Tehnologia a aparut numai dupa de omul a parasit starea paradisiaca, dupa caderea in pacat.

In rai Adam nu avea nevoie de asa ceva. Era cu Dumnezeu, iar universul tot ii era prieten. Era stapanul lumii, regele ei necontestat de nimeni. Putea face orice, in afara de un singur lucru: sa fie marlan si necioplit cu darul pe care il primise, sa incerce sa uzurpe rolul Daruitorului. Dupa cadere insa, lucrurile s-au schimbat radical. Omul ramanea rege, dar un rege jalnic, gol si neputincios. Cam cum e regele la jocul de sah: se misca greu, poate fi capturat de oricine, nu se descurca fara celelalte piese, de unul singur nu prea poate sa faca mai nimic. Dupa porunca lui Dumnezeu, omul trebuia sa-si castige in sudori bucata sa de paine.

Toate animalele sunt adaptate la mediu, omul insa nu. Nu are blana care sa-l apere de frig, nu poate vana cu mainile goale si nici n-ar putea supravietui intr-o vizuina. El nu poate trai fara haine, fara casa, fara sa cultive pamantul. Ceea ce la animale se realizeaza usor, de la sine, instinctiv, la om se obtine cu greu, prin munca ostenitoare pe care o prezisese Dumnezeu. De aceea tehnica este inevitabila. Nu se poate imagina vreo epoca istorica, oricat de veche, in care oamenii sa nu fi folosit unelte, oricat de rudimentare ar fi acestea. De aici insa, lucrurile au luat-o razna, e-adevarat insa ca in decurs de cateva milenii. In momentul de fata se pare ca tehnica misca lucrurile cu o viteza care creste exponential catre nimic. Iar asta se intampla de un interval de timp relativ scurt, dar cu efecte extrem de nocive.

Tehnica este expresia rationalitatii mintii umane. Prin ea omul nu se adapteaza la lume, ca animalul, ci face lumea sa i se adapteze lui, isi impune discretionar conditiile. Dar in loc sa fie un rege bun, care are grija de supusii lui (supusii fiind intreaga natura), el devine un tiran sangeros, exploatand nemilos resursele care ii sunt puse la dispozitie, fara sa aiba alt criteriu decat bunul sau plac arbitrar. Sute si mii de ani omul a cautat sa descopere legile naturii pentru a le folosi in beneficiul sau. Insa aceasta epoca s-a incheiat deja. Acum omul cauta sa dispuna si sa schimbe aceste legi dupa poftele lui fara sa tina cont de consecinte.

Din necesitate indispensabila mentinerii vietii omului, tehnologia se transforma in scop in sine, avand propriile finalitati impersonale si chiar in-umane, care ajung sa ne controleze mai toate actiunile. La inceput ajutor neaparat trebuincios supravietuirii, modalitate de imbunatatire a vietii, de usurare a muncii, tehnica ajunge, in zilele noastre, un stapan nemilos, subordonandu-si fara scrupule vechiul carmuitor. Daca nu simtim stapanirea tehnicii asupra noastra inseamna ca ori traim pe alta lume, ori suntem inconstienti. Tehnologia a aparut din cauza fragilitatii naturii umane, in fata unui cosmos devenit ostil dupa cadere, compensand aceasta fragilitate, si ridicand omul mult mai sus decat orice forta a naturii care i-ar putea sta impotriva. Dar aceasta fragilitate nu dispare prin tehnica, deoarece este intrinseca naturii umane. Ba din contra, tocmai ea il face pe om acum sclavul tehnologiei.

Daca tehnologia nu prea poate fi tinuta sub control la nivel social, caci ea prolifereaza canceros, cuprinzand toate sferele vietii, totusi, la nivel personal, eu pot inca alege cata tehnologie sa consum astfel incat sa raman intr-un cadru firesc, traditional al vietii. Or aici, dupa arhimandritul Emilianos, trebuie urmarite doua criterii: infranarea, care ne face sa alegem acele activitati care sa ne pastreze linistea si netulburarea, sa ne fereasca de griji inutile si chinuitoare. Al doilea este trezvia "Cufundat sub sute de mii de imagini si diferite spectacole televizate si in general de mediile de informare, omul isi pierde linistea, stapanirea de sine, posibilitatea contemplatiei si concentrarii, si devine extrovertit, strain lui insusi, intr-un cuvant fara minte".

