu doar ereticii, ci si laicii pot savarsi, conform unor relatari din "Pajistea duhovniceasca", in mod valid Sfintele Taine. Cu acest ciclu de relatari ne vom ocupa in cele ce urmeaza.
* Capitolul 176 relateaza despre o calatorie prin pustie in care un calator evreu, pierzandu-si puterile, a trebuit sa fie abandonat de cei noua tovarasi de drum ai sai pentru ca cel putin acestia sa scape cu viata. Totusi, evreul, in mod evident marcat de credinta crestina, ceru ca, inainte ca ei sa plece, sa fie cel putin botezat. "Noi insa i-am zis: bine, frate; dar nu-i nimeni pintre noi care te poate boteza. Toti suntem mireni. Botezul nu poate sa-l faca decat episcopii sau preotii. Dar nici apa nu avem." Evreul nu se lasa, insa, pana cand tovarasii sai de calatorie se decid, in sfarsit, ca, in absenta apei, sa-l boteze cu nisip din pustie. Sfantul Botez il revigoreaza pe acesta, astfel incat el continua calatoria, ajungand impreuna cu tovarasii sai la destinatie. Aici, Botezul este reluat, de data aceasta, cu apa, insa aceasta nu datorita lipsei de validitate a savarsitorilor, ci pentru ca Botezul cu nisip nu oferea siguranta necesara in acest sens. Materia Tainei si nu calitatea savarsitorilor face, conform Limonariului, ca Botezul cu nisip sa fie deficient. Cu toate acestea, relatarea nu pune nicidecum sub semnul intrebarii eficacitatea pnevmatica a Sfintei Taine. Primind Botezul, noului crestin ii sunt reimprospatate puterile in vederea continuarii calatoriei.
Faptul ca problema puterii de a savarsi Sfantul Botez este trecuta cu vederea asa de lejer nu-l mira pe cititorul de azi, din moment ce invatatura romano-catolica, din punctul nostru de vedere, problematica, dar, in orice caz, autentica, prevede ca pana si un nebotezat poate boteza in mod valid cu conditia ca el sa aiba dreapta intentie in acest sens. Desi aceasta acceptie nu este impartasita de catre bisericile rasaritene, ele recunosc, totusi, in principiu, cu exceptia Bisericii Apostolice Armene si a Bisericii Ortodoxe Siriene, Botezul savarsit in caz de necesitate de mireni nehirotoniti.
* Limonariul nu face insa, dupa cum se pare, nici o deosebire in aceasta privinta Botez si Euharistie. La o atare concluzie ne conduce capitolul 19. Generalul african Georgios relateaza ca, in muntii diocezei siriene Apameea, la 40 de mile de oras, niste copii "se jucau de-a euharistia" pe campurile de la Gonagos. Un copil juca rolul preotului, in vreme ce alti doi faceau pe diaconii, considerati pe atunci a fi inerenti slujbei euharistice. "Preotul rostea sfanta slujba (proskomiden), iar diaconii clatinau deasupra valul. S-a intamplat ca cel care o facea pe preotul sa stie pe de rost anaforaua, pentru ca este obiceiul in biserica ca la sfintele slujbe sa stea copiii in fata sfantului altar si sa se impartaseasca cu sfintele taine indata dupa clerici. Si pentru ca in unele locuri preotii obisnuiesc sa rosteasca cu glas mare rugaciunile, s-a intamplat ca sa invete pe de rost copiii rugaciunea sfintei anaforale, din faptul ca a fost rostita cu glas mare necontenit".
* Dupa ce copiii au facut totul dupa obiceiul bisericesc, inainte de a frange painile s-a pogorat foc din cer si a mistuit pe toate cele puse, proscomidite." Insasi piatra ce servea drept altar a fost mistuita de foc. Copiii insa au cazut la pamant si au fost asa de speriati, incat nu se mai cunosteau unii pe altii si n-au mai putut merge acasa, ci au ramas ca paralizati la pamant, sus, pe munte. Abia mai tarziu, cand parintii ii aduc acasa, ei sunt in stare sa povesteasca cele intamplate. In amintirea tainei infricosatoare, episcopul locului a construit pe locul intamplarii minunii o manastire in care au fost trimisi toti participantii la jocul necugetat.
