Dar, spun ei, în ce chip trupul este comparat cu Biserica, prin vreo asemănare? Oare Biserica a poftit împotriva lui Hristos, din moment ce acelaşi Apostol a zis: „Biserica este supusă lui Hristos"? (Efeseni 5, 24). Este limpede că Biserica este supusă lui Hristos, căci duhul de aceea pofteşte împotriva trupului, pentru ca Biserica să fie supusă lui Hristos întru toate; trupul însă pofteşte împotriva duhului pentru că Biserica nu a primit încă pacea desăvârşită care i-a fost promisă. Din acest motiv, Biserica este supusă lui Hristos, datorită chezăşiei mântuirii, trupul însă pofteşte împotriva duhului din cauza neputinţei bolii. Căci nu erau alţii decât mădulare ale Bisericii cei cărora le spunea acestea: „In Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele pe care le voiţi" (Galateni 5, 16-17). Oricum, acestea erau spuse despre Biserică, în care, dacă ea nu ar fi supusă lui Hristos, duhul nu ar [putea] pofti împotriva trupului, înfrânându-l. De aceea, fără îndoială, [oamenii] puteau să nu împlinească poftele trupului, dar, din cauza trupului, care poftea împotriva duhului, nu puteau să facă ceea ce voiau, adică să scape tocmai de aceste pofte ale trupului".

Apoi, de ce să nu mărturisim că în oamenii cei duhovniceşti Biserica e supusă lui Hristos, iar în cei trupeşti pofteşte împotriva lui Hristos? Oare nu împotriva lui Hristos pofteau cei cărora le zicea: „S-a împărţit Hristos?" (I Corinteni 1, 15) şi „N-am putut să vă vorbesc ca celor duhovniceşti, ci ca celor trupeşti. Ca unor micuţi în Hristos, v-am dat să beţi lapte, nu bucate; căci încă nu puteaţi [mânca] şi nici acum nu puteţi încă, fiindcă sunteţi trupeşti. Căci de vreme ce este între voi pizmă şi duşmănie, oare nu sunteţi trupeşti?" (I Corinteni 3, 1-3). Impotriva cui pofteşte pizma şi duşmănia, dacă nu împotriva lui Hristos? Căci Hristos tămăduieşte aceste pofte trupeşti în ai Săi, şi nu doreşte [ca ele să existe] în vreun om. De aceea, câtă vreme Sfânta Biserică are încă astfel de mădulare, nu este fără de pată sau zbârcitură. La aceasta se adaugă şi acele păcate, pentru care se înalţă glasul zilnic al întregii Biserici, „iartă-ne nouă greşelile noastre"; de acestea nu ar trebui să-i socotim străini nici pe cei duhovniceşti, căci despre ele, nu cineva dintre cei trupeşti, şi nici chiar cineva dintre cei duhovniceşti, ci cel care se apleca pe pieptul Domnului şi pe care [Domnul] îl iubea"’ spune: „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi" (1 Ioan 1, 8). In orice păcat însă, mai mult în cel mai mare, mai puţin în cel mai mic, se pofteşte împotriva dreptăţii. Şi despre Hristos este scris: „Care ni S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare" (I Corinteni 1, 30).

Aşadar, în orice păcat, fără îndoială că se păcătuieşte împotriva lui Hristos; Cel Care vindecă toate neputinţele noastre însă, când va aduce Biserica la făgăduita vindecare a neputinţelor ei, atunci în niciunul dintre mădularele ei, oricât de neînsemnate, nu va fi nicio pată sau zbârcitură. Atunci nu va mai fi niciun chip în care trupul să poftească împotriva duhului şi, de asemenea, nu va mai fi nicio raţiune pentru care duhul să poftească împotriva trupului. Atunci va lua sfârşit toată această luptă, atunci ambele substanţe vor fi în deplină armonie: atunci nimic nu va mai fi trupesc până-ntr-atât încât chiar şi trupul va fi duhovnicesc. Ceea ce acum săvârşeşte cu trupul său cel care trăieşte în Hristos, când pofteşte împotriva poftei sale celei rele - pe care, pentru că trebuie tămăduită, o înfrânează, iar nefiind încă tămăduită, o păstrează - şi natura lui cea bună o hrăneşte şi o încălzeşte, pentru că „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul", tot aceasta o săvârşeşte şi Hristos cu Biserica, pe cât se pot compara cele mai mici cu cele mai mari. Căci El îi pune stavilă prin mustrări, ca să nu se semeţească printr-o stare prelungită de nepedepsire, şi o înalţă prin mângâieri, ca să nu se prăbuşească sub o neputinţă împovărătoare. Din acest motiv şi Apostolul zice aceasta: „Căci dacă noi înşine ne-am judeca, nu am fi judecaţi, dar de vreme ce suntem judecaţi, suntem mustraţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi împreună cu această lume" (I Corinteni 11, 31-32). Iar în Psalmi [se spune]: „După mulţimea durerilor mele din inima mea, mângâierile tale au bucurat sufletul meu" (Psalmi 93, 19). Aşadar, atunci trebuie să nădăj- duiască trupul nostru că va fi deplin tămăduit, fără vreo dezbinare, când [şi] Biserica lui Hristos va fi cu totul lipsită de orice grijă, fără nicio teamă.

Fericitul Augustin

Despre infranare, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Despre infranare"

 

• Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Acatiste

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: