In fiecare zi suntem asaltati de un adevarat noian de cosmologii religioase, atat de variate si contradictorii, incat sfarsesc prin a produce o adevarata dezorientare si confuzie in randul credinciosilor si chiar a omului contemporan.

Aceasta multitudine de conceptii, cu radacini adanci in istoria religiilor, poate fi redusa la trei tipuri fundamentale de cosmologii religioase, care intr-un fel sau altul le rezuma pe toate.

Prima dintre ele, la care ne referim, este de provenienta pur europeana si poate fi definita ca o cosmologie autonoma in raportul ei cu Dumnezeu. Partizanii acestei cosmologii sustin astazi, ca si in trecut, ca "Dumnezeu nu confera creaturilor numai existenta lor, ci si demnitatea de a actiona prin ele insele, de a fi cauze si principii unele pentru altele si de a coopera astfel la realizarea scopului urmarit de Dumnezeu".

Potrivit acestei conceptii, Dumnezeu este necesar doar in masura in care a creat lumea, i-a dat un impuls initial, ca un fel de "movens imobile", si a pus-o in miscare, fiindca dupa aceasta lumea functioneaza ca o adevarata masina prin ea insasi, independent de Creatorul ei.

Dupa cum se observa in textul amintit mai sus, creaturile si lucrurile se pun in miscare prin ele insele in virtutea unor legi mecanice intemeiate pe legatura exterioara dintre cauza si efect, care fac abstractie de iegea Duhului, si transforma lumea intr-o uriasa realitate care functioneaza in mod autonom si independent de Creatorul ei.

Dintr-o astfel de conceptie cosmologica au aparut si teoriile evolutioniste, care pretind ca aparitia vietii pe pamant se datoreaza unui proces mecanic, care se desfasoara in mod automat, fara interventia lui Dumnezeu, fiindca ramane izolat, se afirma, intr-o transcendenta inaccesibila.

Profitand de prapastia introdusa de aceasta conceptie intre Dumnezeu si lume, omul se substituie lui Dumnezeu fata de lume si transforma lumea in obiect al stapanirii sale. O astfel de tendinta antropocentrista a omului fata de creatie a avut rezultate benefice, pe de o parte, fiindca a favorizat dezvoltarea stiintei si a tehnologiei, de care beneficiem cu toti in moduri extrem de variate.

Pe de alta parte insa, din punct de vedere religios, aceasta conceptie a avut trei consecinte neasteptate. In primul rand, a contribuit la desacralizarea completa a lumii si a omului.

Mircea Eliade considera ca "marile culturi ale trecutului au cunoscut si ele oameni areligiosi si nu este imposibil ca acestia sa fi existat chiar si la nivelul culturilor arhaice. Dar numai in societatile europene moderne omul asuma o noua situatie existentiala: el se recunoaste ca unic subiect si agent al istoriei si refuza orice apel la transcendenta. Altfel zis, el nu accepta alt model uman in afara conditiei umane asa cum se lasa ea sa fie descifrata in situatii istorice diferite. Omul se realizeaza prin e! insusi si reuseste sa realizeze acest lucru doar in masura in care se desacralizeaza el insusi si desacralizeaza lumea. Sacrul este obstacolul principal in calea libertatii sale. Omul nu va redeveni cu adevarat el insusi decat atunci cand se va demistifica radical. El nu va fi cu adevarat liber decat in momentul in care va fi ucis ultimul Dumnezeu".

Aceasta tendinta de desacralizare a lumii, ca rezultat al tendintei de a aduce profanul sub autoritatea sacrului, a dat nastere procesului de secularizare a lumii, atat de raspandit pe pamant european.

Secularizarea este procesul care sustrage progresiv religiei toate sectoarele vietii sociale si culturale, de la arte la filosofie, de la drept la stiinte, de la educatie la putere, si unele, si altele dezvoltandu-se in cadrul unor procese autonome. Acest proces de secularizare a atins astazi asemenea proportii incat, dupa cum spun specialistii, "pentru prima oara probabil in intreaga istorie, legitimarile religioase ale lumii si-au pierdut credibilitatea lor, nu numai pentru anumiti intelectuali sau pentru indivizi izolati, ci pentru largi paturi ale intregii societati.

Secularizarea a provocat insa si criza ecologica, de proportii planetare, care confrunta omul contemporan, ca rezultat al tendintei lui de a lua locul iui Dumnezeu pe pamant si de a considera natura ca o proprietate pe care o poate exploata iresponsabil.

Intr-o adunare ecumenica se observa ca "este ingrozitor sa vezi ca specia umana, care a intrat pe scena istoriei si a creatiei cu numai 80 de mii de ani in urma, a fost capabila sa distruga in doua secole, de la inceputul erei industriale, ceea ce natura a cladit pe parcursul a patru miliarde si jumatate de ani. Aceasta criza, se spune in continuare, are radacinile infipte adanc in poftele neostoite ale omului de exploatare a resurselor naturale pentru putere si imbogatire. Economia si era industriala trateaza natura in mod iresponsabil din dorinta de profit". Toate acestea sunt rezultatul unei conceptii autonome despre lume, care a eliminat orice prezenta a lui Dumnezeu din cosmosul vazut.

