MIRUNGEREA CA TAINA SI CA ACT DE RENASTERE SPIRITUALA
Drumul spre desǎvârșire are, teoretic, două mari etape: ascetica și mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar mistica de înaintarea în unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se întrepătrund. Pe măsură ce ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este activă, presupune luptă şi nevoinţă.
Ne-am obişnuit să definim Mirungerea ca cea de-a doua dintre cele şapte Sfinte Taine ala Bisericii noastre Ortodoxe şi să o tratăm separat, vorbind despre materia, săvârşitorul, primitorul, formula şi efectele ei. Dar prea puţin ne-am obişnuit să ne întrebăm ce este de fapt „Taina“ sau, mai profund, în ce măsură răspunde această tratare tradiţiei şi conştiinţei Biserici. Nu ne vom opri asupra gândirii Occidentului, care a dus la „dezintegrarea progresivă a unităţii liturgice din marea epocă patristică, îndeosebi a unităţii ritului de iniţiere creştină, din cauza divizărilor raţionale a1e etapelor vieţii omeneşti” , ci vom face o abordare ortodoxǎ.
Plecâd de la datele liturgice, deopotrivă scripturistice şi patristice, lucrarea de faţă se străduieşte să arate că tradiţia şi conştiinţa Bisericii a păstrat dintotdeauna Tainele în legătură cu ea însăşi, într-o unitate indisolubilă nu prin separări de timp şi spaţiu.
În capitolul Despre Sfintele Taine, Prǎrintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despe unirea lui Dumnezeu cu creatura ca despre o taină cuprinzătoare, care cuprinde trei etape sau faze în procesul realizării ei : Crearea omului ca „chipul şi organul principal al tainei celei mari şi dinamice a unirii Logosului cu întreaga creaţie” . „Taina lui Hristos” sau devenirea Omului conform sfatului dumnezeiesc indică unirea maximă a Dumnezeirii cu omenitatea . „Biserica - Taina ultimă, forma unităţii supreme a lui Dumnezeu cu fiinţele create.” Taina Bisericii în sens propriu, ca a treia Taină, presupune deci pe prima, adică taina întemeiată prln creaţle, dar ea nu a putut lua fiinţă decât prin taina lui Hristos. Ea nu e decât extensiunea Tainei lui Hristos; toată e plină de Taina lui Hristos; toate actele Bisericii au caracter de taină, căci în toate e prezent şi lucrează Hristos prin Duhul Sfânt; de aceea, „într-un înţeles mai special, Tainele sunt lucrările invizibile ale lui Hristos săvâşite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica şi care se săvârşesc în Biserică.”
Este firesc deci să înţelegem printre aceste lucrări pe cele referi-toare la intrarea în Biserică (ritul de iniţiere: Botezul, Mirungerea, Euharistia) şi rea¬bilitarea (Mărturisirea) în Biserică, la ierarhizarea (Hirotonia), comuniunea şi adunarea Bisericii (sinaxa) (Euharistia liturgică) Acesta este nucleul gândit primordial de conştiinţa Bisericii. Lui i se adaugă în mod necesar, în această ordine de idei, tainele referitoare la viaţa socială (Nunta şi Desăvârşirea monahală) , la viaţa biologică (Maslul şi înmor¬mântarea) şi la întreaga creaţie (cosmosul) (Sfinţirea Sfântului Mir), a bisericilor şi toate cele ce îndeobşte le numim astăzi Ierurgii pe care „prin ea (prin Biserică) Dumnezeu o conduce spre unitatea ei desăvârşită, treimică.”
Teologia patristică vorbește despre mântuirea omului dar nu separat de natură, această viziune de a vedea procesul mântuirii omului în întregul său (trup și suflet) fiind specific creștinismului răsăritean.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae vorbește despre relația dintre natură și om arătând că de înțelegerea corectă a acestui raport depinde până la urmă și mântuirea: ,,Omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice. Aceasta poate să însemne că nici natura nu-și împlinește rostul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. (.) Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuși din punct de vedere etic și spiritual.”
