Ambiguitatea frumusetii
"Stiti ca omenirea se poate lipsi de englezi, se poate lipsi de Germania, ca nimic nu e mai usor decat sa se lipseasca de rusi, ca nu are nevoie pentru a trai nici de stiinta, nici de paine, ci ca doar frumusetea ii este indispen sabila, caci fara frumusete n-ar mai fi nimic de facut in aceasta lume. Aici e intregul mister; toata istoria se cuprinde in ea". Asa-si exprima Dostoievski profunda convingere. Daca, pentru Aristotel deja tragedia purifica pasiunile si daca pentru Platon muzica si poezia intaresc spiritul, inseamna ca desavirsirea formelor nu este straina adevarului si binelui. Insa ajunge sa le apropii putin mai mult, ca se si naste utopia estetica, credinta idolatra in puterea teurgica si magica a artei. Arta nu transfigureaza oare numai prin puterea Frumusetii? Asemeni unei raze a lui Dumnezeu pe pamant, singura sa aparitie nu schimba ea oare pe data fata lumii? Aceasta e credinta tanarului Gogol: "Daca Arta nu savarseste miracolul de a transforma sufletul spectatorului, nu e decat o pasiune trecatoare..."
Insa, daca adevarul este intotdeauna frumos, frumusetea nu e intotdeauna adevarata. Plotin isi da seama, ca intelept, de aceasta orbire: "Raul - spune el - e prins in tesatura frumusetii, asemeni unui rob legat cu lanturi de aur; aceste legaturi il ascund pentru ca realitatea lui sa nu fie vazuta de zei, ca sa nu se ofere intotdeauna privirii oamenilor...".
Nu numai Dumnezeu "se imbraca in Frumusete"; si raul il imita si face astfel Frumusetea profund ambigua.
"Cum ai cazut tu din ceruri, stea stralucitoare, fiu al revarsatului zorilor? Ai fost doborit la pamant, tu care as-terneai la pamant toate neamurile?" (Isaia XIV, 12). - "Si inima ta se trufi din pricina frumusetii tale, si ti-ai lepadat intelepciunea ta in schimbul frumusetii tale!" [Ezechiel XXVIII, 17). Mitul biblic al pomului oprit ne pune in fata aceluiasi fapt: "Femeia a vazut ca rodul era bun de mancat, ispititor la vedere si de ravnit", sau, cu alte cuvinte, placut simturilor si cat se poate de estetic. Placerea senzuala si-a atribuit un rol absolut, plasandu-se astfel dincolo de Bine si de Rau. Frumusetea isi face simtite farmecele si converteste sufletul uman la cultul sau idolatru, uzurpa locul Absolutului cu o nefireasca si deplina indiferenta fata de Bine si Adevar.
Gogol isi revine din amarele sale amagiri: "Doar prin vrerea diavolului care tinde sa distruga armonia Universului, Frumusetea a fost aruncata cu inspaimantatoare ranjete intr-un fioros adanc". "Ce grozavie e viata noastra, cu deosebirile sale izbitoare dintre vis si realitate... Mai bine ti-ar fi fost (Frumusete) sa nu te mai fi nascut, sa ramai straina acestei lumi..."
Legata de Erosul pervertit, frumusetea starneste patimile care nimicesc viata si vadesc chipul respingator al A-froditei pamantesti: "O, sa n-aveti niciodata incredere in ceea ce vedeti... indepartati-va si va urmati drumul... Totul respira minciuna, in fiecare ceas al zilei si al noptii; si mai ales cand apasatoarea noapte se lasa pe strazi si pe peretii caselor, cand orasul se umple de lumina si de zgomot si cand nenumarate calesti trec in goana insotite de strigate... cand demonul insusi isi aprinde felinarul luminand oamenii si lucrurile, care iau astfel o infatisare iluzorie si inselatoare..."