A doua conceptie despre lume la care dorim sa ne referim este cunoscuta sub numele de panteism. Aceasta conceptie, specifica marilor religii orientale, ca budismul sau hinduismul, se intemeiaza pe confuzia dintre Creator si creatura si considera ca lumea este tot atat de eterna ca si Divinitatea. Cu alte cuvinte, panteismul nu cunoaste ideea de creare a lumii, iar Divinitatea, care se confunda cu lumea, are caracter impersonal.

Trasaturile specifice religiilor panteiste, ca cele amintite, sunt urmatoarele:

a) intrucat Divinitatea este conceputa in termeni impersonali, scopul vietii religioase nu mai consta in afirmarea omului ca persoana, ci in dizolvarea persoanei umane in realitatea Marelui Tot, cunoscuta si sub numele de Nirvana;

b) religiile panteiste raman ostile fata de progres din cauza teoriei reincarnarii, care obliga omul sa-si accepte cu resemnare situatia mizerabila in care se gaseste, in speranta unei vieti mai bune la care se ajunge prin reincarnare;

c) reincarnarea este expresia neputintei in care se gasesc religiile panteiste de a rezolva problema nemuririi trupului, fiindca omul este obligat sa treaca din trup in trup, prin reincarnari succesive, din cauza ca trupul moare de fiecare data si nu mai inviaza asa cum ai inviat trupul lui Hristos;

d) facand abstractie de ideea de creare a lumii de catre o Divinitate personala, care ramane total transcendenta fata de lume, panteismul inchide omul in imanenta lumii si-l transforma in rotita unui urias angrenaj care ii distruge orice aspiratie spre libertate. Omul ramane sclavul legilor naturale.

In concluzie, am putea spune ca panteismul, profesat astazi de multi europeni si nu dintre cei de rand, are trei consecinte nefaste asupra fiintei umane: ii anuleaza identitatea personala din cauza ideii reincarnarilor succesive; face ca omul sa ramana pasiv si neputincios in fata naturii, sacralizata la maxim din cauza confuziei dintre Divinitate si lume, si, in fine, ii rapeste omului bunul sau cel mai de pret, care il face sa fie asemenea Creatorului sau, adica libertatea.

Mai exista insa si o a treia conceptie despre lume, pe care am putea-o defini ca o cosmologie teonoma. Ea se intemeiaza, pe de o parte, pe existenta unui Dumnezeu radical transcendent fata de lumea pe care a creat-o din nimic, dupa substanta Sa divina necreata, dar, pe de alta parte, considera ca Dumnezeu este prezent in intregul univers prin energiile Sale necreate, care izvorasc din fiinta divina. Ea depaseste atat cosmologia panteista, fiindca afirma transcendenta absoluta a lui Dumnezeu fata de lume, dar depaseste si cosmologia autonoma, fiindca considera ca Dumnezeu este prezent in imanenta lumii.

Prin caracterul ei paradoxal, cosmologia teonoma se situeaza dincolo de rationalismul liniar al celor doua cosmologii amintite mai sus, afirmand in acelasi timp doua lucruri care par contradictorii, atat transcendenta lui Dumnezeu fata de creatie, dar si imanenta Lui in creatie. Bisericile din Nordul Moldovei, cu pictura lor interioara si exterioara, vor sa sugereze ca Dumnezeu nu este prezent doar in Biserica, dar si in cosmos si ca izbavirea adusa de Hristos are dimensiuni cosmice, fiindca El este Cel prin care toate au fost zidite si prin care lumea a fost rezidita.

Aceasta conceptie cosmologica are un caracter deosebit de dinamic. Asa cum soarele de pe cer ramane dincolo de orizontul pamantului, dar este mereu prezent in viata pamantului prin razele sale de lumina si caldura care fac posibila viata, in mod analogic, Dumnezeu nu se confunda cu lumea, ci ramane radical transcendent fata de lume, dar prin razele Sale de lumina si iubire Dumnezeu a adus la existenta intreg universul si il mentine in existenta, spre scopul hotarat din vesnicie.

Pe firul energiilor necreate, ca raze de lumina dumnezeiasca, Creatorul pastreaza o legatura interioara cu lumea prin mijlocirea rationalitatii creatiei, care isi are izvorul ei in Logosul suprem, in Fiul lui Dumnezeu, si prin care pe toate le-a adus la existenta. Sau, cum spune un ilustru Parinte al Bisericii, Maxim Marturisitorul, "caci in El (Logosul), Ratiunea suprema sunt fixate ferm ratiunile tuturor si le cunoaste pe toate inainte de facerea lor, in insusi adevarul lor, ca unele ce sunt in El si de la El isi primesc existenta efectiva la timpul potrivit, dupa intelepciunea Creatorului". Aici, lumea nu se mai dezvolta autonom, ci totul se misca si se dezvolta dupa voia si intelepciunea Creatorului.