In povestire nu se spune expres daca Sfintele Daruri vor fi fost prefacute in cadrul acestei Euharistii improvizate in joaca de catre copii in trupul si sangele lui Hristos. Se vorbeste insa de "implinirea jertfei". Darurile sunt desemnate ca fiind taproskomithenta, la fel ca si Sfintele Daruri euharistice aduse in mod "legitim". De asemenea, pogorarea focului nu este doar o masura punitiva. Conform unui vast curent al traditiei interpretarii Sfintei Liturghii in Rasarit, intotdeauna cand se savarseste Dumnezeiasca Liturghie, foc se pogoara din cer. Numai ca, in mod normal, la savarsirea Sfintei Liturghii cu harul lui Dumnezeu, focul nu are efect destructiv, iar aceasta, desigur, prin mila lui Dumnezeu, iar nu pentru ca faptul ar fi de la sine inteles. La fiecare Sfanta Liturghie se intampla ca la nasterea Mantuitorului din Preasfanta Fecioara preinchipuita de rugul aprins care nu se mistuia: "Eu, care sunt iarba, primesc focul. O, minune straina! In mod tainic ma fac ca odinioara rugul ce ardea fara sa se mistuie." Aceasta rugaciune a fost elaborata intr-o perioada mai tarzie. Cu toate acestea, reprezentarea cu privire la focul ceresc provine dintr-un spatiu in care frangerea painii a fost asa de accentuata, incat ea a ajuns sa fie socotita drept moment al prefacerii darurilor. Insa chiar in momentul frangerii painii se petrece si in relatarea noastra acel mys-terium tremendum al pogorarii focului ceresc. Tocmai acesta este faptul decisiv: jocul euharistie al pustilor este condamnabil intrucat el provoaca evenimente pentru care celor ce se joaca le lipseste puterea savarsitoare necesara. Totusi, chiar si fara puterea de a savarsi Sfanta Euharistie, "se intampla ceva" in contextul jocului. * Faptul ca fara puterea savarsitoare nu numai ca "se intampla ceva", ci se implineste insasi prefacerea euharistica a Sfintelor Daruri este aratat de relatarea din capitolul 25 pe care Hans Lietzmann a facut-o accesibila cititorului de limba germana in colectia sa de legende bizantine: " Avva Grigore, care a fost soldat inainte de a se calugari, ne povestea: in chilia era un frate care invata slujba sfintei Proscomidii. Intr-o zi a fost trimis sa aduca prescuri (eulogias). In drum spre manastire a rostit slujba sfintei Proscomidii dupa toata randuiala. Diaconii au luat prescurile si le-au pus pe disc in sfantul altar spre a le proscomidi avva Ioan, supranumit Hozevitul, pe atunci preot, care mai tarziu a ajuns episcop al Cezareii Palestinei. Pe cand slujea, insa, n-a vazut ca de obicei pogorarea Duhului Sfant. Intristat ca ar fi pacatuit cu ceva si pentru aceasta n-a venit Duhul Sfant, s-a dus in diaconicon aruncandu-se cu plansete cu fata la pamant. Si i s-a aratat ingerul Domnului spunandu-i ca fratele, pe cand aducea prescurile, a rostit pe drum sfanta slujba si au fost sfintite, asa ca ele sunt desavarsite. Si atunci a dat porunca batranul ca nimeni, daca nu-i hirotonit, sa nu mai invete pe de rost slujba sfintei Proscomidii si nici sa n-o rosteasca la intamplare, in orice vreme, in afara de altar." Inainte de a ne apleca asupra acestei relatari, o vom confrunta cu o alta careia ii este specifica o acceptie mai putin masiva, mai putin "magica". Un prezbiter este reclamat la episcopul sau intrucat stabileste inceputul Dumnezeiestii Liturghii uneori la ceasul al treilea, iar alteori la ceasul al noualea. Preotul isi argumenteaza comportamentul astfel: "Dupa ce citesc canonul de noapte al sfintei duminici, stau alaturi de sfantul altar si pana ce nu vad pe Duhul cel Sfant umbrind sfantul altar nu incep slujba. Cand vad pogorarea Sfantului Duh, atunci savarsesc Sfanta Liturghie." Relatarea despre hozevit arata, cum am amintit, o acceptie mai masiva cu privire la minunea prefacerii euharistice. Fratele care a rostit anaforaua liturgica peste painile euharistice pe drumul de intoarcere catre manastire nu este hirotonit, nu are intentia sa savarseasca Sfanta Liturghie si nici nu se asteapta la pogorarea Duhului Sfant. Cu toate acestea insa, are loc prefacerea darurilor euharistice. Jertfa este "sfintita" si "implinita", intrucat, in mod evident, rugaciunea euharistica ascunde in sine o putere binecuvantatoare. Fireste o atare maniera de savarsire a slujbei este considerata, din motive ce trebuie inca cercetate, ca fiind de nedorit. Nimeni nu mai trebuie