Limbile liturgice - necesare pentru depasirea simplei asistente in cult
1. Limba aramaica
Mantuitorul a intrebuintat limba pe care o vorbeau obisnuit Sfintii Apostoli, adica limba siro-caldeiana sau aramaica. Primii crestini, recrutati dintre iudei, au folosit in cult limba aramaica.
Cat timp propovaduirea Sfintilor Apostoli s-a marginit intre hotarele Palestinei, cultul divin crestin se savarsea in limba aramaica pe care o vorbea atunci poporul evreu.
2. Limba greaca
Dupa porunca Mantuitorului: "Mergand, invatati toate neamurile...", Sfintii Apostoli au propovaduit Cuvantul lui Dumnezeu in limba inteleasa de popoarele carora le predicau. Cum insa, in intinsul imperiu roman de atunci limba oficiala era limba greaca, ea a fost cea utilizata de catre Sfintii Apostoli atat la predicare cat si la serviciile divine publice.
Limba greaca vorbita la aparitia religiei crestine nu era insa limba clasica a scriitorilor greci antici, ci limba numita dialectul comun. Era limba formata din dialectul atic, in care erau prezente cuvinte din alte dialecte grecesti si multe "barbarisme" locale, adica termeni imprumutati din limbile diferitelor popoare ale imperiului roman.
Limba greaca vorbita azi a evoluat mult fata de cea fixata in scris in textele liturgice si s-a ivit necesitatea traducerii textelor liturgice in greaca moderna, pentru ca textele liturgice vechi sa poata fi intelese de credinciosi.
3. Limba latina
La inceput, in comunitatea crestina de apus limba cultului public a fost tot greaca. Numai pentru rugaciunile particulare se folosea limba latina, dar nu latina clasica, ci cea populara. Primele traduceri in limba latina ale textelor biblice au aparut din nevoi cultice. Limba latina s-a folosit intai in Africa de Nord, unde a aparut in secolul al II-lea si traducerea latina cea mai veche a Bibliei, Hala. Din secolul al III-lea inainte, ea a inceput sa devina limba liturgica in apus, mai intai in Africa de Nord (Cartagina) si mai tarziu la Roma. Inlocuirea limbii grecesti cu cea latina s-a facut treptat. Unele centre, ca Marsilia si Arles, au continuat sa foloseasca limba greaca in cult pana in prima jumatate a secolului al V-lea. Misionarii crestini au folosit limba latina pentru castigarea la crestinism a popoarelor iberice, celtice, galice si druidice, pentru ca acestea aveau in cultul lor aceeasi limba. Mai tarziu, dupa increstinarea acestora, Biserica apuseana a decretat limba latina ca unica si obligatorie in cult la toate popoarele care adoptasera ritul liturgic roman, nesocotind, astfel, limbile nationale ale popoarelor crestine de sub jurisdictia ei.
4. Limba siriaca
Una dintre limbile in care liturghia crestina s-a tradus foarte de timpuriu in rasarit, este limba siriaca. Liturghia siriaca isi are originea in liturghia greaca. In vechea Sirie crestina, serviciul divin se celebra in greceste, in toate marile orase unde credinciosii intelegeau limba greaca. In orasele unde nu se intelegea limba greaca, precum si in sate, existau interpreti care traduceau in limba siriaca pericopele citite mai intai in greceste. Astfel, Sfantul Procopiu din Gaza, martir in 303, indeplinea acest rol in orasul Scytopolis, unde locuia. De asemenea, peregrina spaniola Etheria, in jurnalul sau de calatorie la locurile sfinte din rasarit, in secolul al IV-lea, consemneaza aceasta practica cultica la bazilica Sfintei Invieri din Ierusalim: Episcopul vorbeste totdeauna in greceste si are un preot, care traduce in siriaca pentru ca toti sa inteleaga ce explica el (este vorba de predica). Lecturile citite in biserica sunt totdeauna in greceste si pentru aceasta exista totdeauna cineva care sa traduca in siriaca pentru folosul poporului, ca acesta sa se poata instrui totdeauna. Limba siriaca era vorbita mai ales de poporul de la tara. Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre cinstirea martirilor, aminteste de "limba barbara", care se vorbeste la tara (ceea ce in limbajul epocii insemna o alta limba decat greaca). Fericitul Teodoret al Ciprului spune despre ereticul Bardesanes ca a scris foarte multe carti in limba siriaca si ca poporul din dioceza sa nu stie decat siriaca. Deci pentru intelegerea limbii grecesti in orasele cu populatie siriaca s-a folosit, ca limba ajutatoare in cultul divin, limba siriaca. La sate, unde cunoscatorii de greceste erau foarte putini, s-a simtit desigur, mai de timpuriu, nevoia de a se traduce in intregime sfanta liturghie si toate slujbele cultului divin in limba siriaca (secolul al IV-lea).