Textele Vechiului Testament ne descoperă o serie de situații în care omul căzut, alungat de la fața lui Dumnezeu și din raiul desfătării, unde se împărtășea de harul divin, nu este cu totul părăsit de Dumnezeu ci comunică cu Acesta și-l descoperă în bunătățile pe care i le trimite ca rezultat al ascultării. Personaje precum Moise, Avraam, Iacov, David sau profeții și judecătorii au primit cunoștința tainelor lui Dumnezeu chiar înainte de venirea Mântuitorului, sub forma luminării. Fiinţa noastră, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede destul de clar.
După Sfântul Grigorie de Nazianz noi suntem ,din neamul lui Dumnezeu, urmând în aceasta Sfântului Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 17, 29). Creşterea în asemănarea cu Dumnezeu cere o continuă adâncire în unirea sau împărtăşirea dumnezeiască. Legătura interioară între asemănare şi unire o arată pe prima actualizată nu după modul imitării exterioare, nici după cel al identificării interioare, ci după modul euharistic al împărtăşirii integrale.
Unirea maximă cu Dumnezeu, imprimarea omului de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El, este îndumnezeirea omului care se face prin Harul Duhului Sfânt împărtășit prin Sfintele Taine. În cadrul acestora materia se sfințește și umple de har, devenind am putea spune metaforic un vehicol al harului.
Natura însăşi devine un mediu al lucrării dumnezeieşti sfinţitoare, de apropiere şi comuniune între om şi Dumnezeu: „Coborând la apa Iordanului şi făcând auzită vocea Tatălui şi arătând deasupra Lui pe Duhul Sfânt, a sfinţit apele, ca toţi cei ce se vor uni cu El prin credinţă să primească pe Duhul Sfânt curăţitor de păcate. Natura devine prin aceasta un mijloc prin care lucrează Dumnezeu sfinţind pe oameni. Nu a luat Fiul lui Dumnezeu trupul degeaba, ci pentru ca prin legătura Lui ca natură materială, să o facă şi pe aceasta mediu al lucrăriiLui sfinţitoare” .
Locul în care materia se sfinţeşte şi devine purtătoare de har este Biserica. Prin pogorârea Duhului Sfânt în umanitate, energiile divine necreate unesc prin iubire natura creată cu cea necreată. Biserica în esenţa sa este participarea universului la condiţiile vieţii divine. Aici în Biserică își îndeplinește omul cea mai înaltă menire a sa, aceea de preot al creației.
Părintele Alexander Schmemann menționează că între toate făpturile create de Dumnezeu pe pământ, doar omul răspunde binecuvântării lui Dumnezeu cu propria sa binecuvântare și de aceea cea mai proprie numire ar fi nu de ,,homo sapiens” sau ,,homo faber” ci aceea de ,,homo adorans”. Definiția de bază a omului este preotul –deoarece el stă în centrul lumii și o unifică prin actul său de binecuvântare. Omul ca preot al craţiei se face un liant între natură şi har, cel prin care natura se sfinţeşte şi este adusă ca dar lui Dumnezeu Creatorul.
Am spus că, scopul existenţei omului pe pământ este dobândirea vieţii veşnice a omului credincios lui Iisus Hristos prin lucrarea harică şi sfinţitoare a Duhului Sfânt, în vederea sfinţirii şi îndumnezeirii sale veşnice. Calea care duce la această stare de desăvârşire, căci este vorba despre desăvârşire, este însăşi viaţa sacramentală şi plină de har a Dumnezeului-Om Iisus Hristos, dată de Dumnezeu Tatăl în revărsarea prezenţei lui Hristos Cel Înviat în viaţa şi sufletul credinciosului, Care, prin lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, „îi întinde şi dilată la nesfârşit sufletul, făcându-l să crească nemăsurat.”
Aceasta presupune că fiecare credincios este chemat să trăiască în mod teologic viaţa mistică şi tainică, viaţa plină de har a lui în Iisus Hristos în Biserica Sa. Cu alte cuvinte, fiecare creştin este chemat să experieze tainic viaţa deplină a Fiului lui Dumnezeu Celui Viu în dimensiunea ei sacramentală, eclesială şi pnevmatică a Bisericii – Trupul Său mistic. Această iniţiere a omului credincios în misterul vieţii lui în Hristos nu face decât să-l plaseze în comuniunea mai presus de minte şi desăvârşitoare cu Dumnezeu, Cel preamărit în Treime, revelat deplin în Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul Tatălui, prin adumbrirea şi lucrarea plină de sfinţire a Duhului Sfânt în Biserică prin intermediul Sfintelor Taine.
