Exista in viata Bisericii un exemplu istoric extrem, de cea mai uimitoare si mai tulburatoare conformitate cu propovaduirea evanghelica a rasturnarii si respingerii Eticii individuale: este exemplul sfintilor "nebuni intru Hristos".

In viata si comportamentul acestor sfinti, Biserica a vazut exprimarea si manifestarea unei harisme speciale a Sfantului Duh, una din formele cele mai accentuate ale propovaduirii profetice.

"Nebunii" sunt de obicei calugari care coboara sau descind in "lume", in orase, in societatea "crestina", si acolo fac lucruri absurde, smintite, nebunesti, dar care au intotdeauna un continut adanc si tind mereu sa reveleze realitatea si adevarul ascunse in spatele aparentelor acestei lumi.

Nebunul intra in carciumi sordide, in case de toleranta. El cauta societatea oamenilor cu faima proasta. Vagabondeaza pe strazi. Traieste langa oamenii cei mai desconsiderati, langa prostituate si derbedei. Aparent, se adapteaza vietii lor. Totusi, le dezvaluie adevarul mantuirii intr-un fel cat mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde.

Ii mustra pe pacatosi. Adesea face minuni ca sa nu se intample ceva si mai rau. Avand indeobste darul vederii inainte, al cititului in strafundurile cele mai secrete ale oamenilor, el infiereaza public pacatele lor ascunse cu grija, dar in asa fel incat numai vinovatul sa inteleaga unde bate.

El insusi se preface a fi un mare pacatos: incalca provocator in fata oamenilor posturile bisericesti, desi in realitate asceza sa in privinta hranei este foarte stricta. Se preface a fi un stalp al bordelurilor, desi le mustra in ascuns pe prostituate si le da tot ce are ca sa le salveze din starea lor degradanta.

Noaptea, revine in comunitatea sfintilor, in izolarea rugaciunii, la viziunea Persoanei lui Dumnezeu. Iar dimineata reia masca nebuniei, "batandu-si joc de lumea cea desarta si de diavol". El insusi devine marele sarcasm la adresa lumii, forma cea mai desavarsita a ascezei, refuzul absolut al criteriilor mondene, perfecta despuiere de sine.

"Nebunii" vin sa readuca aminte ca propovaduirea evanghelica este o "nebunie", ca mantuirea si sfintenia sunt incompatibile cu satisfactia data de consideratia sociala si de recunoasterea obiectiva. Ei apar in epoci de "secularizare", cand faptul de a fi crestin pare a depinde de criteriile conventionale si de conceptiile lumii, care evalueaza viata cea adevarata si virtutea omului cu masurile bunei-cuviinte si ale deontologiei sociale.

"Nebunul" este harismaticul ce are o experienta directa a Imparatiei lui Dumnezeu si isi asuma profetic manifestarea opozitiei dintre "veacul acesta" si cel al imparatiei, deosebirea radicala de masuri si criterii. Isi refuza siesi recunoasterea obiectiva a virtutii si a cuviosiei. Impinge pana la ultima limita respingerea laudei si a consideratiei oamenilor. Stie ca virtutea individuala il desparte pe om de Dumnezeu, intrucat creeaza multumirea de sine, dar mai stie ca il desparte si de semeni; care nu mai cuteaza sa-i arate chinul si neputinta lor.

"Nebunul" nu-si exercita vocatia in spiritualitatea asigurata a unei manastiri, ci singur, in lume, intr-o tranta corp la corp cu lumea si cu diavolul, ducand pe umeri crucea Bisericii, crucea chinuitilor si a pacatosilor.

Iata o alta forma de "tragedie" revelatoare: fiindca asuma voluntar masca nebuniei - o masca grotesca - pentru a putea revela adevarul persoanei, falsitatea mastilor spoite ale bunei-cuviinte conventionale care ascunde alteritatea si libertatea persoanei.