Cand monofizitii s-au despartit de restul Bisericii Rasaritene, ei au pastrat in cult limba siriaca, folosind-o pana in zilele noastre, desi ea este de mult o limba moarta. Azi ei folosesc limba araba ca limba ajutatoare in cult.
Limba siriaca a fost folosita ca limba liturgica si la sirienii ortodocsi (melkiti), din secolul al XI-lea pana in secolul al XVII-lea, cand incepe sa fie folosita limba araba.
5. Limba armeana
Sfantul Grigore Luminatorul, apostolul armenilor, care studiase la Cezareea Capadociei, a adus cu sine preoti greci in Armenia. In teritoriile Armeniei invecinate cu Persia se folosea in cult limba siriaca. Introducerea limbii armene ca limba de cult s-a inceput o data cu inventarea alfabetului armean de catre Sahak si Mesrop, care au tradus in limba armeana textele biblice citite in cult (405-412). Sfanta Scriptura a fost tradusa in intregime la 435. Dupa secolul al V-lea, scriitorii bisericesti armeni vor scrie rugaciuni, imne, predici, in limba armeana. Aceste imne au fost alese si sistematizate in cult in secolul al X-lea. Pana in secolul al XII-lea, pe vremea patriarhului Nerses cel Gratios, cultul Bisericii Armene, in limba nationala inca din secolul al V-lea, primeste o forma completa, cu rugaciuni si imne scrise in limba armeana din epoca autorilor respectivi.
6. Limba georgiana
Crestinarea georgienilor s-a facut in secolul al IV-lea, de catre misionari greci, la cererea imparatului Mirian. Dupa marturia istoricului armean Moise din Khorene, liturghia georgiana deriva din cea armeana si a fost introdusa in Georgia in secolul al V-lea. Totusi, tinand seama de faptul ca georgienii au fost increstinati prin misionari greci, este mai probabila o derivare a ei din liturghia greceasca. Din secolele al IV-VI-lea, limba de cult la georgieni a fost greaca. Incepand cu secolul al VI-lea si pana azi, georgienii folosesc limba lor nationala ca limba a servirilor divine. Pentru tiparirea de carti destinate cultului in limba georgiana tara noastra a avut o contributie insemnata. Astfel, in timpul domniei lui. Constantin Brancoveanu, mitropolitul Antim Ivireanul trimite, cu aprobarea domnitorului, pe mesterul tipograf Mihail Istvanovici, unul dintre cei mai buni ucenici ai sai, ca sa organizeze tipografia din Tiflis. Acolo Mihail Istvanovici tipareste zece carti in limba georgiana: Evanghelia (1709), Liturghierul (1710), in doua editii Psalmii lui David (1710 si 1711), Apostolul, un Liturghier, doua editii ale Ceaslovului si Molitfelnicului (1710) si Invataturile ieromonahului Gherman (1711).
7. Limba copta
Din scrierile Sfantului Atanasie cel Mare aflam ca Sfantul Antonie cel Mare a fost determinat la vocatie eremitica de ecoul produs in sufletul sau de ascultarea unui text scripturistic. Cum el nu cunoaste alta limba decat egipteana sau copta, trebuie sa admitem ca spre mijlocul secolului al III-lea, in unele Biserici ale Egiptului liturghia era savarsita in limba copta. Liturghia Sfantului Marcu a circulat in limba greaca pana in secolul al V-lea in tot Egiptul, dar ea a avut o versiune in limba copta inca din secolul al IV-lea, intrebuintata mai ales la sate. Dupa trecerea coptilor la monofizitism, ei au tradus liturghia in limba lor, schimbandu-i numele in liturghia Sfantului Chiril al Alexandriei. Limba copta se foloseste si azi in cultul coptilor monofiziti; Ortodocsii de acolo au folosit in continuare liturghia Sfantului Marcu in greceste pana in secolul al XII-lea, cand a fost inlocuita cu liturghiile bizantine.
8. Limba etiopiana
In limba etiopiana, liturghia s-a redactat in secolele al IV-V-lea, cand niste calugari egipteni au venit si au intemeiat in Etiopia unele manastiri. Etiopienii au folosit in cultul divin public exclusiv limba veche etiopiana in dialectul gheez, pana in secolul al XVI-lea, iar de atunci au inceput sa traduca textele liturgice in dialectul amharic, care a devenit limba lor nationala.
