
Nici chiar in istoriografia occidentala nu se mai contesta astazi faptul ca procesul care a creat diferentierea Bisericii occidentale fata de Traditia Bisericii Una, Catolica si Apostolica, a fost organizata metodic, incepand cu secolul al VIII-lea, cel putin, odata cu acapararea progresiva a Ortodoxiei latine de catre franci.
Este adevarat ca introducerea de noi invataturi si degradarea practicii bisericesti au fost adoptate de vanitatea franca in scopul unor finalitati politice. Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem papilor latini faptul ca au reusit sa reziste pana in 1014, atat inovatiilor, cat si uzurparii scaunului lor de catre franci. Asta nu vrea insa sa insemne ca aceasta diferentiere care a condus la schisma nu avea radacinile in cadrul unui proces deja impamantenit de secularizare progresiva a Bisericii romane.
Nu face obiectul prezentei lucrari cautarea in detaliu si analizarea cauzelor si motivelor schismei.
Intentia noastra este doar de a aminti cum o viziune antropocentrica si secularizata asupra unitatii ecleziale poate duce, inevitabil, la alterarea adevarului Bisericii. Inca dinainte de Augustin, aceasta viziune a substituit, progresiv, in Apus o conceptie rationala de organizare centralizata caracterului harismatic si revelator al ierarhiei ecleziale. Scara obiectiva a "prerogativelor" episcopale permitea concentrarea reprezentarii autorizate a adevarului si centrul vizibil al unitatii ecleziale in persoana episcopului Romei.
Astazi totusi consecintele Schismei nu mai pot constitui obiectul unei exploatari intr-o polemica teologica sterila sau in sprijinul unui orgoliu confesional, caci problema este comuna atat Apusului, cat si Rasaritului. Intr-adevar, vorbim de criza iremediabila a acestei civilizatii in intregul sau, care rezulta din , iar noi nu putem decat sa recunoastem extraordinara intuitie cu care teologii rasariteni (de la Fotie cel Mare la Sfantul Grigorie Palama) au inteles consecintele istorice pe care le-ar avea, inevitabil, pentru Occident aceasta secularizare institutionalizata care anuleaza adevarul Bisericii.
Rasaritenii nu au respins primatul Episcopului de Roma, primat de onoare si de iubire, deoarece concilierea spirituala in sanul "ordinii sfinte si bunei-cuviinte" a ierarhiei bisericesti "dupa modelul divin" poarta in sine revelatia modelul "chenotic" al perihorezei reciproce treimice. Rasaritul nu a mai fost miscat de excesul de pretentii cu care voia sa confirme acest primat - nici chiar de pretentiile imperiale ale papei sau de haina politica a acestor pretentii -, caci neputinta omenesca si pacatul sunt comune atat episcopilor apuseni, cat si celor rasariteni. Ceea ce a respins Rasaritul a fost recunoasterea privilegiului primatului ca premisa a dreptei interpretari a adevarului Bisericii.
Aproximativ zece secole mai tarziu, ne aflam in fata unei intregi serii de consecinte istorice care justifica, tragic, previziunea si atitudinea ireconciliabila a teologilor rasariteni. Viziunea antropocentrica si monarhista a unitatii ecleziale concretiza o separare interna a Apusului, nu la nivelul vederilor teologice teoretice, ci pe baza unei ontologii fara puncte comune cu adevarul si modul de existenta al Bisericii. Principala caracteristica a acestei ontologii era, inca din vremea lui Augustin, absolutizarea conceptuala a unitatii Esentei in detrimentul adevarului Persoanelor, al unitatii ca si comuniune personala.
In adaosul la Simbolul de credinta, se reveleaza in principal mentalitatea tendintei monarhizante si atitudinea ontologica a apusenilor, adica refuzul de a considera ipostasul Tatalui ca unicul principiu personal al diferentelor ipostatice ale vietii divine - caci prioritatea era acordata unitatii Esentei divine.