Implantat in realitatea factice a lumii care prezinta raul ca bun si bunul ca rau, acolo unde vegheaza "domnul lumii acesteia" ca sa permanentizeze falsitatea, "nebunul" da buzna "in casa celui tare ca sa-i jefuiasca lucrurile".

 

Singura posibilitate a sfantului de a face acest salt este intrarea in lume cu masca nebuniei, a iresponsabilitatii sociale, pentru a dezvalui ochilor omenesti adevarata realitate sfasiind valurile moralei conventionale, ale stilului de viata consacrat, ale valorilor iluzorii.

 

Iar aici nu e vorba de o dezvaluire ironica, socratica, ci de o trezire personala, o reala vigilenta. "Nebunii intru Hristos" nu aleg aceasta nebunie ca pe o forma de asceza, ci sunt alesi de Dumnezeu sa faca asta. O fac "fara voia lor". Acolo ii ducea drumul ales. Si tot acolo au savurat gustul adevarului adevarat si riscul libertatii.

 

Asumarea vinii straine

 

Genul de asceza al "nebunilor" este necunoscut in Occident. "Apusul nu prezenta conditiile cerute de manifestarea unui tip de sfintenie atat de extrem", scrie Ernst Benz in studiul inchinat "nebunilor". Doar Sfintilor Ulfia (sec. VIII), Ioan Colombini (+1367) si Jean de Dieu (+1550) li se pot atribui acte izolate asemanatoare gesturilor "nebunilor" rasariteni.

Dimpotriva, in Rasarit gasim mentionati mai multi "nebuni" intru Hristos. Dar nu posedam informatii istorice despre toti. Ii cunoastem pe Sfantul Simeon de Emesa (pe vremea lui Iustinian, intre 527 si 564), pe Sfantul Andrei din Constantinopol (880-946), pe Sfantul Toma nebunul intru Hristos, pe Sfantul Luca din Efes (sec. XI).

Traditia Bisericilor rusa si sarba ii mentioneaza pe Sfantul Ioan nebunul (+1430, recunoscut ca sfant de sinodul de la Moscova din 1674), pe Sfantul Vasile nebunul (+1552) si pe Ioan al Moscovei (+1589).

Dar in "Istoria lausiaca", in Ioan Scararul si in alte texte ale literaturii ascetice si ale istoriei Bisericii intalnim adesea fie acte izolate, fie exemple aidoma celor ale "nebunilor".

Astfel, in legatura cu Sfantul Macarie Egipteanul citim urmatoarele: pe cand traia in singuratate intr-o coliba de la marginea unui oras, a fost acuzat de parintii unei tinere ca abuzase de ea. Acestia l-au legat cu o funie de gat si l-au tarat asa prin tot orasul, strigand: "Iata un asa-zis "pustnic" care ne-a violat fata!". Drept care i-au cerut satisfactie si plata unei pensii alimentare pentru copilul ce avea sa vie pe lume.

Sfantul nicidecum n-a cautat sa se dezvinovateasca. A primit necinstirea din partea lor si s-a intors in coliba. A inceput sa lucreze de doua ori mai mult ca pana atunci, impletind rogojini si cosuri, si zicandu-si: "Macarie, acum ai nevasta. Trebuie sa muncesti mai mult, ca s-o intretii.", in fiecare zi se prezenta acasa la tanara fata, aducand toti banii castigati astfel. In schimbul lor, primea injuraturi si lovituri. Situatia a tinut pana in ziua cand, muncita de durerile facerii, fata a marturisit nevinovatia calugarului. Dar atunci Macarie a fugit in pustiu ca sa nu fie cinstit ca un sfant.

Se povesteste ca la fel a patit Eutihie din Cezareea, pe cand era simplu citet, facand parte din clerul de rand. Si la fel s-a intamplat cu Nikon Sinaitul. Un alt calugar, Andrei Messenios, mai tarziu egumenul unei manastiri, a fost acuzat de furt: el n-a protestat catusi de putin, pana i s-a recunoscut nevinovatia.