Abtinerea de la tehnologie ar trebui sa intre in randul ascezei practicate de crestini in rand cu postul de carne si de relatii trupesti pe anumite perioade de timp. Numai astfel ne putem elibera cat de cat de seductia pe care o exercita asupra noastra noile tehnologii. Dealtfel, au aparut comentarii pe internet legate chiar de aceste probleme, de exemplu la Iulian Nistea si Serafim Pantea. Oamenii nu se mai pot ruga, aduna in ei insisi, mintea lor e risipita. Ca sa faca fata acestor provocari ei prefera sa isi inchida contul de pe facebook, sau cel putin sa isi reduca drastic timpul petrecut in noile medii de informare.

Viata noastra se degradeaza tot mai mult pe zi ce trece, iar agentii cei mai importanti ai acestei degradari sunt noile tehnologii media, adica televiziunea si internetul. Acestea stimuleaza patimi vechi ale omului si creaza iluzia rezolvarii unei multimi de probleme, cand, de fapt, ne afunda tot mai mult in inexistenta si neant. Sunt multiple relele pe care le fac: ne anihileaza discernamantul, ne fac pasivi, dau posibilitatea unui control total asupra noastra, dau iluzia comunicarii, a particparii la luarea deciziilor, promit satisfacerea oricaror fantasme, de orice fel, ne insingureza, ne scot din comuniunea careia ii eram destinati dintru inceputuri.

Noile tehnologii, in special cele legate de comunicare par intruparea perfecta a raului, si numai parasirea lor totala si imediata ne-ar mai putea cumva vindeca. Totusi, realitatea nu este atat de drastica precum o descriu unii. Omul isi pastreaza discernamantul pe care i l-a dat Dumnezeu atata timp cat doreste si cat vrea sa lupte ca sa si-l pastreze. Caderile se fac, intotdeauna si obligatoriu, si cu consimtamantul nostru. Suntem consteinti, cand ne cedam libertatea noastra, ca o cedam. Si, chiar daca suntem atinsi de microb, nu cred ca suntem neaparat nimiciti de el.

Profesorul Constatin Cucos compara facebook-ul cu o unealta, cu un cutit cu care fie poti imparti painea aproapelui tau, fie poti sa-l ucizi. Eu as crede ca e, mai degraba, un cutit care te predispune la sinucidere (la sinuciderea sufletului ma gandesc) dar care poate fi deturnat, cu efort, de la scopul sau distructiv. Aceste medii n-au fost create si gandite pentru a facilita cunoasterea, pentru a oferi acces la adevar, pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut oamenilor, pentru a le aduce credinta in suflet. Dar, cu oarecare efort, cu riscul de a te pierde pe drum, ele pot fi folosite astfel. Cat inca se poate si se respecta aparenta libertatii.

Si televiziunea si internetul presupun nenumarate riscuri, posibilitati de pierdere, de traire inautentica. Dar ele pot fi, totusi, controlate. Ne putem lua masuri de precautie. Dupa ce trecem de vraja lor stim, constientizam ca ele nu sunt viata reala si ca nu i se pot substitui. Stim ca trimiterea unui mail, o discutie pe facebook, un comentariu pe forum, nu inlocuiesc si nu ar putea vreodata inlocui o plimbare in parc, o excursie la munte sau discutia cu prietenii la o bere. Pe de alta parte, nici viata reala nu este un paradis din care cadem cand ajungem in fata televizorului sau suntem on-line.
*
Pericolul este in alta parte: cand tehnologia vine cu un stil de gandire care ne determina apoi deciziile pe care le luam si, in ultima analiza, viata insasi. "In aceasta lume dominata de tot felul de cerinte si de obstacole aflate in calea satisfacerii lor rapide, a ramas si exista loc suficient pentru homo ludens, homo oeconomicus si homo sentimentalis, pentru amatorul de jocuri de noroc, pentru antreprenor si pentru hedonist, dar deloc pentru omul moral. In universul tehnologiei, eul moral, cu neglijenta caracteristica fata de calculul rational, cu dispretul fata de scopurile practice si cu indiferenta fata de placere, se simte si chiar este un strain nedorit". (Parintele Nicolae Achimescu) Nu atat tehnica ne ucide sufletele, cat stilul de gandire pe care il propune si care ajunge sa cuprinda totalitatea existentei. Totul devine cantitativ, masurabil, redus la acele aspecte care pot fi cuantificate.