Amoralismul funciar al fiintei umane, haosul sau launtric, se formeaza in mod foarte firesc prin forta irezistibila a elanurilor estetice ale sufletului. Principiul moral singur nu se poate opune si rezista starii pasionale, e doborit. Dinamismul, nascut de pasiuni, aduce totul in starea unei eliberari totale fata de orice principiu normativ, chiar sfera estetica oferind, de fapt, cea mai mare libertate. Puterea farmecului sau scapa oricarei constrangeri; Erosului creatiei i se opune cel al distrugerii.
Si daca Dostoievski debuteaza printr-o constatare simplista: "Frumosul este ceea ce este firesc, ceea ce este sanatos", foarte repede recunoaste ca nimic nu este chiar atit de simplu. Lanseaza celebrele sale cuvinte: "Frumusetea va salva lumea", dar intreaba deindata "care", caci "Frumusetea este o enigma", ea are o dubla infatisare, incinta, fascineaza si duce la pieire. "Si nihilistii iubesc frumusetea", remarca el, ateistii, mai mult poate decat ceilalti, incearca nevoia irezistibila a unui idol pe care si-l fac in graba pentru a-1 adora. Inainte chiar de a intelege si de a trai frumusetea si dragostea, omul le-a profanat deja. Acum problema se pune altfel: are oare Frumusetea in sine insasi o putere salvatoare, sau este Frumusetea, devenita ambigua, cea care are nevoie de a fi salvata si ocrotita?
Ca filosof, Dostoievski a cugetat la acest lucru. Este neindoielnic pentru el faptul ca unitatea dintii a Adevarului, Binelui si Frumusetii s-a rupt. Principiile gnoseologice, etice si estetice nu mai sint integrate in cel religios. Devenite autonome, fiecare manifesta In mod fatal cea mai profunda ambiguitate; "ideea de frumos a fost rasturnata in om": "Inima gaseste frumusete pana si in rusine, in idealul Sodomei, care este cel al marii majoritati. E lupta dintre Diavol si Dumnezeu, sufletul omului fiind campul de bataie..."
In situatia unei astfel de ruperi ontologice, psihanaliza geniala a lui Dostoievski trece la psihosinteza, nu mai putin geniala. Bun prospector, el pune mana, de la prima incercare, pe un filon aurifer. Psihosinteza sa este o intelegere matura a omului si a destinului sau. Ea duce in gandire la o pneumatologie, iar in viata la dobandirea Duhului Sfant, la harul "vietii celei vii". Adevarul religios conditioneaza si reuneste in sine valoarea etica si pe cea estetica:" Daca oamenii ar fi privati de marele infinit, n-ar mai vrea sa traiasca si ar muri de disperare. Incomensurabilul si nemarginitul sunt la fel de necesare omului ca mica planeta pe care se misca." Aspiratia spre Frumusete coincide cu cautarea Absolutului si a Infinitului. Chiar termenii de transfigurare, imagine, intrupare, lumina sunt intotdeauna de actualitate pentru toti marii artisti, marturie fiind a unitatii ascunse dintre arta si religie. In ciuda impasurilor, forta dominatoare si suverana dupa care se formeaza si se misca popoarele este "dorinta de nepotolit de a ajunge la implinire: este Duhul vietii, cum spune Scriptura, principiul estetic sau cel moral, cum il numesc filosofii; eu voi spune foarte simplu ca e cautarea lui Dumnezeu". Or, deindata ce Duhul Sfant vorbeste prin Frumusete asa cum "a vorbit prin profeti", mantuirea prin Frumusete nu mai este principiul autonom al artei, ci o formula religioasa: "Duhul Sfant este o intelegere imediata a Frumusetii, constiinta profetica a Armoniei". In sfintenie doar, in Duh, omul regaseste intuirea imediata a adevaratei Frumuseti. Umpluta de Duh, indumnezeita, natura umana a lui Hristos este, pentru Dostoievski, "imaginea frumoasa in mod pozitiv si absolut" si "Evanghelia dupa Ioan vede taina intruparii in revelarea Frumusetii".
Frumusetea naturala este reala, desi fragila. De aceea, incununarea fiintei este frumusetea personalizata intr-un sfant care devine centru ipostaziat al Naturii, atat ca "microcosmos" cat si ca "microtheos". Natura asteapta gemand ca frumusetea ei sa fie salvata de omul devenit sfant.