Pentru înfăptuirea acestui scop, sensul şi chemarea Bisericii este acela de a face pe om să se altoiască, prin intermediul Sfintelor Taine pe Trupul înviat şi preamărit al Mântuitorului; de a-l face să primească puterea transfiguratoare a Paştilor care-i îngăduie să smulgă morţii, şi oricărei forme de moarte, existenţa sa.
Astfel, prin harul Crucii dătătoare de viaţă şi prin slava Învierii prea minunate a Domnului nostru Iisus Hristos, omul credincios – plămădit şi altoit pe Viţa vieţii – primeşte capacitatea de a transfigura toată starea de moarte, în care deseori se cufundă conştient şi deliberat prin păcatele sale, în stare de deplină înviere. În Hristos Iisus, prin harul Duhului Sfânt, în Biserică, care este spaţiul duhovnicesc prin care „se plimbă Duhul Sfânt”, credinciosul botezat şi restaurat prin întreaga lucrare sfinţitoare a Tainelor Sfinte redevine integral „chip” al lui Dumnezeu, tinzând necontenit către dobândirea „asemănării” cu El tot mai depline şi actualizate.
Încorporat în Trupul tainic al Domnului prin Sfântul Botez, ca un mădular viu al Bisericii, credinciosul poate începe să actualizeze permanent, în timp şi spaţiu, marea iniţiere baptismală, care nu înseamnă altceva decât a muri cu adevărat şi a coborî în iad cu Hristos pentru a se naşte din nou în El şi, împreună cu El, prin înviere, să revină la o viaţă nouă şi îmbunătăţită, ţâşnită şi trăită din „izvorul nestricăciunii” şi, ca atare, fecundată de eternitate. Atunci el poate încerca să moară propriei sale morţi, propriei existenţe egoiste, individualiste şi păcătoase, propriei disperări fardate de orgoliu, pentru a renaşte în spaţiul sacru al Trupului tainic al lui Hristos, unde suflă şi se manifestă transfigurator, începând de la Cincizecime, harul Duhului Sfânt.
Numai aşa existenţa noastră creştină presupune o transformare treptată care se petrece în toată fiinţa noastră. Prin această moarte-înviere sacramentală, omul credincios trece de la moartea parţială la învierea schiţată, „din treaptă în treaptă”, după cum spun Sfinţii Părinţi, până la trecerea ultimă, la „Paştele” final al agoniei, care, pentru cei ce au lăsat deja moartea înapoia lor, se transformă într-o „adormire” liniştită prin trecerea şi intrarea în comuniunea luminoasă şi activă a sfinţilor în locaşul sacru, în Biserica triumfătoare din Împărăţia lui Dumnezeu.
Întotdeauna Ortodoxia a pus un accent deosebit pe noţiunea de transfigurare a omului şi, prin el, a lumii şi a cosmosului pe motiv teologic că dezvoltarea, creşterea epectatică ca manifestare a tinderii înainte spre cele mai înalte, constituie o posibilitate dată de Dumnezeu în realitatea ontologică a chipului Său prezent în om, dar şi în faptul întrupării Sale în istorie, prin care omul a devenit colaborator al lui Dumnezeu în lucrarea de desăvârşire a creaţiei Sale. Însăşi noţiunea de mântuire, ca realitate dinamică, stă la baza progresului uman în Iisus Hristos, a transfigurării tot mai depline a omului, care, creatură fiind, „.a primit porunca: să devină Dumnezeu!”
Aceasta l-a determinat pe teologul grec Panayotis Nellas, în cartea sa „Omul-animal îndumnezeit”, să numească om pe acela care „a ajuns departe de umanitate şi a înaintat spre Însuşi Dumnezeu.”
Specifică Ortodoxiei mai este şi concepţia că dinamismul omului, al istoriei şi al creaţiei reprezintă o manifestare a energiilor necreate ale lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că atât lumea, istoria şi creaţia, cât mai ales omul nu sunt privite ca entităţi statice sau fiinţe imobile, prinse într-o mişcare oarbă, haotică şi mecanică, ci, tocmai prin intermediul energiilor necreate, Dumnezeu este prezent în mod activ în om şi creaţie, pe care le mişcă şi le conduce nestingherit spre sensul şi scopul divin.
