O intrebare de mare importanta este cum vor fi impreuna persoanele umane intreolalta si cu Dumnezeu cel in Treime, in imparatia dragostei desavarsite? O incercare de a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa tina seama de diferitele moduri in care persoanele pot fi impreuna.

Mai intai, suntem impreuna intre noi si cu Dumnezeu prin credinta in vremea existentei noastre in trupuri. Suntem impreuna sufleteste cand ne iubim intr-un fel de "interioritate reciproca". Dar "interioritatea reciproca" poate avea loc chiar daca suntem despartiti prin trupuri. Caci "interioritatea reciproca" se conciliaza cu existenta de sine a fiecarei persoane. Continuam sa fim impreuna cu toti cei cu care am fost vreodata impreuna, comunicand sufleteste, chiar fiind despartiti trupeste. Ii avem pe cei iubiti langa noi si in noi, in masura in care ne-am apropiat de ei sufleteste. Ma duc prin gandurile mele in mod real la cel pe care il iubesc si el vine la mine prin gandurile lui, chiar daca nici eu, nici el nu vedem aceasta apropiere reala.

Daca e asa, eu pot fi si cu cei decedati prin gandurile ce li le trimit si ei vin la mine prin gandurile lor, unii pentru ca au nevoie de rugaciunile mele pentru ei, altii ca sa ma intareasca cu rugaciunile lor. Aceasta chiar daca eu nu simt prezenta mea langa cei ce au nevoie de rugaciunile mele pentru ei si poate nici ei nu simt prezenta lor langa mine.

Cu atat mai mult e prezent Dumnezeu cu noi, nu numai ca Cel ce e pretutindeni prezent, ci si prin atentia Lui indreptata spre noi, pe care de asemenea, o simtim intr-un anumit fel pe masura gradului nostru de "simtire spirituala" de care vorbesc Parintii Bisericii. Sfintii simt cel mai mult prezenta lui Dumnezeu, chiar in viata lor pamanteasca.

Sufletele celor decedati isi simt si ele prezenta reciproca in masura in care au fost intr-o comunicare in viata pamanteasca. Se afla intr-o stare de interioritate reciproca, chiar mai accentuata decat cea din viata pamanteasca, in care au fost despartite prin trupuri. Cei ce s-au bucurat de binele facut lor de altii, ii simt pe aceia, gandindu-se cu recunostinta la binele ce li l-au facut aceia in viata. Numai cei din iad sunt cu totul singuri, fiindca nu au facut nici un bine in viata de aici si n-au pretuit binele facut lor aici. Gandurile lor la cei carora le-au facut rau sau care le-au facut lor rau si pe care nu i-au iertat, sau al caror bine facut lor nu-l socotesc ca atare, nu-i apropie de aceia; sau se gandesc cu neplacere unii la altii.

Dar sufletele care se gandesc asa de mult unele la altele cu sentimente de recunostinta, de iertare si cu vointa de comunicare, se pregatesc pentru a-si fi interioare si prin viitoarele lor trupuri inviate. Caci aceste trupuri, fiind cu totul transparente si fara necesitati de hrana si tendinte spre alte placeri, nu vor mai fi o piedica in calea acestei interiorizari reciproce si ea nu va mai fi slabita de o distanta spatiala intre trupuri si de o anumita opacitate, care pune distanta spatiala si un intuneric peste suflete si le tine despartite.

Intr-o deplina interioritate reciproca vor fi toti acestia, fara o piedica din partea trupurilor, si cu Hristos, prezent tuturor si in toti cu trupul Lui, mediu central iradiant al dumnezeirii si al afectiunii de Frate si, prin aceasta, izvorul starii de inviere si de nemurire al tuturor. Lumina bunatatii Lui, transparenta prin trupul Lui, il face aproape de toti si il arata intr-o maxima comunicare cu toti, ceea ce le usureaza si comunicarea intre ei, umplandu-i pe toti de bucurie.

Rolul hotarator in unirea finala si eterna a tuturor il are de aceea Hristos, caci lumina bunatatii Lui, umplandu-i la fel pe ei, ii face si pe ei apropiati si uniti prin comunicare (Ioan XVII, 21). De aceea, El este cu adevarat Izvorul mantuirii sau al fericirii eterne, sau Mantuitorul tuturor.