9. Limba paleoslava
Vechii slavi au fost crestinati de cei doi apostoli, ai slavilor, calugarii Chiril si Metodiu, in secolul al IX-lea. Pentru nevoile, lor religioase, acesti doi misionari au tradus in slavona liturghia si cartile sfinte. Noul Testament n-a fost tradus in intregime, ci numai o parte, si anume textele care se citeau in cultul divin. Treptat Noul Testament s-a tradus in slavona in intregime. Completarea s-a facut probabil chiar in cursul vietii Sfantului Chiril.
La traducerea initiala a textelor liturgice in paleoslava s-au facut ulterior unele revizuiri, dintre care mai insemnate sunt doua: una datorita mitropolitului rus Ciprian, care a corectat textele liturgice in secolul al. XIV-lea, iar a doua, facuta dupa originalul grecesc, de catre patriarhul rus Nicon (1655).
Dupa introducerea in cult a limbilor slave, s-a format, mai ales in apus, teoria ca slujbele divine pot fi savarsite numai in trei limbi, considerate sacre: greaca, latina si slava. Dar, la Bizant, in secolul al IX-lea., patriarhul Fotie reafirmase pozitia veche a crestinatatii rasaritene in aceasta privinta: fiecare popor are dreptul de a folosi in cult si literatura propria sa limba.
10. Limba araba
Pentru ortodocsii sirieni (melkiti), ea a devenit o limba liturgica propriu-zisa. Nevoia introducerii limbii arabe in cult s-a impus ca urmare a cuceririlor musulmane, care au facut ca popoarele crestine din patriarhatele rasaritene sa-si uite limba nationala si sa invete limba araba. Araba a devenit, in felul acesta, limba uzuala a sirienilor monofiziti (iacobiti), a coptilor, a maronitilor si a melkitilor din Siria si Palestina. La sirienii monofiziti, maroniti si copti, la care limba liturgica a ramas siriaca si copta, limba araba este folosita ca un mijloc de interpretare mai ales a textelor biblice folosite in cult, care se citesc mai intai in limba siriaca sau copta. La sirienii melkiti, inca din secolul al XVII-lea. araba a inlocuit oficial siriaca veche ca limba liturgica.
11. Limba romana
Limba romana si-a castigat dreptul de limba liturgica in mod definitiv in secolele al XVII- XVIII-lea. Limba in care se slujea la inceput in cultul crestin pe teritoriul tarii noastre a fost latina vulgara.
Elementele limbii slavone s-au introdus in limba noastra in secolele VI-X, prin contactul indelungat al slavilor cu poporul roman. Romanii din Ardeal adoptasera liturghia slava inainte de a veni umgurii in Adeal. Apoi elementul slavon a fost mentinut in continuare in Biserica noastra pentru a feri pe crestinii ortodocsi de propaganda catolica, care ar fi gasit un sprijin in limba de origine latina, a romanilor.
Organizarea temeinica a statelor romanesti, Muntenia si Moldova, in secolele al XIV-lea si al XV-lea, ca state independente, a usurat procesul de introducere a limbii romane in Biserica noastra.
Primele traduceri romanesti s-au facut in nordul Ardealului. Ele s-au pierdut si s-au pastrat numai copii, care s-au facut mai tarziu, pe la jumatatea secolului al XVI-lea, dar originalele sunt din secolul al XV-lea. Ele sunt cunoscute sub numele de "texte rotacizante". Acestea sunt traduceri cuvant cu cuvant din slavona.
In secolul al XVI-lea, prin tipariturile lui Coresi la Brasov, se face un pas inainte in procesul de introducere a limbii romane in Biserica noastra. Astfel, Coresi cu ucenicii sai tipareste la Brasov: Evangheliarul (1561), Apostolul (1563), Cazania (1564 si 1581), Molitfelnicul (1564), Lilurghierul (1570), Psaltirea 1570), Psaltirea slavo-romana (1577).
Desi traducerile maramuresene au stat la baza tipariturilor lui Coresi, totusi, limba lui Coresi e mai putin arhaica, si are o circulatie mai larga, pentru ca in ea se resimte graiul romanesc vorbit in partile Targovistei si ale Brasovului, pe vremea lui Coresi. In secolul al XVII-lea se accentueaza si mai mult tendinta de inlocuire a limbii slavone cu limba romana. Mitropolitul Varlaam are cea mai ingrijita forma de expunere a limbii romanesti literare din prima jumatate a veacului XVII.