Ca atare, mântuirea îndumnezeitoare sau transfigurarea sfinţitoare îşi trage puterea din energiile divine necreate ale înnoirii şi transfigurării. Iar sfinţirea omului şi înnoirea vieţii, aşa după cum o aşteaptă de la noi însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, se dobândeşte în Biserică prin Sfintele Taine. Prin urmare, minunea limbilor de foc ce s-a arătat la Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii peste Sfinţii Apostoli nu a încetat şi continuă să se manifeste transfigurator şi mereu înnoitor în Biserică. Atunci ea numai a început şi ţine cât va dăinui Biserica, adică până la sfârşitul veacurilor, precum a zis Domnul când a făgăduit Apostolilor că le va trimite pe Duhul Sfânt, care să rămână cu ei în veac (Ioan 14, 16-17).
Prin pogorârea Duhului Sfânt, o dată cu Cincizecimea, cerul a rămas deschis şi izvoarele darului Duhului Sfânt curg neîncetat ca să renască şi să-i aducă la lumină pe cei aflaţi în întunericul păcatului, să purifice şi să adape pe cei însetaţi, să sfinţească pe cei păcătoşi care se pocăiesc şi, astfel, să dea viaţă tuturor mlădiţelor (Ioan 15, 1-6), tuturor membrilor care fac parte din Trupul tainic al lui Hristos – Biserica. După cum mlădiţa, dacă se rupe din viţă se usucă, tot aşa se usucă şi se osândeşte creştinul care nu ţine legătura cu izvoarele harului Duhului Sfânt.
Dintre toate Sfintele Taine bisericeşti, Mirungerea este lucrarea sacramentală specifică a dobândirii darurilor Duhului Sfânt în integritatea lor, fără să înţelegem că în celelalte Sfinte Taine nu ar lucra sfinţitor şi transfigurator Duhul Sfânt. În toate Sfintele Taine bisericeşti prezenţa Duhului Sfânt este certă şi reală, iar lucrarea Lui de sfinţire a celor ce se împărtăşesc de aceste lucrări sfinţitoare este vădită şi simţită. Biserica consideră Ungerea cu Sfântul Mir ca fiind Sfânta Taină ce conferă creştinului nou botezat darul perfecţiunii, darul personal al Dăruitorului însuşi, ca realizare deplină a făgăduinţei date de Mântuitorul nostru Iisus Hristos Sfinţilor Săi Apostoli. Pentru aceasta Mirungerea imprimă în noi semnul, pecetea prezenţei şi lucrării darului Sfântului Duh, semnul distinctiv prin care suntem recunoscuţi de către Mântuitorul, Stăpânul sufletelor noastre.
Pentru aceasta Biserica defineşte Mirungerea acea lucrare sfântă, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, prin care, ungându-se de către episcop sau preot cu Sfântul Mir membrele celui botezat, odată cu pronunţarea cuvintelor: „Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”, se împărtăşeşte primitorului harul întăririi, al creşterii şi al desăvârşirii duhovniceşti începute prin Botez. După cum se poate uşor observa, Sfânta Taină a Mirungerii urmează în mod necesar Tainei Sfântului Botez, ceea ce arată că necesitatea acestei Taine este implicată, deci, în Taina Sfântului Botez. Şi, aşa cum Botezul este taina naşterii noastre din nou, Mirungerea este taina întăririi în viaţa spirituală, din care trebuie să izvorască bărbăţia creştină , atât de necesară în lupta noastră cu ispitele şi păcatul.
