După mai bine de două mii de ani de creștinism se pare că nu am învățat mare lucru de la Hristos - Adevărul întrupat.
Din contră, ni s-au înrădăcinat în fire fel de fel de „reflexe”, care mai de care mai bizare: de a „muri” de grija altuia, când inimile noastre sunt pline „de toată necurăţia” (Matei 23, 27); de a refuza realitatea în care ne cufundăm încet-încet, preferând minciuna de sine şi indiferenţa, în loc să ne salvăm cât mai avem timp; de a lua la „mișto” pe toți, când de fapt tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru ar trebui să curme râsul „tâmp” şi glumele „deșănțate”...
Și, nu în ultimul rând, această „apucătură” lașă de a arunca totul în „cârca” lui Dumnezeu și de a „pasa” toate responsabilitățile noastre lui Dumnezeu.
În vremurile pe care le trăim nu mai e timp de „finețuri” filozofice ori teologice, ci e momentul să ne întrebăm, fiecare în parte, luând seama la propria lui inimă, nu privind peste gard, în curtea vecinului:
Merg la biserică pentru ca prin Sfintele Taine, harul Sfântului Duh să-mi vindece sufletul, să-mi curățească inima și să mă sfințească sau mă poartă pașii spre Casa Domnului doar din obișnuință, ca să țin o „rânduială” care să-mi mângâie orgoliul şi să mă „liniştească” că sunt pe „drumul cel bun”?
Merg la biserică din dorința firească de a-L primi pe Dumnezeu în inimă și de a-L „ascunde” în adâncul ființei, pentru a nu risipi harul și a nu-L „alunga” pe Hristos din suflet sau, imediat ce am ieșit din lăcașul lui Dumnezeu, mă întorc la vechile obiceiuri lumești: umblatul de colo colo, vorbitul fără măsură și degeaba..., și mă opresc aici, pentru a nu enumera o listă care pare „fără sfârșit”?
Dacă Ortodoxia s-ar reduce doar la câteva „îndatoriri” exterioare, pe care să le respectăm din dorința de a „câștiga” Împărăția lui Dumnezeu, atunci tot „efortul” nostru s-ar termina într-un „automatism” comod și facil, ca și mersul la piață.
Nu ar mai fi nici o intensitate a doririi, a tânjirii după Dumnezeu, a bucuriei și a păcii lui Hristos care se revarsă în întreaga ființă.
Atunci mi-aș face un „catastif”, de creștin „practicant” (niciodată nu am înțeles acest „calificativ”), în care aș trece „meritele” mele deosebite, exprimate cantitativ: de câte ori am fost la biserică, câte zile am postit, câte ore m-am rugat, câte metanii am făcut, câtă milostenie am dat...
Adică, pură contabilitate, în rest nici o lacrimă, nici un suspin, nici un dor, nici o părere de rău pentru păcatele făcute..., doar un „stat de plată” și o „evidență” cu contribuțiile mele, care să ateste „vechimea” mea în ale credinței!
Sfinții Părinți spun că Ortodoxia înseamnă, înainte de toate, o raportare neîncetată la Dumnezeul Cel Viu, ca împărtășire de nenumăratele daruri pe care Dumnezeu le revarsă, din iubire, în inima celui care se deschide necondiționat lui Hristos...
Dumnezeu este „vistierul bunătăților”, de aceea tot ceea ce numim noi fericire, liniște sufletească, înțelepciune..., nu pot fi despărțite de Persoana Lui Dumnezeu.
Fericit cel care îl „poartă” pe Hristos în inima lui, pentru că acela este cel mai „bogat” om de pe pământ, căruia nu-i lipsește nimic, ba mai mult, „averea” lui depășește cu mult agoniseala celor mai bogați oameni din lume.
Cât timp vom fi „goi” sufletește de harul lui Dumnezeu, vom crede că obiectele și persoanele din jurul nostru ne împlinesc, și ne vom „da mari” că avem locuințe și mașini „cool”, că avem diplome și funcții, obținute de unii „pe sub mână”, că am mers la biserică de la o vârstă fragedă...
În condițiile actuale impuse, când termenul de „proprietate” va deveni ceva „evanescent”, mi se pare total neinspirat să te mai lauzi cu „materia” pe care ai adunat-o.
Adresez și eu, o întrebare nevinovată: cum se simte cel care nu trăiește viața lui, pentru că e plină de minciună și de amăgire de sine?
Este o trăire asemănătoare „schizofreniei”, adică o „ruptură” interioară între ceea ce simți, gândești, vorbești și făptuiești, a cărei principală cauză sunt păcatele și patimele, cele care „strică” mintea și „omoară” sufletul, până acolo încât ajungi să te minți că ai o viață împlinită, că dai din tine pe dinafară de atâta fericire, că fără tine lumea se oprește în loc și că tot ceea ce spui e „literă de lege” pentru alții.
Dacă tot ne „declarăm” creștini ortodocși, ar trebui să știm că unitatea se realizează mai întâi între inimi, prin iubire, în Duhul Sfânt. Doar așa vom lua împreună „jugul bun” al lui Hristos (Matei 11, 30), altfel ne va „roade” pe dinlăntru invidia, egoismul, fățărnicia..., adică toate „bolile” noastre sufletești care ne dezbină și ne despart de Dumnezeu.
În acest caz, nu vom reuși mare lucru „împreună”, chiar dacă pornim la „luptă” urmând aceleași idealuri, cât timp nu vom fi uniți prin harul Sfântului Duh, avânt ca ajutor și unică țintă pe Mântuitorul Iisus.
Pentru că, în vremurile pe care le trăim, ale „cernerii”, „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).
Dacă vrem să fim cu adevărat uniți, nu doar înșirând la nesfârșit vorbe fără noimă, să pornim de la cuvintele Sfinților Părinți:
Din egoism, din iubirea de plăceri, iubirea de slavă de la oameni şi din iubirea de argint se naşte tot răul. Iar din acestea, după mărturia Sfântului Marcu Ascetul, își au începutul cei „trei uriaşi”: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa.
Aceștia sunt primii noștri „dușmani” de care ar trebui să ne lepădăm cât mai repede, altfel, așa cum spune Sfântul Paisie Aghioritul, îi vom da „drepturi” diavolului și „slugilor” lui, oferindu-le prilejul să ne „robească”, luându-ne prin surprindere:
„Şi precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: Mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, şi zideau. Iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi” (Luca 17, 26-29).
Într-o lume „sufocată” de atâtea păreri, analize și sfaturi care se bat cap în cap, Sfântul Apostol Pavel ne arată simplu și „la obiect” ceea ce trebuie să facem:
„Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (II Corinteni 6, 14).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Uitarea
Publicat in : Editoriale -
Uitarea lui Dumnezeu
Publicat in : Editoriale -
Uitarea
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.