Caci e Ipostasul dumnezeiesc, Care ca atare ne-a creat pe toti, ne sustine pe toti si ne da tuturor prin trupul Lui asumat, puterea mantuitoare asezata in firea Lui dumnezeiasca. El e nu numai un ipostas mai puternic prin faptele Sale omenesti pentru toti, ci si ipostasul care ne cuprinde fara sa ne confunde cu Sine. Fiind Dumnezeu, S-a facut Unul dintre noi, a intrat pentru veci in relatie cu noi ca Unul din noi, dar ramanand Dumnezeu, deci totodata cuprinzandu-ne pe toti. Unit cu mine prin firea Lui omeneasca comuna cu a mea, El ma si incadreaza intr-un anumit fel in Sine, mai bine zis ne incadreaza pe toti. Dar ne da si puterea sa I ne comunicam ca persoane unite cu El, cum nu ne da nici o alta pesoana, insa sa ne comunicam si noi intreolalta, desavarsindu-ne totodata ca persoane proprii.

Si astfel, fiecare il afla in Hristos pe toti, sau se uneste in El intr-un mod superior cu toti cei ce, prin credinta, primesc de la El puterea comunicarii cu El si intre ei. Toti vor ajunge sa se cunoasca si sa traiasca in Hristos in plinatatea lor, toti pot ajunge sa-L simta pe El ca pe un ipostas comun si propriu, care insa nu-i confunda cu El, ci il descopera pe fiecare siesi si celorlalti la maximum, vrednic de iubirea maxima. Aceasta pentru ca toti sunt incadrati ontologic in ipostasul Lui, iradiant de iubire atotcuprinzatoare. Toti pot ajunge prin aceasta sa se simta in El ca in sanul lor, ca acasa la ei, desi e Fiul lui Dumnezeu, comunicand fiecare cu El si cu toti in modul cel mai familiar. Fiind ca Fiul lui Dumnezeu ipostasul central al ipostasurilor lor, El misca, ca ipostas superior, ipostasurile lor spre comunicarea cu El si intre ele. Acestea le spune Sf. Simeon Noul Teolog:

"Noi ne facem madularele lui Hristos si Hristos se face madularele noastre
Hristos devine mana mea,
Hristos piciorul meu, al ticalosului de mine
Si mana lui Hristos, piciorul lui Hristos, sunt eu, ticalosul!
Eu misc mana mea si mana mea este Hristos intreg
Caci nu uita ca dumnezeirea e neimpartita,
Eu misc piciorul si iata ca el straluceste ca Hristos!
Nu m-acuza de blasfemie, ci primeste acest adevar
Si inchina-te lui Hristos care te face asa
Fiindca daca voiesti, te vei face madularul lui Hristos
Si asa toate madularele fiecaruia dintre noi
Se vor face madulare ale lui Hristos si Hristos madularele noastre"

Daca Hristos e ipostasul superior al fiecaruia dintre noi, madularele mele sunt ale Lui, dar si gandurile mele sunt ale Lui. Si cum ipostasul e prezent in madulare, El e prezent in mod activ in fiecare madular si in fiecare gand al fiecaruia dintre noi si fiecare madular al meu e al lui Hristos, fara a inceta sa fie al meu. Prin fiecare credincios sunt unit cu Hristos, sau, cu cat sunt mai unit cu Hristos, cu atat sunt mai unit cu fiecare. In fiecare vad frumusetea lui Hristos.

In trupurile noastre inviate si deplin transparente, aceasta unire a fiecaruia cu Hristos prin fiecare, va fi un fapt simtit cu negraita intensitate si bucurie. Iar unit cu Hristos prin fiecare, fiecare din noi si toti impreuna ne vom simti uniti cu Tatal si plini de Duhul Sfant, ramanand totusi neconfundati unii cu altii in trupurile si sufletele noastre, desi, pe de alta parte, ne vom fi intr-o maxima interioritate de comunicare reciproca. Vazandu-se fiecare in fiecare, vede totodata in fiecare pe Hristos. Vom fi toti intr-o relatie foarte apropiata aceleia in care se afla Persoanele Sfintei Treimi, pentru ca va fi prezenta la maximum Ea insasi prin Hristos in noi.