Mitropolitul Dosoftei (1624-1693) incepe in mod organizat sa inlature limba slavona din cult. De aceea traduce: Liturghierul (1679, retiparit in 1683), Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu (Uniev, 1683), Molitfelnicul (Iasi 1681), Octoihul (Iasi 1683), Paremiile (Iasi 1683) si Psaltirea (Iasi 1680).
Totusi limba romana nu poate inlocui inca de pe acum, peste tot, in Biserica noastra, limba slavona. Se proceda cu timiditate la traducerea textelor slavone in romaneste. Curentul slavon era prea puternic si se manifesta neincredere in posibilitatile limbii romane de a fi limba bisericeasca.
Inlocuirea totala si definitiva a limbii slavone prin limba romana s-a realizat abia in cursul secolului al XVIII-lea. Meritul cel mai mare in aceasta privinta il are in Muntenia mitropolitul Antim Ivireanul, care a dat de fapt traducerea romaneasca definitiva a principalelor carti de slujba. Inca din 1693, el tipareste Evanghelia greco-romana, unde textul scripturistic este pe doua coloane, pentru a intari increderea cititorilor romani in limba lor proprie. Apoi da in romaneste Psaltirea (1694) si Evanghelia de la Snagov (1697). In 1703, cand se incerca introducerea limbii grecesti in cultul religios la noi, mitropolitul Antim Ivireanul porneste mai hotarat la romanizarea slujbelor bisericesti, dand in limba romana multe din cartile de temelie ale slujbelor sfinte: Ceaslovul slavo-roman si Acatistul Maicii Domnului (1703), Molitfelnicul, in 1706, la Ramnic, care s-a epuizat foarte repede, incat la 1713 da o alta editie la Targoviste. Pentru strana da Octoihul (1712). In 1713 da Liturghia in limba romana, iar in 1715 Ceaslovul si Catavasierul, fiecare in cate doua editii.
Mitrofan episcopul Buzaului, are si el un rol insemnat in opera de traducere si tiparire a cartilor de cult in limba romana. Astfel, el da traducerea partiala a Mineielor din greceste (Buzau 1698-1699), avand in romaneste numai Tipicul, Paremiile si Vietile Sfintilor, ca si in celelalte carti tiparite de el: Triod (1697 si 1700), Octoih (1700), Molitfelnic (1699-1701), Penticostar (1701) si Psaltire (1701).
Intre 1720-1740, episcopul Damaschin al Buzaului contribuie in mare masura la opera de traducere a cartilor de cult in limba romana. El tipareste Apostolul (1683 si 1704), dar multe dintre traducerile sale raman in manuscris si sunt tiparite sau folosite abia dupa moartea sa. Astfel, episcopii urmasi. Inochentie si Clement la Ramnic, tiparesc Triodul (1731), Penticostarul (1743), Orologhionul (1745), Antologhionul (1745), Molitfelnicul (1747) si Octoihul (1750).
Episcopul Chesarie al Ramnicului tipareste primele sase volume din Mineiele traduse de Damaschin la 1779 (octombrie-martie), iar restul Mineielor (aprilie-septembrie) sunt tiparite de episcopul Filaret. In afara de Mineiele mentionate, el tipareste: Octoihul (1776), Triodul (1777), Ceaslovul si Psaltirea (1779).
12. Limba bulgara
Avand in vedere ca in Bulgaria, cultul divin in limba slavona era greu de inteles de catre credinciosi, s-au tradus si tiparit in limba bulgara: Liturghierul, de catre mitropolitul Gherasim si arhimandritul Boris (Constantinopol, 1908) si Molitfelnicul (Constantinopol, 1910). O comisie formata din mitropolitul Maxim de Plovdiv, Boris de Ohrida, Clement de Vrata si Neofit din Vidin, a tradus si tiparit Evangheliarul (Sofia, 1925) si Apostolul (1926). S-au mai tradus si tiparit in limba bulgara: Molitfelnicul (Sofia, 1929), Vietile Sfintilor (ed. Sfantului Sinod, 1930) si Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur (1949).
13. Limba maghiara
Inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea a existat preocuparea pentru o limba liturgica in cult. In acest scop, a aparut Evanghelia in limba maghiara, tradusa de Teodor Steredi, in 1802. Cu aprobarea Patriarhiei Ruse, s-au tradus si tiparit Liturghierul in 1955 si Molitfelnicul in 1959, de catre protoiereul Feriz Berki.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.