O astfel de sarcina este eshatologica, este arta inrudita cu viziunea apocaliptica a lucrurilor din urma, cu viziunea fulgeratoare a icoanei. Integrarea tuturor principiilor in Cultura-Cult depaseste puterile firesti si face apel la forta sfintilor si la puterea pneumatofora a Bisericii. Aceasta arta este actuala deoarece este mal presus de veacuri si in inima existentei. Ea arunca in lume acea sare despre care vorbeste Evanghelia si fara de care viata este searbada, ea da nastere "Frumusetii fara de care n-ar fi nimic de facut pe acest pamant". O astfel de Frumusete a pus Dumnezeu in suflet ca un rug aprins ce-si are aici infipte radacinile. Asemeni Sfantitlul Ioan Botezatorul, cel ce striga, ea duce spre Iad, il intilneste acolo pe Hristos si aude vestea biruintei sale asupra mortii. in Cruce ea descifreaza scara lui Iacob si arborele Vietii. Se prezinta astfel icoana dumnezeiestii iubiri de oameni care surprinde surisul Tatalui, intreaga taina a lui Dumnezeu e ascunsa in acest suris3. Icoana ne face sa presimtim ca vom avea si noi o vesnicie pentru a contempla acest suris. intotdeauna nou, ca prima dimineata a Facerii...
Frumusetea care salveaza lumea se gaseste in realitatea despre care vorbeste rugaciunea adresata de Pseudo-Dionisie Areopagitul Maicii Domnului (Thetokos): "Doresc ca chipul tau sa se arate mereu in oglinda sufletelor si sa le pastreze curate pina la sfirsitul veacurilor, sa ridice pe cei cazuti si sa dea nadejde celor ce cinstesc si urmeaza aceasta vesnica pilda de Frumusete..." Aici, formula "Frumusetea va salva lumea" isi gaseste deplina justificare. Forta vindecatoare izvoraste din Hristos, "Marele Vindecator": "inaltind chipul cazut la cinstea dintii, l-a unit cu dumnezeiasca Frumusete"; ea izvoraste, de asemenea, din orice icoana pe care ritualul o numeste "facatoare de minuni", prin mijlocirea sa obladuitoare si vindecatoare.
Se pare ca Dostoievski a surprins admirabil intreaga semnificatie a unei astfel de viziuni iconografice a lumii. Romancier, el a luat asupra-si o greutate de nesuportat, vrind sa descrie pozitiv un tip bun. El se intreaba ce poate face acest om ideal in viata: sa fie judecator de pace, reformator social?... Renunta la aceasta si imprumuta tipul cel bun vietii marilor duhovnici. De aceea, sfintii sai nu participa la dinamismul exterior al evenimentelor sau, daca participa, o fac altfel. Dostoievski schiteaza un tip de sfant si-l atarna pe peretele din fund ca pe o icoana. Insa doar la lumina sa revelatoare si tamaduitoare se poate descifra sensul evenimentelor ce se petrec pe scena lumii.
Din perspectiva activismului, un sfant este cu totul "nefolositor", ca si Frumusetea si icoanele sale, ca si Dumnezeu, daca e sa-l credem pe scriitorul ateu Roger Ikor, nefolositoare sunt toate in inchipuirile si gandurile acestei lumi; si totusi Dumnezeu mantuie, sfantul lumineaza si lamureste. Nici o structura sociologica nu prevede o fiinta a carei intreaga existenta sa fie redusa la a nu fi decat o teofanie. Dar, cu toate acestea, acesta e singurul lucru "serios", deoarece el pune capat absurditatii, insemnand inima omului cu pecetea altui veac.
Langa o civilizatie tehnica, practica si utilitara se pune Cultura spiritului, care este un camp predestinat "cultivarii" valorilor "nefolositoare", mai exact "gratuite", pana in clipa ultimei treceri spre "unic", nu numai "util", ci si "necesar", dupa spusa Evangheliei.
Paul Evdokimov
-
Filocalia si influentele sale
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.