Dar dupa Sfintii Parinti, persoana sau ipostasul nu-i o simpla stare de sine a unei naturi comune, neaducand nimic deosebit acestei naturi. Persoana aduce "modul" ei propriu si unic in activarea naturii comune sau a insusirilor ei. De aceea, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, in Hristos ipostasul divin poate face uz propriu de vointa firii umane asumate (P.G. 91, col. 137). Vointa aceasta ramane in libertatea ei, caci ipostasul divin nu ridica umanitatea la desavarsire fara voia ei. Putinta de a tine in armonie vointa umana cu cea divina sta in faptul ca cea dintai isi gaseste in ipostasul divin adevarata libertate, dar si taria de a persista in bine, caci nimic nu cucereste atat de mult o vointa adevarata ca binele, inteles drept comuniune in iubire cu altii. Si ipostasul Cuvantului, ca ipostas creator, sustinator si calauzitor al vointei tuturor spre bine, asumand in ipostasul Sau vointa umana, a ridicat-o la acest uz firesc suprem, castigandu-i libertatea pentru bine, deci pentru iubirea fata de El cu Dumnezeu si fata de noi in chip desavarsit. Astfel, umanitatea ridicata in ipostasul divin la cea mai deplina si mai fireasca libertate, se impartaseste de caracterul Lui absolut, sau de vointa superioara prin iubire peste toate si pentru toti, nemaiputand fi robita de nimic. In aceasta se arata ca a ajuns vointa Ipostasului divin. Totusi, ea nu e anulata. Caci Hristos voieste si ca om in chipul cel mai firesc si mai desavarsit, ceea ce face bucurie omului si semenilor. El nu traieste numai bucuria dumnezeiasca pentru binele ce-l traieste si-l face, ci si bucuria umana pentru unirea cu acest bine. El vrea binele pentru toti nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om. El vrea si ca om unirea si comunicarea cu toti. O vrea aceasta ca Dumnezeu in mod dumnezeiesc si ca om cu afectiunea omeneasca, sustinuta de familiaritatea Lui cu noi.

In general, ipostasul sau persoana poate actualiza in mod mai deplin si mai drept, sau mai putin deplin si drept, sau deloc drept, potentele firii umane comune, folosindu-le, in primul caz, spre intarirea unitatii ei prin iubirea intre persoane, ca purtatoare ale aceleiasi firi, iar, in al doilea caz,, spre sfarsirea ei prin dezbinare egoista si prin folosirea mai redusa si mai stramba a acelor potente. Cu cat vrea o persoana sa le foloseasca mai mult pentru sine, cu atat le pune in valoare mai putin, sau in mod pagubitor pentru ea. In acest sens, se poate spune ca in Hristos resursele firii umane s-au actualizat deplin, folosindu-se spre bine si spre intarirea unitatii tuturor in Hristos, ca ipostas dumnezeiesc comun al lor. Dar resursele firii se actualizeaza mai deplin printr-o comunicare reciproca intre ipostasuri.

De aceea, pacatul ca patima egoista, tine inchise potentele multiple ale firii. Cea mai desavarsita actualizare a firii umane a realizat-o ipostasul divin in Hristos, pentru ca El, ca ipostas creator si sustinator si mantuitor al tuturor, are cea mai cuprinzatoare generozitate. Avand in Sine unul, infinit, atot-luminos, mai presus de fiinta al Dumnezeirii, ca Izvor al resurselor infinite de viata in unitate si facand firea noastra asumata de El deschisa la maximum resurselor divine, Hristos pune in valoarea lor maxima potentele firii noastre, prin actualizarea lor de catre potentele divine creatoare ale lor si prin indreptarea lor generoasa spre Dumnezeu si spre semeni. El duce astfel la o implinire deplina aspiratia firii umane create prin El, dupa modelul celei divine, ca sursa de bunatati negrait de bogate, deschisa imbogatirii la nesfarsit cu bunatatile dorite, care se voiesc nelimitat daruite.