Aceasta tendinta monarhizanta va iesi la iveala fara ambiguitate in secolele XII-XIII (care sunt secolele "cheie" pentru transformarea crestinatatii occidentale si pentru dezvoltarea civilizatiei europene): teologia scolastica se va transforma in teologie a Esentei - Esenta pe care nu o putem defini decat conceptual, coborand la un rang definitiv secund, uitand aproape complet de adevarul comuniunii persoanelor, adevarul Dumnezeirii treimice al Carei chip este Biserica; adevarul este transformat in concept, in coincidenta inteligentei cu inteligibilul. El se organizeaza in acord cu regulile logicii conventionale si cu utilitarismul stiintei "pozitive".
va ignora prioritatea modului de existenta personal nu numai ca realitate ontologica (adevar al lui Dumnezeu si adevar al Bisericii), dar si ca posibilitate de cunoastere. Ea ignora capacitatea de cunoastere a raportului personal, comuniune si participare.
Ea ignora, in consecinta, posibilitatea de cunoastere a ierarhiei (ceresti si bisericesti) care reprezinta o comuniune si un raport universal si insufletitor, un raport si un principiu unificator de perfectiune si de schimb de cunostere. Ea ignora frumusetea unui mod de existenta total care reflecta stralucirea divina a comuniunii de iubire treimica.
Adevarul ierarhiei, ca mod de existenta si de cunoastere, va fi inlocuit prin procedeul rational al "analogiei", atat in domeniul ontologiei {analogia entis), legat de demonstrarea existentei lui Dumnezeu prin trecerea spre absolut a categoriilor conceptuale ale subiectului cunoscator, cat si in domeniul ecleziologiei, referitor la consolidarea primatului Papal printr-o legatura analogica cu primatul lui Petru.
Ontologia si ecleziologia sunt subordonate obiectivarii schemelor conceptuale si identificarilor intelectuale, separate de experienta existentiala si de caracterul imediat trait al faptului mantuirii.
Astfel, cunoasterea lui Dumnezeu nu reprezinta, pentru scolastici, o cunoastere a acestei Revelatii care manifesta Persoana lui Dumnezeu in faptul intruparii Cuvantului si al relatiei interpersonale dinamice intre Dumnezeu si om. Nu eros-ul lui Dumnezeu pentru om si al omului pentru Dumnezeu reveleaza, in mod inefabil, si manifesta, in chip inexplicabil, taina unica si incomparabila a existentei personale, ci inteligenta umana este cea care obiectiveaza existenta lui Dumnezeu si o transforma in necesitatea logica a unui Principiu impersonal, Cauza ontica deplin eficienta.
Mult mai mult decat confirmarea teoretica prin "succesiune petrina" a papilor, consolidarea rationala si obiectiva a adevarului lui Dumnezeu este cea care confera o valoare de autoritate evidenta si indiscutabila purtatorului institutional al adevarului, directiei Bisericii. Necesitatea practicarii unei invataturi autorizate a adevarului ii determina pe teologii apuseni sa stabileasca o diferentiere intre credinta si teologie. Credinta este exilata in sfera subiectivismului afectiv, iar teologia se organizeaza in stiinta autonoma, inca de la inceputul sec. al XII-lea, teologia exalta transformarea sa intr-o "stiinta exacta" care nu are nimic de invidiat la autoritatea obiectiva a stiintelor pozitive sau a metodelor lor demonstrative.
Odata cu introducerea rationalismului in teologie, Roma, centru vizibil al unitatii monarhice a Bisericii, poate un; pune subordonarea intelectuala a indivizilor autoritatii obiectiv demonstrate a dogmei. Iar aceasta subordonare intelectuala in fata dogmei incepe sa semnifice pentru Roma posibilitatea unei interventii sociale si politice asupra popoarelor crestine din Apus - prima manifestare a totalitarismului in Europa.
