Dumnezeu "uita" sau "isi aduce aminte"
Uitat de Dumnezeu se spune despre un om foarte batran, despre un om parca uitat in viata, iesit de sub randuiala obisnuita a mortii. Unui astfel de om i s-a dus rostul, vremea lui a trecut, cu toate ale ei si cu toti ai sai. Moartea intra in firescul existentei, o viata prelungita in aceasta lume nu poate aduce multumire deplina (" zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani; iar de vor fi in putere optzeci de ani si ce este mai mult decat acestia osteneala si durere" - Ps. 89,10-11), in principal pentru ca se pastreaza o separare de Dumnezeu.
De asemenea, cand omul se afla intr-o situatie dificila are sentimentul ca este uitat de Dumnezeu: "Nu stiu, Doamne, m-ai uitat, / Tot uratul mi l-ai dat. " In ultima instanta, uitarea lui Dumnezeu nu este uitare propriu-zisa, ci mai degraba o retragere, de obicei temporara, a ajutorului Sau. Este ceea ce smulge suspinarea lui David: " Pana cand, Doamne, ma vei uita, pana in sfarsit? Pana cand vei intoarce fata Ta de la mine?" (Psalmul 12,1).
Cu totul altceva este omul care uita de Dumnezeu. Fara a fi, poate, un ateu, el este un om care s-a departat total de Dumnezeu, care a pierdut sentimentul relatiei personale cu Dumnezeu si cu manifestarea Lui. Ca atare, el pierde si sistemul de referinta existentiala si morala, cazand in faptuirea a tot felul de lucruri contrare randuielii care caracterizeaza, in mod normal, viata unui bun crestin.
Se poate spune ca uitarea omului de catre Dumnezeu este, in general, urmarea uitarii lui Dumnezeu de catre om. Pentru ca, in realitate, la modul absolut, Dumnezeu nu poate uita niciodata, El este atotcunoscator, atotstiutor. Uitarea de Dumnezeu este foarte grava, are consecinte dezastruoase, inseamna, in ultima instanta, despartirea omului de Dumnezeu. Lumea cu toata frumusetea ei primordiala, timpul, necazurile chiar, sunt date omului tocmai ca sa nu uite de Dumnezeu, sa-si aduca aminte in tot ceasul de El. Antidotul uitarii este aducerea aminte, pe care omul ce crede ca a fost uitat de Dumnezeu o cere. "Adu-Ti aminte, Doamne, de mine, vezi-mi necazul!" este adesea implorarea omului necajit, strigatul lui de ajutor, a carui singura si ultima nadejde ramane la Dumnezeu, in descantece se cere lui Dumnezeu, daca o anumita boala este de la El, sa-si aduca aminte si sa trimita si leacul respectivei boli, leac care tot la El se afla:
De-o fi cutitul si junghiul
De la Dumnezeu,
Dumnezeu sa-Si aduca aminte
De leacul lui (cutare)
Si sa-l aduca.
In acest sens este graitoare aceasta credinta a bucovinenilor ca Dumnezeu a lasat colindele pentru ca oamenii care mai inainte vreme uitasera de El si faceau rautati, sa-I pomeneasca prin ele in fiecare an numele cel sfant, si sa se intoarca din calea rautatilor lor. Uitarea lui Dumnezeu poate aduce tot felul de necazuri pe capul oamenilor. Cand nu cade roua se crede ca strigoaicele ar fi furat-o, datorita faptului ca oamenii au uitat de Dumnezeu.
Costion Nicolescu
-
Uitarea
Publicat in : Editoriale -
Uitarea lui Dumnezeu
Publicat in : Editoriale -
Uitarea
Publicat in : Pilda zilei
-
Uitarea, nepasarea si nestiinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.