Prin urmare, Mirungerea nu este numai un semn distinctiv, prin care suntem recunoscuţi ca aparţinând Mântuitorului, ci şi o întărire, un îndemn de a păstra acest semn distinctiv, această pecete, neatinsă şi nestricată. Calitatea de distincţie, de selecţie pe care ne-o dă Botezul şi pe care o întăreşte mai apoi Taina Mirungerii ne este dăruită de Dumnezeu, dar ea se întăreşte şi prin fiecare biruinţă pe care o câştigăm prin efortul nostru în lupta cu ispitele. Revărsarea harului este o continuă dăruire a puterilor dumnezeieşti către noi, dar ea este provocată şi de o continuă străduinţă, o luptă a noastră de dobândire a vieţii celei noi. Din acest punct de vedere, Mirungerea este pecetea darului Duhului Sfânt, prin care suntem întăriţi în harul pe care l-am primit prin Botez.
Mirungerea este Taina sfântă care conferă darurile Sfântului Duh şi, ca atare, este socotită Taina persoanei prin excelenţă, deoarece în timp ce Botezul este Taina unităţii în Hristos, căci El ne adună pe toţi în Trupul Său mistic, constituit de Biserică, înţeleasă ca încorporare a noastră prin Botez, Mirungerea, care face să încolţească darurile individuale, este Taina care iniţiază diversitatea vocaţiilor noastre individuale întru lucrarea Duhului Sfânt prin darurile Sale conferite nouă. Mirungerea întemeiază în Sfântul Duh existenţa persoanei şi constituie începutul sfinţirii noastre personale.
Strânsa legătură care există în Biserica Ortodoxă între Botez şi Mirungere accentuează dimensiunea pnevmatică a acestei Taine. Fruntea, organele simţurilor, pieptul, mâinile şi picioarele celui botezat sunt unse cu Sfântul Mir, pentru ca omul „să înveţe să simtă, să gândească, să respire, să lucreze şi să umble nu întru moarte, ci întru Duhul Sfânt.” Trebuie subliniat aici faptul că omul este restaurat şi chemat să fie mântuit integral, nu numai în spiritul său, ci şi în trupul său.
Ritualul acestei Taine indică în mod clar pecetluirea creştinul de Duhul Sfânt în vederea vieţii pământeşti, dar şi în vederea învierii sale eterne. Sfântul Apostol Pavel a afirmat că trupul omenesc este „templul Duhului Sfânt”, îndemnându-i pe credincioşi să slăvească pe Dumnezeu atât în trupurile, cât şi în duhurile lor (I Corinteni 6, 19-20). Experienţa marilor mistici care se bucură în că din viaţa aceasta de sfinţirea nu numai a duhului, ci şi a trupului, constituie o anticipare a transfigurării finale. Prin urmare, harul primit la Botez şi întărit la Mirungere, cu toate darurile Duhului Sfânt revărsate peste neofit începe să modeleze personalitatea umană. Mirul spiritual al simţirii calităţii de „fii” ai Tatălui ceresc se îmbibă profund în toată fiinţa omului nou născut din Dumnezeu cu marea ei forţă de difuzare. Căci Duhul este acela care deschide pe om lui Hristos ca să prindă chip şi să ia formă deplină în el. Dar Duhul Sfânt este Duh al comuniunii în Hristos, adică al comuniunii eclesiale al tuturor celor ce cred în Hristos, cu simţirea de „fii ai Tatălui ceresc” şi de „împreună-moştenitori ai lui Hristos”.
Ca Duh al comuniunii, Duhul Sfânt primit prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir dezvoltă raporturile de comuniune între membrii Bisericii şi între ei şi ceilalţi oameni şi sporeşte unitatea de relaţie personală între mădularele Trupului lui Hristos, ca pe o unitate în diversitate, ca pe o unitate a comuniunii, care îi promovează în acelaşi timp ca persoane. După modelul vieţii de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi şi susţinută de aceasta, Biserica este o unitate sau, mai degrabă, o multiunitate, o unitate sobornicească, în care mădularele aceluiaşi Trup al lui Hristos se completează şi se îmbogăţesc reciproc, atât prin dăruiri reciproce, cât şi prin slujiri diferite în Unul şi acelaşi Hristos, prin Duhul Sfânt, care susţine şi hrăneşte această unitate simfonică sau comunitate sobornicească. Persoana creşte şi se dezvoltă în comunitatea semenilor, dăruindu-se şi îmbogăţindu-se din dăruirile celorlalţi. Această dăruire şi îmbogăţire reciprocă n-ar putea avea loc în afara Duhului şi a darurilor Lui sfinţitoare şi transfiguratoare, care sunt diferite. Duhul comuniuni este Duhul darurilor împărţite fiecăruia spre slujirea tuturor mădularelor, darurile sunt multe şi deosebite, dar în toate lucrează acelaşi Duh şi toate urmăresc acelaşi scop: unitatea Trupului tainic al lui Hristos (Romani 12; I Corinteni 12).