sa invete, prin urmare, anaforaua liturgica inainte de hirotonie! * Faptul de a edifica mecanisme de protectie pentru impiedicarea savarsirii Euharistiei de catre laici nu corespunde acceptiei obisnuite romano-catolice si ortodoxe. Astfel de mecanisme de protectie au devenit pentru aceasta acceptie obisnuita superflue. De fapt, in cadrul unui larg spectru al teologiei ortodoxe, pe de o parte, si in teologia scolastica romano-catolica, pe de alta parte, nu intreaga anafora liturgica, ci doar o anumita formula din cadrul ei a fost proclamata ca ca forma sacramenti. Dupa acceptia ortodoxa, aceasta formula este epicleza, in vreme ce pentru romano-catolici rolul acesta il joaca exclusiv cuvintele de instituire. Insa, conform doctrinei dominante in ambele tabere, forma sacramenti este eficienta numai atunci cand ea este rostita de catre un preot hirotonit, plasat in succesiunea apostolica. Astfel, Conciliul IV Lateran a formulat impotriva "valdenzilor si fratizelli-lor care atribuiau fiecarui bun crestin puterea sfintitoare" dogma "cum ca doar preotul hirotonit in mod valid poate savarsi aceasta Taina": Et hoc utique sacramentum nemo potest conficere, nisi sacerdos, qui rite fuerit ordinatus, secundum claves Ecclesiae quas ipse concessit Apostolis euromque successoribus Iesus Christus. In opozitie cu Reforma, Conciliul tridentin a confirmat inca o data aceasta acceptie. Teologia ortodoxa s-a pronuntat in mod asemanator, in ciuda distantarii sale ocazionale de scolastica patrunsa in sanul ei incepand cu veacul al XVII-lea. Este, de pilda, cazul Dogmaticii teologului grec Hristos Androutsos: "Savarsitorii Tainei Euharistiei sunt liturgii canonici ai Domnului, respectiv episcopii si preotii care au primit aceasta putere de la Domnul, prin intermediul Sfintilor Apostoli". Androutsos trimite in acest context la canonul 18 de la Niceea care le refuza diaconilor calitatea de savarsitori ai Sfintelor Taine. Faptul este cu atat mai uimitor, cu cat sirul, prin comparatie, relativ restrans de relatari de acest gen este plasat alaturi de curentul principal al conceptiei ortodoxo-catolice cu privire la necesitatea hirotoniei pentru savarsirea Sfintei Taine a Euharistiei. Uimitor la un Parinte ca Ioannis Moschos care, de pilda, in probleme de hristologie, apara indarjit punctul de vedere calcedonian-ortodox. Aceasta impresie de uimitor s-ar accentua mai curand, daca istorisirile la care am facut referire ar reprezenta un adaos ulterior in cadrul Limonariului. O atare varianta ar trebui luata in calcul, intrucat istoria textului "Livezii duhovnicesti" nu este pe de-a-ntregul cercetata. Insa, cu cat presupunem ca aceste istorisiri vor fi fost adaugate mai tarziu textului de baza, cu atat mai uimitor devine demersul adaugirii unor atare relatari avand caracteristice astfel de reprezentari ce deviaza de la invatatura clasica despre Preotie. Si mai uluitor este faptul ca intalnim argumentul cum ca rostirea cu glas incet a anaforalei liturgice ar impiedica rostirea nedorita, insa nu neaparat lipsita de efect, a rugaciunii de catre mireni pana in secolul al XlX-lea, intr-un comentariu liturgic cu pretentii de stiintificitate cum este cel al asesorului rus al colegiilor, Ivan Dmitrievski. Exista, in mod evident, un curent al Traditiei mai mult subteran care ia in consideratie posibilitatea prefacerii euharistice si in afara cadrului randuielii canonice. Scopul studiului nostru nu poate fi insa nicidecum acela de a pune sub semnul intrebarii, prin trimiterea la un curent secundar de istorisiri avand drept scop edificarea spirituala a sufletului, curentul principal al traditiei dogmatice ortodoxe ce recunoaste ca savarsitori ai Sfintei Taine a Euharistiei doar preotii hirotoniti in mod canonic. Ar fi, desigur, o greseala sa acordam o importanta dogmatica mult prea mare unor atare istorisiri. Totusi, ele ne ofera posibilitatea de a merge la izvoarele propriu-zise ale curentului principal al invataturii ortodoxe cu privire la preotie si hirotonie si de a o interpreta pe aceasta dinspre intentia ei proprie. in acest sens, este evident faptul ca, si in cadrul restransului curent secundar ilustrat de relatarile din Limonariu, savarsirea Euharistiei de catre mireni este exclusa. Numai ca acest fapt se petrece altfel decat in cazul curentului principal al teologiei