Asumarea aceasta voluntara, fara urma de protest, a culpei straine nu era doar o forma de umilinta din partea calugarilor. Era si reala convingere ca pacatul este lucrarea tuturor, o participare naturala la crucea comuna a Bisericii, la caderea omului si la esecul lui universal.

Calugarul, "despartit de toti" dar si "impreuna cu toti", considera pacatele altuia ca pe ale sale proprii: pacate comune ale naturii umane, de care nimeni dintre noi nu este scutit. Atribuirea pacatelor individuale nu are o importanta deosebita, dupa cum nu o are nici etichetarea virtutilor fiecaruia.

Ceea ce ne osandeste sau ne mantuieste este refuzul sau, dimpotriva, efortul nostru de a "transforma" revolta naturii noastre comune in relatie personala de pocainta si de comuniune. Altfel spus, refuzul sau efortul nostru de a imita kenoza lui Hristos, renuntarea la orice exigenta individuala de justificare; refuzul ori efortul nostru de a asuma voluntar esecul comun si de a-l aduce lui Dumnezeu, de a incarna in persoana noastra cuvintele Apostolului Pavel: "Implinesc, in trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adica Biserica." (Col. 1, 24).

Numai si numai asa, sfintii, care traiesc modul treimic al existentei, depasesc fragmentarea sau faramitarea naturii prin pacat, preschimband pacatul in umila primire a celorlalti, in eveniment de comuniune si de iubire.

Istoria lui Teofil si a Mariei (pe la anul 540), povestita de Ioan din Efes, este absolut exemplara din acest punct de vedere. Erau, fiecare in parte, singurul copil al unor familii nobile din Antiohia. Logoditi de foarte timpuriu, amandoi de o rara frumusete, au incercat sa aplice vietii lor cuvintele evanghelice: "Pe El, care n-a cunoscut pacatul, L-a facut pentru noi pacat." (2 Co. 5, 21).

Teofil facea pe mimul, pe bufonul, iar Maria purta haine de prostituata. Bateau drumurile, se afisau prin orase in chip de comedieni, debitau glume, absurditati, iar oamenii isi bateau joc de ei, uneori ii si loveau.

Tinerii puri cautau dispretul celorlalti, umilirea extrema a fiintei lor, pentru a castiga acea libertate inefabila si acel gust al vietii celei adevarate care ne sunt date doar cand moare in noi ultima rezistenta a individualitatii egocentrice. Atunci cand, intr-o zi, o femeie a intrebat-o pe Maria: "De ce, draga fata, te tavalesti asa in pacat?", aceasta i-a raspuns imediat: "Rugati-va, doamna, lui Dumnezeu sa ma scoata din tina pacatului".

Desavarsita lepadare de sine

Dar cele mai importante si mai uimitoare elemente istorice ajunse pana la noi - gratie unor biografii complete - se refera la Sfintii Simeon din Emesa si Andrei din Constantinopole. In persoanele celor doi sfinti avem imaginea totala a harismei "nebunilor" si a propovaduirii profetice intruchipate de ei.

Sfantul Simeon era pustnic in desertul ce se intinde dincolo de Iordan, cand a primit chemarea lui Dumnezeu de a trai ca "nebunul". I-a zis tovarasului sau de pustnicie: "Din porunca lui Hristos, plec sa-mi bat joc de lume". A ajuns la Emesa. "Facea minuni, dar din iubire de Dumnezeu se prefacea a fi nebun": isi ascundea marile virtuti denigrandu-se pe sine si ferindu-se de orice cinstiri sau onoruri ce i-ar fi putut veni de la oameni. Iar aceasta pentru ca avea in mod manifest darurile (harismele) sfinteniei: darul vindecarilor, al viziunii profetice - vederea inainte - al "rugaciunii curate" si al lacrimilor.