Precum în Botez, tot aşa în Taina Ungerii cu Sfântul Mir acelaşi Duh Sfânt ne uneşte şi mai accentuat, activând forţele potenţiale ale credincioşilor renăscuţi prin Botez, pentru ca aceştia, susţinuţi şi întăriţi de harul sfinţitor, să crească şi să se dezvolte multiform, soborniceşte, în aceeaşi unitate. Prin urmare, şi Botezul, şi Mirungerea raportează pe creştin la Hristos şi extind pe Hristos în fiinţa primitorului lor, prin lucrarea Duhului Sfânt. În Botez apare pe primul plan Fiul care ne îmbracă întru Sine prin Duhul (Galateni 3, 27) sau care imprimă calitatea Sa de Fiu în noi, prin lucrarea Duhului Sfânt, Tatăl binevoind să ne înfieze, în timp ce în Taina Mirungerii apare pe primul plan simţirea noastră de fii revărsată în noi de la Tatăl de către Duhul Sfânt, prin Fiul.
Darul Duhului în Taina Mirungerii este principalul semn sacramental al dimensiunii particulare a mântuirii, care este inseparabilă de Botez, după norma liturgică. Se poate observa aşadar reciprocitatea darului Duhului Sfânt şi a prezenţei lui Hristos în Mirungere, reciprocitate care este în acelaşi timp plenitudine pentecostală a Botezului pascal şi prelungirea permanentă a acestuia în durata vieţii celui botezat, în care se inaugurează dimensiunea creşterii spirituale şi a transfigurării noastre. Astfel, viaţa în Hristos şi viaţa în Duhul nu sunt două forme distincte de spiritualitate: ele constituie aspectele complementare ale uneia şi aceleiaşi căi care duce la învierea şi îndumnezeirea noastră eshatologică.
Pecetea cu care Duhul ne însemnează în Taina Mirungerii este efigia sau chipul lui Hristos, semn al apartenenţei noastre la Hristos, ca mădular al Trupului Său tainic, prin Duhul Sfânt: „Oare, nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19-20). Căci pecetea nu este o simplă imagine, ci un act al Duhului, care impregnează pe Hristos în toată fiinţa omului nou dat de Botez (Evrei 4, 12); este o lucrare a Duhului care sfinţeşte membrele prin viaţa Lui, care se extinde în ele. De aceea, Sfântul Chiril al Ierusalimului, încheind cateheza despre Taina Ungerii cu Sfântul Mir, îndeamnă pe ascultătorii Săi astfel: „Miruiţi cu acest parfum, păstraţi-l fără întinare şi ireproşabil în voi progresând în fapte bune şi căutând a plăcea autorului mântuirii noastre, Iisus Hristos” .
Legătura strânsă dintre cele două sfinte Taine bisericeşti se arată şi prin aceea că în slujba Bisericii Ortodoxe Mirungerea nu are o introducere ca celelalte Taine, ci, după botezarea celui ce a primit Botezul, preotul citeşte o rugăciune prin care cere lui Dumnezeu să dăruiască prin el, celui „nou luminat prin apă şi prin Duh” şi „Pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului Duh”; apoi îi administrează Taina Mirungerii, ungându-l cu Sfântul Mir şi zicând: „Pecetea darului Sfântului Duh. Amin”, fără să amintească numele celui pecetluit cu harul Duhului, ca în celelalte Taine, socotindu-se că s-a rostit acest nume la cufundarea lui în apă.