ortodoxe. Si in acest curent principal s-ar putea ca jocul copiilor sa fie interpretat ca nepotrivit, iar mysterium tremendum sa nu semene chiar atat de mult cu mysterium eucharisticum. In nici un caz insa preotul care are darul de a percepe pogorarea Duhului Sfant la epicleza nu s-ar putea confrunta cu faptul ca aceasta pogorare sa se fi petrecut deja, respectiv ca Sfintele Daruri sa fi fost deja prefacute in momentul in care un mirean va fi rostit anaforaua liturgica peste ele. In viziunea Bisericii romano-catolice, ar lipsi, in plus, in amandoua cazurile, dar vizibil in mod special in cel din urma, acea intentio saltem faciendi quodfacit Ecclesia, necesara pentru savarsirea unei Sfinte Taine. Astfel, daca, dupa doctrina ortodoxa sikomano-catolica despre Sfanta Hirotonie si despre succesiunea apostolica, in cazurile sus mentionate "nu s-ar intampla nimic", respectiv nici o prefacere a Sfintelor Daruri, dupa relatarile din Limonariu, Sfintele Taine pot fi savarsite, dimpotriva, in mod eficient de catre mireni. Totusi, este frapant faptul ca, intr-unul din cazuri, acest lucru este resimtit ca ceva atat de nepotrivit, incat Taina nu-si mai descopera darul, ci exclusiv caracterul ei infricosator. Intr-un alt caz, prefacerea Sfintelor Daruri realizata de o atare maniera este considerata asa de indezirabila, incat mirenilor le este interzisa pe viitor ascultarea si rostirea anaforalei liturgice. Conform acestei acceptii, exusia de a savarsi Sfanta Euharistie, pe care canonul 18 de la Niceea o recunoaste doar episcopilor si preotilor, ar trebui inteleasa mai mult ca indreptatire, ca imputernicire permisiva decat ca potestas consecrandi. Dupa relatarile din Limonariu, rugaciunea euharistica poseda o potestas consecrandi in sine insasi. Cu toate acestea, mireanului care o rosteste ii lipseste exusia de a o savarsi "eclezial" si haric. La final, ramane problema pe care, in cadrul restrans al prezentului studiu, nu o putem rezolva, insa care nu poate fi evitata, intrucat povestirile euharistice din Limonariu ofera posibile elemente ale solutionarii ei: putem spune ca, in fundalul acestor istorisiri, se afla, mai mult sau mai putin lamurit, teoria raspandita in spatiul luteran a "preotiei universale a tuturor credinciosilor" si a necesitatii unei preotii speciale doar "de dragul randuielii"? Ei, bine, o teorie a preotiei universale nu este, cu siguranta, cunoscuta de relatarile din Limonariu. De asemenea, cele intamplate la celebrarea euharistica jucata si, intr-o oarecare masura, chiar "savarsita" de catre copii sunt mult prea infricosatoare pentru ca ele sa poata fi intelese doar ca raspuns la o incalcare a unui principiu al ordinii. insa tocmai lucru acesta par sa doreasca a-l arata istorisirile citate: savarsirea "eficace", teoretic posibila, a Sfintelor Taine de catre mireni trebuie respinsa si evitata si poate periclita viata, intrucat ei ii lipseste caracterul eclezial. Nu este vorba asadar de "validitate" si de "potestas", ci de caracter eclezial, de "eclezialitate" si "exusia" in sensul de permisiune in cea mai cuprinzatoare acceptie a cuvantului. In acest sens, minunatele istorisiri euharistice din Livada duhovniceasca adeveresc conceptia teologului grec Ioannis Zizioulas care accentueaza legatura preotiei cu comunitatea/Biserica si care, in loc de a alege intre alternativa unei acceptii ontologice si cea a unei intelegeri functionale despre preotie, vine cu o viziune relationala cu privire la invatatura ortodoxa genuina despre preotie, legata de Biserica in sensul ei de comunitate euharistica. Istorisirile euharistice miraculoase din Limonariu se impaca cu aceasta viziune si ofera un fel de corectiv la o ontologie autonomizata a preotiei care s-a constituit probabil mai tarziu decat ne-am obisnuit sa credem in zilele noastre. Savarsirea Sfintei Euharistii de catre mireni apare, conform acestor relatari, ca fiind posibila, insa, cu toate acestea, reprezentand o imposibilitate ecleziala. Karl Christian Felmy
-
Prefacerea darurilor in Trupul si Sangele lui Hristos
Publicat in : Sfintele Taine -
Savarsirea si impartasirea Euharistiei
Publicat in : Dogma -
Stadii istorice si mistice in celebrarea euharistica a Cuvantului
Publicat in : Dogma -
Despre Euharistie
Publicat in : Sfintele Taine
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.