Astfel, "intr-o duminica, dupa cum povesteste biograful sau, a luat cu el multe nuci si a intrat in biserica la inceputul slujbei, aruncand cu nuci si stingand lumanarile. Cand oamenii au dat fuga sa-l impiedice, s-a urcat in strana si de acolo a inceput sa le lapideze pe femei cu nucile. Cand, in sfarsit, dupa multa truda, a fost dat afara, s-a apucat sa rastoarne mesele negustorilor, care l-au batut crunt". Acte precum acestea arata cat de mult se ferea sa fie recunoscut ca sfant, sa fie cinstit, chiar venerat. Prefera sa fie privit ca un calugar pe jumatate dement, fara pic de demnitate sociala, intrucat acest fel de demnitate ori cinstire bucura si intareste eul.

Cu alta ocazie muncea ca sluga intr-o carciuma, insa lumea incepuse sa stie de el, de marile-i virtuti, si dadea buzna in local ca sa-l vada si sa descopere in persoana lui tipul obiectiv al omului virtuos. Arunci, abatele Simeon, pentru a abate de la el cinstea si stima oamenilor, s-a prefacut ca ravneste la farmecele nevestei carciumarului si ca vrea sa abuzeze de ea ca sa-si satisfaca poftele.

"Intr-o zi cand nevasta carciumarului dormea singura, in timp ce sotul ei ii servea cu vin pe clienti, abatele Simeon, spune biograful lui, a venit langa ea si s-a facut ca vrea sa-si scoata hainele. Femeia a inceput sa tipe. Sotul ei a intrat si ea i-a spus: "Da-l afara pe blestematul asta. A vrut sa profite de mine". Barbatul l-a tinut in pumni pe Simeon pana afara, in frig". Apoi a povestit isprava in tot targul, spunand: " Mi-ar fi necinstit femeia, dac-ar fi putut".

Din acelasi motiv Sfantul Simeon se inconjura de prostituatele din oras si dansa cu ele pe strazi, el, calugarul, suportand toate gesturile lor indecente: "Atinsese un asemenea grad de curatenie si de nepatimire incat adesea dansa cu una in dreapta si alta in stanga, statea netulburat la sfat cu ele in mijlocul multimilor, iar uneori femeile acelea lipsite de pudoare il mangaiau pe piept si il pipaiau. Dar batranul era ca aurul curat. Orice ar fi facut ele, nu-l manjeau".

Dinaintea oamenilor, Sfantul Simeon parea de asemenea sa incalce ordinea canonica a Bisericii, obligatiile elementare ale postului: "Dreptul manca adesea carne, cand de fapt in toata saptamana abia de se atingea de paine. Ci nimeni nu stia de postu-i aspru. Iar el pacalea lumea infulecand carne in fata tuturor". "In cele patruzeci de zile ale paresimilor, in marele post al Pastelui, el nu manca nimic pana in Joia Mare. Dar atunci, inca de la primele ore ale diminetii, se aseza in pridvorul bisericii si manca de dulce. Astfel, cei care il vedeau se scandalizau, zicand ca nu respecta nici macar sfanta zi a Joii Mari".

Aceasta provocare ce ii scandalizeaza pe oamenii cuviosi aminteste de "sfidarea" lui Hristos desfiintand sabatul, cand isi asuma responsabilitatea de a-i porunci paraliticului "ia-ti patul tau si umbla" (In 5, 1-16), cand isi apara ucenicii care "au flamanzit si au inceput sa smulga spice si sa manance" in zi de sambata (Mt 12, 1-8), sau care mancau la masa "cu mainile necurate, adica nespalate" (Mc 7, 1-16).

In realitate, Iisus nu desfiinteaza Legea, ci arata depasirea ei in preajma Imparatiei. Or, Sfantul Simeon este cetatean al Imparatiei. El incarneaza in persoana lui depasirea. Iar aceasta depasire nu este pricina de scandalizare decat pentru noi care tot mai traim dependenti de lege, de supunere, fiindca inca n-am atins, sau nici nu cunoastem macar, "scopul" legii, care e libertatea sfintilor.