Pe acest temei, as dori sa subliniez trei lucruri. Datorita legaturii dinamice dintre Dumnezeu si cosmos, prin energiile divine necreate, care izvorasc din fiinta lui Dumnezeu, asa cum ies razele din soare, aceasta cosmologie teonoma se opune cu indarjire oricarui proces de secularizare, fiindca afirma prezenta lui Dumnezeu in lume si militeaza pentru transfigurarea omului si a creatiei in Hristos si Biserica prin Duhul Sfant, dupa vointa lui Dumnezeu-Tatal.

Procesul de transfigurare are ca scop convertirea interioara a energiei umane din energie pusa in slujba violentei, urii si razbunarii, care il prefac pe om in sclavul lumii de aici, al senzualitatii ei, in energie care il inalta pe om, prin rugaciune, asceza si iubire fata de Dumnezeu si fata de aproape, spre asemanarea cu Dumnezeu.

Aceasta cosmologie teonoma se distanteaza atat de creationism, cat si de evolutionism. Nu poate accepta nici creationism ui, care considera ca lumea a fost perfecta din momentul crearii ei, intrand in conflict cu evolutionismul, si nici evolutionismul nu-l accepta, fiindca acesta considera ca lumea se dezvolta prin ea insasi, fara legatura cu Dumnezeu.

Cosmologia teonoma depaseste aceste doua tendinte prin conceptia despre procesul de creatie continua, care isi are obarsia in creatia de la inceput, prin care Dumnezeu a scos lumea din neant, si se incununeaza cu creatia finala, cand totul se transforma in Hristos, ca Logos Creator si Logos Mantuitor, intr-un cer nou si intr-un pamant nou. Aceasta creatie continua este posibila doar in masura in care Creatorul pastreaza o legatura interna cu universul, prin energiile Sale necreate, si aduce lucrurile la existenta, prin ratiunile lor interne, la timpul potrivit, dupa intelepciunea Sa.

Aceasta rationalitate a creatiei, la care ne-am referit anterior, a fost pusa in evidenta de marii Parinti ai Bisericii, ca: Atanasie cel Mare, Grigore de Nisa sau Maxim Marturisitorul, cu un mileniu si jumatate in urma, ca sa depaseasca ereziile dualiste sau moniste, idealiste sau materialiste, care confruntau Biserica in vremea lor.

Despre aceasta rationalitate, Parintii au aratat, pe temeiul Sfintei Scripturi (Rom. 1, 20), ca poate fi descoperita prin credinta si ea conduce la Dumnezeu. Fara credinta, lumea ramane opaca inaintea omului. Dar este interesant ca aceasta rationalitate, care da sens creatiei, a inceput sa fie intuita si de oamenii de stiinta.

Un fizician, David Bohm, spunea ca "universul este plin de inteligenta si intentie, de la cea mai mica particula elementara, pana la galaxii. Sub fata vizibila a realului exista ceea ce grecii numeau logos, un element rational, inteligent, care regleaza si insufleteste lumea si o face sa nu fie haos, ci ceva ordonat".

Alt fizician cunoscut afirma, la randul sau, ca "universul constituie un mesaj redactat intr-un cod secret, un cod cosmic, si ca datoria omului de stiinta consta in descifrarea acestui cod".

Dar, cu toate ca fizica fundamentala contemporana, trecand dincolo de materialitatea vazuta a macrocos-mosului si patrunzand in lumea microcosmosului a inceput sa intuiasca aceasta rationalitate care se afla la temelia universului, totusi, multi oameni de stiinta cad intr-o conceptie panteista care ii impiedica sa se ridice cu mintea pana la existenta unui Dumnezeu personal, a unei Ratiuni Supreme personale, din care a izvorat universul si rationalitatea lui.

Aici se vede si raportul dintre teologie si stiinta. Caci daca teologia nu poate cobora in realitatile lumii de aici fara concursul culturii in general si cel al stiintei in special, nici stiinta nu poate depasi panteismul, sau zidul lui Planck, cum se spune in fizica, pentru a preamari pe Dumnezeu, Creator, Mantuitor si Sfintitor al cosmosului. Numai pe calea dialogului se poate depasi decalajul enorm dintre progresul stiintific si cel spiritual-moral al lumii contemporane.

Dumitru Popescu
ORTODOXIE SI CONTEMPORANEITATE, EDITURA DIOGENE

• Cateva probleme de Istoria Religiilor
  Publicat in : Religii
• Capul Sfantului Gheorghe
  Publicat in : Sfantul Gheorghe
• Simboluri religioase in marile religii
  Publicat in : Religii
• Sacrul si profanul la Mircea Eliade
  Publicat in : Credinta