Prin aceasta, Hristos devine centrul care satisface aspiratia ipostasurilor umane spre imbogatirea cu bunatati la nesfarsit si spre unitatea iubitoare desavarsita intre ele. Fiul lui Dumnezeu nu trebuie sa Se faca in scopul acesta ipostas divin in fiecare om. Prin aceasta, toata umanitatea ar fi purtata de un unic ipostas si deci ar inceta posibilitatea iubirii intre ipostasuri umane neconfundate, deci setea firii umane dupa iubire si posibilitatea de satisfacere a ei prin relatie intre persoane deosebite.

Dar revarsarea de iubire din centrul si varful umanitatii care este Hristos, este atat de puternica incat atrage cu suprema tarie in comuniune cu El si deci si intre ei pe oameni, dar neanulandu-le libertatea. Prin aceasta, Hristos conduce firea umana purtata de multiple ipostasuri spre o unitate iubitoare pluriipostatica tot mai mare, asemenea celei din Sfanta Treime, inlaturand dezbinarile produse in ea de ipostasurile cazute in egoism. Fiecare persoana umana, traind in alt mod bogatia nesfarsita a bunatatilor divine primite prin Hristos si pornirea de a le comunica tuturor, ca si dorinta de a primi infinitatea bogatiei divine in toate formele personale, traieste cea mai vie comunicare cu toate. Dar bogatia de bunatati traite si comunicate lui Hristos in mod variat de toti, e bogatia de bunatati a Sfintei Treimi comunicate tuturor prin umanitatea Lui.

Unind pe oameni cu Sine prin umanitatea Sa, ridicata la generozitatea nemarginita, Hristos uneste cu Sine pe toti si ca Fiul Tatalui si, prin aceasta, ii face pe toti uniti si cu Tatal in Duhul Sfant. Astfel, Dumnezeu Cel in Treime Se face totul in toate, fara sa le desfiinteze, pentru ca le iubeste pe toate. Spre acest scop a creat Dumnezeu umanitatea pluripersonala: pentru a uni pe oameni intre ei si cu Dumnezeu in toate bunatatile dumnezeirii. Dumnezeu insusi isi reveleaza astfel un nou mod al iubirii din interiorul Sau. El nu are nevoie de umanitate pentru a realiza acest nou mod al iubirii Sale, pentru ca bucuria de iubire din interiorul Lui copleseste infinit bucuria ce o poate avea din manifestarea ei ca iubire intre Sine si oameni, aratata si intre oamenii insisi. O face aceasta in mod liber. De altfel, o iubire care n-ar fi deplin libera, n-ar fi propriu-zis iubire.

Crestinismul il arata astfel pe Dumnezeu in stare de o preocupare afectuasa de oameni si de trairea unei bucurii din iubirea ce I-o arata ei si si-o arata ei, ca pe un alt mod al ei, in calitatea lor de persoane umane unice. Dumnezeu nu-i tine nici separat de Sine, ca in religiile unui Dumnezeu monopersonal, nici nu-i duce la contopirea cu Sine, ca in religiile panteiste (buddhism, hinduism etc). Aceasta nu l-ar mai da putinta unui nou mod de manifestare si a unui nou mod al bucuriei Lui din ea. Nu L-ar mai arata pe Dumnezeu liber pentru acest mod de iubire si de bucurie. In scopul acesta, una din Persoanele divine Se face si om, ca sa-i uneasca in Sine pe oameni in iubire in gradul maxim, in care-L poate primi umanitatea, realizandu-se prin el unitatea Lui ca om cu oamenii si a lor cu Sfanta Treime, modelul unitatii noastre de fiinta in persoane iubitoare deosebite, neconfundate intre ele si cu Creatorul ei.

in mod deosebit de accentuat se arata preocuparea lui Dumnezeu pentru fiecare om si in interesul pe care El il manifesta pentru relatia in istorie cu fiecare om, dar si in concluzia ce o trage, la Judecata din urma, din seriozitatea sau din neseriozitatea cu care si-a jucat fiecare prin lucrarea lui rolul in viata familiei, a cunoscutilor, a neamului, a omenirii.

