Cel care intra in monahism, trece la o noua viata. Aceasta viata implica si schimbarea imbracamintei. Dupa cum din Botez, omul iese cu o existenta cu totul noua, la fel si cel devenit monah, nu se innoieste numai intr-o privinta, ci insasi existenta lui e alta. Imbracamintea pe care o primeste monahul nu ramane numai la suprafata ca hainele obisnuite, ci se imprima in intreaga lui fiinta. El arata si prin aceste haine, ca renunta sa mai traiasca pentru sine, cum si Hristos a renuntat de a mai trai o viata care sa nu fie inchinata lui Dumnezeu.
Schimbarea imbracamintei sta in stransa legatura cu Botezul, reprezentand o activare intensiva a darului baptismal. In cadrul Botezului prima haina pe care o primeste omul este panza alba, reflex al "luminii de pe Tabor". Asemeni, la intrarea in monahism, prima haina pe care o primeste monahul este o camasa alba.
Se da apoi Crucea, ca "arma impotriva diavolului", pe care o va purta ca sa se nevoiasca cat ii va fi cu putiinta in a-L urma pe Hristos, amintindu-si astfel de patimile, scuiparile, defaimarile, ranile, loviturile peste obraz, rastignirea si de moartea Lui, pe care de bunavoie le-a rabdat pentru noi.
Urmeaza Paramanul, o panza neagra dreptunghiulara (30 x 20 cm.), care are scris pe margine, de jur imprejur: "Luati jugul Meu ca este bun si sarcina Mea usoara", pe care il va purta legat de spate. In "Randuiala schimei celei mari" candidatul nu primeste paramanul, in schimb primeste schima, "colovionul" sau "giulgiul". Acesta nu are maneci. Manecile simbolizeaza viata practica, fiindca tot ce face omul face cu mainile. Colovionul fara maneci arata ca atunci cand vine un gand sa lucram cu mainile ceva ce are legatura cu omul cel vechi, atunci trebuie sa ne gandim ca nu avem maini sa facem ceva din cele ale omului vechi.
Apoi Dulama, haina a pocaintei si Braul-Cingatoare, prin care monahul isi incinge mijlocul cu "puterea adevarului", spre mortificarea trupului si innoirea duhului.
Sandalele, incaltaminte usoara, spre a alerga fara greutate, spre vestirea Evangheliei. De altfel, intreaga viata a calugarului este o "alergare" spre nepatimire.
Rasa, care este haina cuviosilor, aparatoarea ele ganduri rele, "platosa a dreptatii".
Culionul (potcapul), cuvant care vine de la "coif", menit sa apere capul de sagetile "vrajmasului".
Mantia, un vesmant plisat, ca o imbracaminte de raze, semnificand lumina necreata care a stralucit peste Sfintii Apostoli la Tabor. Este semnul nestricaciunii, al sfinteniei, si totodata semnul acoperamantului parintesc pentru noii fii duhovnicesti, pe care staretul sau duhovnicul ii ia sub aceasta mantie la intrarea in cinul monahal.
Camilafca, un val subtire care acopera culionul si coboara usor peste umeri. E simbol al mintii care, purificata prin har, devine stravezie, diafana, lumina inaltatoare, "minte a lui Hristos" (I Cor. 2, 16).
Metaniile, numite "sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu" (Efes. 6, 17), sunt un sirag format din mai multe noduri, confectionate, de regula, din lana. Scopul lor este sa tina sufletul in stare de veghe, chemandu-l la rugaciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Prin rostirea numelui Domnului, nume ce poarta prezenta Lui, persoana care se roaga staruitor intra in aceasta prezenta.
Crucea de mana aminteste iarasi despre "lepadarea de sine", prin purtarea si puterea crucii. Dar, odata cu ea, primeste si Faclia, cu rostirea cuvintelor: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor...". Si crucea, si faclia semnifica jertfa; caci faclia nu poate lumina decat mistuindu-se.
Ritualul se incheie cu o rugaciune in acest duh: "Doamne, Dumnezeul nostru, du inauntru pe robul Tau... in curtea Ta cea duhovniceasca, si-l numara pe dansul in curtea Ta cea cuvantatoare..., cu ceata cuvantatorilor de Dumnezeu". Si, binecuvantandu-l, ieromonahul il randuieste intr-o strana, ii da un loc impreuna cu cei ce cauta a fi printre "binecuvantatii Parintelui ceresc".
IPS Antonie Plamadeala spunea ca "uniforma monahala este ca si manastirea, casa monahului. Fara ea e fara domiciliu si fara identitate. Fara ea nu mai este el. Fara ea poate uita de dansul. Uniforma e "Regula" iesita din cuvant si litera, e "Regula" imbracata. Ea e in acelasi timp semnul traditiei, ca semn comun al tuturor, ca semn al solidaritatii, al comuniunii si mai presus de toate, al legamantului, de care trebuie sa-si aminteasca in permanenta. De aceea, potrivit traditiei unor manastiri mai rigoriste, calugarii nu se dezbraca de uniforma nici noaptea. Iar celor ce Se dezbraca, atunci cand se imbraca din nou, li se spune sa faca vot de recalugarire in fiecare dimineata!”
Adrian Cocosila
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.