Inca exista spatiu suficient pentru joaca, pentru sentimente, pentru satisfacerea diverselor placeri, pentru credinta chiar, dar toate sunt cumva determinate de cautarea eficientei. Nu mai e loc pentru gratuitate, pentru contemplarea dezinteresata a lumii. In toate avem un scop iar viata noastra se petrece in cautarea mijloacelor de satisfacere a acestor scopuri.

Prin gandirea de tip tehnic totul este pervertit, tot ceea ce tine de viata, fara exceptie. Ca sa nu luam nenumarate lucruri in calcul, sa ne oprim doar la viata religioasa. Ne propunem si aici o serie de scopuri, dupa cum o intelegem si dupa cum suntem de implicati in ea. Urmarim apoi sa le realizam, dupa caz, pe fiecare dintre ele: sa tin postul, sa dau de pomana cersetorilor, sa-mi ajut colegii la serviciu, sa ii iubesc pe toti oamenii, sa il cunosc pe Dumnezeu, sa ma mantuiesc. Nu e nimic rau in toate astea. Dar, oricat de mult am tine la aceste lucruri, ar fi bine sa ne dam seama ca lumea nu se reduce la ele.

Ce mai exista? O gratuitate pe care e greu sa o explici pentru ca nu o poti conceptualiza, sau nu o poti transpune in limbajul obisnuit, mult prea infestat de modul tehnic de a intelege lumea. E un "ceva" anume care se vede in toate marile opere de arta, unde niciodata semnificatia nu se reduce numai la ceea ce se spune efectiv in ea. Din aceasta gratuitate a facut Dumnezeu lumea, prin ea ne mantuieste. Omul o intalneste in contemplatia pura si netransmisibila, pe care o poate doar sugera unui semen de-al lui, si il poate doar invita sa parcurga si el un traseu asemanator.

Nu eficienta e rea. Actiunea cea mai eficienta o face Dumnezeu Insusi. Doar spune cu cuvantul Sau, si lumea ia fiinta, asa cum vedem in primele capitole ale Facerii. De asemeni, in Noul Testament Iisus Hristos vindeca doar cu cuvantul multime de bolnavi si ce medic sau ce tratament imaginabil s-ar putea macar apropia de un asemenea randament? Dincolo de eficienta insa este gratuitatea ca motor ultim al lumii, ca si cauza eficienta a acesteia. Aceasta fraza este o piatra grea de poticnire pentru noi toti cei ce gandim tehnicist.

Dumnezeu are eficienta maxima si incontestabila, dar faptul ca El face ceva - a facut cosmosul, pamantul, pe om, l-a mantuit pe acesta - nu e facut din vreun calcul eficient, nu e rezultatul vreunei judecati si alegeri. Exista o gratuitate greu de priceput la cel mai inalt nivel. De la aceasta gratuitate absoluta trebuie sa ne invatam si noi. Noi ne rugam zilnic pentru mantuire - si bine facem - dar nu trebuie sa uitam ca mantuirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu pentru care niciodata nu vom putea multumi suficient de mult. E o gratuitate de la care trebuie sa invatam lucrul cel mai de seama. Lumea se cere primita ca dar si contemplata pentru frumusetea ei, dincolo de orice calcul si eficienta, inclusiv dincolo de dorinta mantuirii. Sa ii cer lui Dumnezeu diverse lucruri, inclusiv legate de virtuti, de smerenie si de mantuire, inseamna sa ma port cumva din interes. Sa urmaresc un scop si sa caut sa-l determin pe El sa ma ajute.

Asemanarea cu Dumnezeu, scopul ultim al vietii noastre, sta in neurmarirea vreunui scop, in a nu avea interese (orice interes, oricat de nobil ar fi, are ceva meschin). E, desigur, paradoxal, dar un paradox inevitabil lumii noastre cazute: scopul nostru suprem este suprimarea urmaririi oricaror scopuri, asta este tanjirea noastra de capatai, ascunsa dupa atatea secole de tehnicism, si dupa multe vrafuri de carti. In asta consta isihia de care vorbesc Parintii din vechime, adica arta