Iubirea lui Dumnezeu fata de oameni nu nesocoteste valoarea acordata actiunii fiecaruia dintre ei in cursul vietii pamantesti. Aceasta ar insemna ca Dumnezeu nu ia in serios felul bun sau rau, cum s-a comportat fiecare si nici pe ei ca persoane, sau pe cei asupra carora a avut unul sau altul un efect bun sau rau. Dumnezeu nu uita felul cum au folosit oamenii puterea de iubire data lor nici la acea judecata, care va da pe fata tot ce s-a facut de ei bun si rau. Dar iubirea Lui se va arata ca iertare pentru cei ce vor recunoaste cu cainta raul facut si nu se vor mandri si atunci cu acest rau, laudandu-se cu el, ca un pretins bine, tinand la o judecata proprie. Aceasta va face ca cei carora li se va face parte de fericire, desi au facut si rele, sa nu creada ca primesc aceasta fericire prin meritul lor.

Prin aceasta, toate ambiguitatile care au acoperit viata istorica cu ipocrizie nerusinata vor fi inlaturate si supuse unei ultime rusinari. Firea autentica a omului se cere dupa ultima descoperire a adevarului in toate. Trebuie sa se arate odata in stralucirea lui reala sensul istoriei si masura in care i-a slujit fiecare om, sau a cautat sa-l perverteasca. Trebuie sa se condamne odata toata minciuna ce s-a dat drept adevar si sa se puna in lumina adevarul. Si anume, atunci cand nu se va mai putea continua incercarea de a relativiza din nou adevarul, fiind pus astfel in mod definitiv in lumina. Trebuia sa fie aratata odata pentru veci stralucirea celor ce au slujit adevarului, dar au fost dispretuiti de cei ce au stapanit cu ajutorul minciunii. Fiecare se va arata atunci in fata tuturor pentru veci asa cum este; cei ce au facut cele bune, acoperiti de modestie, imbracati in cinstea si slava vesnica care nu li s-a recunoscut, dar pe care au meritat-o, cei ce au facut cele rele, cu chipul lor dezbracat de falsa slava, dar putand sa primeasca si ei o fericire prin iertare, daca s-au smerit si cait, recunoscand falsitatea slavei pe care au cautat-o.

Vor fi vazuti in mod descoperit cei ce au facut rau, in mod mai mult sau mai putin acoperit si care s-au cait si au recunoscut importanta rugaciunilor care s-au facut pentru ei inainte de acea judecata. Numai mandriile incapatanate vor ramane in rigiditatea lor, dar, in acelasi timp, dezbracate de falsa slava care au pretins si pretind mai departe ca le este o podoaba. Vor fi vazuti unii in bunatatea reala pe care au avut-o, dar au acoperit-o cu modestie si aceasta le va aduce slava, dar si in gandurile si faptele rele pe care au cautat sa le acopere si care le vor aduce rusine si aceasta ii va smeri. Vom vedea neimplinirile datoriei noastre din neputinta reala, sau scuzate cu o pretinsa neputinta si daca ne vom fi cait de ele, vom primi iertarea, iar daca nu ne-am cait si ne-am obisnuit sa le afirmam mai departe, bazandu-ne mai mult pe propria judecata, vom ramane in chinurile vesnice produse de necomuniune.

Din marea si universala unitate si comunicare a tuturor in Hristos, Care va imbogati pe fiecare cu tot ce are deosebit fiecare, vor lipsi numai cei ce s-au incremenit atat de mult in mandria lor izolatoare, incat nu vor mai putea voi sa se elibereze de ea.

Norma vie, dupa care vor fi judecati toti, va fi Hristos, si aceasta inseamna ca El ne va judeca si toti cei ce ne vom aduna in comuniunea fericita, ne vom aduna deplin in Hristos, iar toti cei ramasi in izolare si in chinurile ei, vor fi cei care nu au voit sa se apropie de Hristos.

Parintele Dumitru Staniloae

• Ispasirea si iubirea lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Comuniunea dreptilor intreolalta si a Bisericii de pe pamant cu ei
  Publicat in : Dogma