Necesitatea unei obiectivitati a adevarului, organizarea adevarului in totalitate, adica in "sistem" inchis furnizeaza o explicatie autorizata si definitiva a realitatii totale naturale si istorice; dezvoltarea acestei explicatii in "definitii", "principii" si "legi" ale pozitivitatii "stiintifice" confirmata de rationalism - adica subordonarea vietii functionarii formalizate si mecanice a logicii umane - furnizeaza baza si fundamentul "catolicismului" roman, cum vor face si pentru celelalte sisteme totalitare ulterioare din Occident.
Fara indoiala, nu este o intamplare faptul ca aceste secole de dezvoltare si de dominare a rationalismului teologic (sec. XII-XIII) au constituit, de asemenea, secolele de apogeu ale faimoasei dispute a papilor pentru "Investituri", ale proiectului teocratic de suveranitate universala a papismului, de concentrare a tuturor puterilor - politica, spirituala, legislativa si judiciara in mainile episcopului Romei". Odata cu caderea Imperiului roman de Rasarit dupa a IV-a cruciada (1204), intemeierea unui imperiu latin de Constantinopol si numirea de patriarhi latini la Constantinopol, Antiohia si Ierusalimi proiectul de suveranitate mondiala a papilor pare realizabil, intrucat, in aceeasi epoca, toti principii si regii Europei sunt vasali directi sau indirecti ai papei.
In orice caz, apogeul rationalismului scolastic este insotit de o secularizare totala a Bisericii romane. Papii se transforma in principi temporali, cu ambitii politice declarate, cu metode de dominare implacabile. La fel se intampla cu orice ideologie rationalista si inevitabil dogmatica. Ea va fi insotita de aceleasi semne de totalitarism crud si de forta nedisimulata, in toate stadiile ulterioare ale evolutiei istorice a Occidentului.
Principiul infailibilitatii Papei isi va gasi fundamentul in Summa Teologicae a lui Toma d'Aquino, in care se consacra principiul puterii infailibile si reprezentarea vizibila a autoritatii dogmei care nu sufera contestare logica. inainte de asta, in aprilie 1233, Papa Grigorie al IX-lea intemeiaza, prin bula papala institutia Sfintei Inchizitii care este recrutata mai ales din "Ordinul Predicatorilor", dominicanii. In 1252, papa Inocentiu al IV-lea va introduce tortura ca metoda de ancheta in procesele contra ereticilor, completand modelul tuturor formelor ulterioare de totalitarism in neutralizarea opozantilor.
Secularizarea nedisimulata a proiectului de unitate bisericeasca se exprima in arta prin grandioasele catedrale gotice, aceste monumente de inaltare antropocentrica a naturalului catre supranatural, primele semne ale violentei tehnologice si ale subordonarii naturii materiale inteligentei umane, minunate expresii artistice ale dominarii autoritare si vizibile ale puterii si magnificentei ecleziastice asupra individului.
Aceeasi dominare autoritara a Bisericii va forma structurile si institutiile vietii sociale, dura ierarhie a claselor - cler, nobilime-cavalerime si muncitori-soldati.
Cei dintai se roaga, ceilalti duc razboaie pentru slava numelui Domnului, iar cei din urma servesc prin munca. In constiinta poporului, distinctia intre clase reprezinta trei modalitati concrete ale dificilului sacrificiu pentru ispasirea pacatelor si pentru mantuire: organizarea societatii corespunde conceptiei rationale a unitatii ecleziale, conceptie militanta: comunitatea credinciosilor este o "armata" a lui Hristos cu o disciplina totalitara, iar Hristos este, intr-adevar, seful militar in lupta impotriva puterilor raului - proiectie si model analogic al puterii temporale a papei. La inceputul sec.
Christos Yannaras
-
Secularizarea averilor manastiresti - 1863
Publicat in : Religie -
Secularizarea à la roumaine
Publicat in : Editoriale -
Secularizarea si problema antropologiei
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.