Legǎtura strânsǎ a Mirungerii de Botez se arată şi în faptul că în rugăciunea amintită, preotul, după ce cere să i se dăruiască celui ,,nou luminat prin apă şi prin Duh”, pe care ,,a binevoit să-l nască acum din nou”, ,,şi pecetea darului Sfântului Duh”, continuă: ,,Păzeşte-l pe dânsul întru sfinţenia Ta, întăreşte-l întru dreapta credinţă, mântuieşte-l de cel rău şi de toate meşteşugirile lui şi păzeşte sufletul lui întru frica Ta cea mântuitoare, întru curăţie şi dreptate, ca, întru tot lucrul şi cuvântul bineplăcut Ţie, să se facă fiu şi moştenitor cereştii Tale împărăţii” . Se cere deci ca cel născut din nou prin Botez să fie păzit şi întărit în darurile primite prin Botez, în lupta împotriva celui rău care va căuta să-l lipsească de ele, în păzirea făgăduinţei date de a păstra credinţa mărturisită la Botez şi starea de curăţie şi de dreptate în care a fost aşezat.
Dar păstrarea acestor daruri se face prin efort. De aceea Nicolae Cabasila spune că prin Sfântul Mir se pun în lucrare puterile date omului prin Botez: ,,înnoirea în Duh şi reînvierea prin Botez aduc cu ele, cum am văzut, puteri şi energii lăuntrice înrudite. Sfântul Mir este acela care le tre-zeşte la viaţă. El este cel ce pune în lucrare una sau alta din puterile duhovniceşti sau chiar mai multe deodată, după cât e de simţitor sufletul în lucrarea Tainei” .
Teologul ortodox Alexandru Schmemann vede legătura între Mir şi Botez mai puţin ca punere în lucrare prin Mir a puterilor primite la Botez, cât ca viaţa faţă de naştere. El zice: ,,A doua Taină a iniţierii (a introducerii în Biserică), cum numim azi Ungerea (sau întărirea), a fost în Biserica Ortodoxă dintotdeauna o parte esenţială a rânduielii Botezului. Mirungerea nu e propriu-zis o altă Taină, ci mai degrabă împlinirea (completarea) Botezului, ,,întărirea” prin Duhul Sfânt. Ea poate fi deosebită de Botez numai în sensul în care se deosebeşte viaţa de naştere. În Duhul Sfânt, întreaga viată a Bisericii îşi află întărirea, pentru că ea e viaţă, e adeverirea Bisericii ca aparţinând ,,veacului ce va să vină”, ca bucurie şi pace a împărăţiei cerurilor. Astfel Mirungerea este Cincizecimea personală a omului, intrarea lui în viaţa Duhului Sfânt, adică în viaţa adevărată a Bisericii. În această Taină el e consacrat ca om deplin. Căci a aparţine împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă numai decât a fi om întreg şi deplin, în maturitatea lui.”
Dar viaţa cea nouă se manifestă ca putere de menţinere şi de sporire în curăţie şi fapte bune, dezvoltate în virtuţile ce culminează în iubire. Ea nu e un simplu sentiment de euforie, ci o statornicie de gânduri şi fapte de bunătate, care e o adevărată preoţie generală, de dăruire a vieţii lui Dumnezeu.
Creştinii, fiind unşi ca Hristos sau participând la ungerea Lui, sunt preoţi şi ei. Dar preotul mai întâi e curăţit în minte şi la mâini, adică în izvorul gândurilor şi în organele împlinirii lor, şi apoi i se dă puterea Duhului spre a putea lucra curat cu mintea şi cu mâinile, aducând jertfe de gânduri şi de fapte bune lui Dumnezeu în favoarea Bisericii şi a semenilor săi.
Despre preoţia generală primită de credincioşi prin Taina Mirungerii, Sfântul Macarie Egipteanul considera cǎ oamenii sfinţiţi prin Ungere devin creştini pentru a fi împăraţi, preoţi şi prooroci ai Tainelor cereşti. Prin această Taină, cel unit prin Botez cu Biserica în Hristos devine din oarecum virtual unit cu ea, unit în chip actual. E un pas nou în întărirea unităţii Bisericii în Hristos.
Preot David Marian, parohia Nasterea Maicii Domnului, Navodari
.
preot Marian David
-
Taina Mirungerii, in trecut si in prezent
Publicat in : Credinta -
Mirungerea
Publicat in : Credinta -
Maslul - taina ungerii spre vindecare
Publicat in : Dogma -
Sfantul si Marele Mir
Publicat in : Credinta -
Pecetea Darului Duhului Sfant
Publicat in : Sfintele Taine
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.