Simeon, la Emesa, pare a cauta scandalul cu lumanarea: intr-o zi a dus lucrurile atat de departe incat a intrat in baia publica a femeilor, "ca si cum s-ar fi dus spre Domnul Dumnezeul Puterilor" scrie biograful lui, episcopul cipriot Leon al Neapoli-sului. "Dar ele au sarit la el, l-au lovit si l-au izgonit".

Exista modalitati etice si sociale de represiune, precum legea, pentru impatimiti. Dar mai exista si "nepatimirea" sfintilor, aceasta realitate pe care Simeon o reveleaza slobozind viziunea noastra spirituala din umbra si incatusarea legii.

Totusi, dincolo de ce era ea in fapt si in fond, aceasta paradoxala tactica avea si o dimensiune sociala, dupa cum ne-o reconfirma biografia lui Simeon. Caci sfantul izbutea sa castige simpatia si increderea pacatosilor, nenorocitilor, umilitilor. Salva femei traind din prostitutie, le scapa de coruptie dandu-le bani, le conducea spre casatoria legitima, iar pe unele pana la schima calugareasca. Ii castiga si pe necredinciosi si pe eretici. Ii ajuta sa revina la dreapta credinta.

"Deci acesta era scopul lui: intai sa salveze suflete, fie ajungand la ele prin bufonerii sau pe cai intortocheate, fie savarsind minuni, dar de parca n-ar fi fost in toate mintile, fie povatuind, insa ca un nebun; apoi, sa faca totul astfel incat nimic sa nu i se atribuie, nici sa primeasca laude ori cinstire".

Iata ce ii spunea unui arhidiacon din oras: "Te rog sa nu dispretuiesti niciodata un suflet, si cu atat mai putin vreun calugar sau vreun sarac, cand ii intalnesti, fiindca Iubirea stie ca printre sarmani, mai ales printre orbi, exista oameni stralucitori ca soarele din pricina rabdarii si suferintei lor".

Sfarsitul lui Simeon a fost al unui preafericit: "Domnul l-a luat, dupa ce l-a preamarit (in trup). Si atunci, toti parca s-au trezit din somn. Ei si-au spus unul altuia toate minunile pe care le savarsise pentru fiecare in parte, dandu-si seama ca simulase nebunia din iubire de Dumnezeu".

Foarte asemanatoare este istoria Sfantului Andrei nebunul intru Hristos. Era din neam de sciti si ajunsese la Constantinopol ca servitor al lui Teognoste, dregator, prim scutier la curtea lui Leon inteleptul (886-911).

Teognoste i-a insuflat dragostea pentru cultura greaca si l-a facut economul casei sale. Dar Andrei a ales calea manastireasca si a trait ca "nebun intru Hristos" vreo treizeci de ani. A murit la 66 de ani, prin 946. Duhovniceste ii era foarte atasat unui preot de la Sfanta Sofia, pe nume Nichifor, caruia ii marturisea aspra sa asceza, iar acesta il sustinea intru totul. Dar biograful lui povesteste ca el insusi l-a vazut pe Andrei "nebunul" in chilia sa tainuita, preschimbandu-se la fata si stralucind in lumina slavei ceresti, precum Iisus pe muntele Taborului.

Libertatea nelimitata

"Nebunii intru Hristos" par sa refuze indemnul Apostolului Pavel de a lua asupra lor toate lipsurile si sacrificiile personale, "ca sa nu aduca sminteala" fratilor (1 Co. 8, 13).

Dar despre ce sminteala vorbeste Sfantul Apostol? El spune ca provocarea unei confuzii in privinta adevarului sminteste, intrucat ea ii poate lipsi pe ceilalti de partasia la adevar, adica la mantuire.

Daca mancand carne jertfita idolilor, dai "constiintei slabe" a fratelui tau ocazia de a banui o legatura intre cultul idolilor si adevarul si viata Bisericii, atunci raspunderea ta fata de sminteala provocata este cu adevarat mare.

Insa provocarea "nebunilor" nu aduce poticnire, nici sminteala credintei oamenilor. Ea nu adumbreste catusi de putin adevarul Bisericii. Ea nu-i poate surprinde decat pe cei care au identificat credinta si adevarul cu conceptia secularizata a consecintei morale si a bunei-cuviinte conventionale.

"Nebunii" au harisma si indrazneala sa declare deschis despre caderea si pacatul oamenilor ca ne sunt comune tuturor ca realitate a naturii noastre si ca nu pot fi sterse nici de existenta cazurilor individuale "imbunatatite", nici de pitirea lor pe sub aparentele sociale.

In acest sens se poate spune despre fiece calugar din Rasaritul ortodox ca este un "nebun intru Hristos". El poarta vesmant indoliat, aratand nemijlocit prin aceasta ca isi asuma caderea si pacatul de obste. Si se retrage in pustietate si in asceza, luptand pentru noi toti cu pacatul si caderea. Or, aceasta este chemarea oricaruia din membrii Bisericii.

Daca vom continua sa ignoram Evanghelia mantuirii, identificand nasterea din nou a omului cu recunoasterea sociala a virtutii individuale, cu genul de izbanda mondena care este consideratia morala, vina aceasta care ne izgoneste din adevar si viata va fi numai a noastra.

Modelul urmarit dintotdeauna de Biserica nu era suficienta morala individuala, ci tanguirea caintei calugaresti, tanguire pana la urma "bucuroasa" - "doliul plin de bucurie" - pacatul devenind insasi masura primirii de catre noi a iubirii lui Hristos.

Omul nu se poate chinui, nici nu poate plange amar, decat daca stie cu precizie ce a pierdut si daca traieste aceasta pierdere ca pe o lipsire si o insetare personala. Tocmai de aceea pocainta, senzatia personala a pierderii lui Dumnezeu, este o prima revelatie si o prima cunoastere a Persoanei Sale, o masura prima a Iubirii Lui.

Oricum, in cazul "nebunilor intru Hristos", zguduitoarea lor libertate fata de orice lege, orice regula, orice limitare, orice deontologie, nu e numai reamintirea didactica a primejdiei ce ne pandeste identificand virtutea si sfintenia cu buna-cuviinta sociala conventionala si consecinta morala egocentrica.

Nimeni nu propovaduieste cu adevarat doar contestand conceptii si moduri de viata gresite, ci incarnand el insusi adevarul capabil sa mantuiasca. Zguduitoarea libertate a "nebunilor" este inainte de toate o moarte totala, o perfecta nimicire a oricarui element egocentric de viata. Aceasta moarte este libertatea ce poate sfarama si dizolva orice forma conventionala. Ea e reinvierea la viata alteritatii personale, la viata iubirii care nu cunoaste limite, nici bariere.

Exemplul "nebunilor intru Hristos" nu are prin urmare nimic extrem, nimic de neinteles, cum apare la prima vedere in ochii multora. El este incarnarea propovaduirii evanghelice fundamentale, care ne spune ca omul poate indeplini absolut toate ale Legii, fara a se elibera de eul lui biologic si psihologic, adica de stricaciune si de moarte. Or, el n-ar trebui decat sa-si accepte umil pacatul si caderea, nemaideosebindu-le de ale celorlalti, ci increzandu-se numai in iubirea lui Hristos care preface aceasta acceptare in apropiere si comuniune personala, in viata de nestricaciune si de nemurire.

Christos Yannaras

• Nu prosti, ci nebuni pentru Hristos
  Publicat in : Editoriale
• Noi suntem nebuni pentru Hristos
  Publicat in : Religie
• Nebuni pentru Hristos, calugari si martiri
  Publicat in : Religie
• Fericitii nebuni pentru Hristos
  Publicat in : Religie
• Sfantul Teofil cel nebun pentru Hristos
  Publicat in : Vietile sfintilor