Ne este bine cunoscut episodul redat în Faptele Apostolilor, capitolul 17, vers. 16-34. Sfântul Apostol Pavel, în lucrarea sa de propovăduire a Evangheliei lui Hristos "la toată făptura" (Marcu 16, 15), este abordat de filosofii epicurei şi stoici, aceştia fiind dornici să cunoască noua credinţă. Locul discuţiilor publice din Atena era renumitul Areopag, un loc exotic şi foarte frecventat de cei care doreau să expună auditoriului o idee filosofică sau religioasă, argumentată, şi care, ulterior, să facă obiectul unor discuţii mai ample, prin confruntarea directă, la nivel ideatic.
Apostolul aplică principiile misionare învăţate de la ucenicii Mântuitorului. In primul rând observă şi se foloseşte de interesul unei mulţimi dornice de idei noi, dar şi disponibilitatea acestora (se foloseşte cuvântul evlavie) pentru dialog. Contextul este unul favorabil, locul expunerii fiind special dedicat acestor subiecte de factură înaltă. Mai mult, există chiar un altar pe care era scris «Dumnezeului necunoscut» (v.23). Şi, continuă: „Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc eu vouă!“ (v. 23). Foloseşte discursul timpului pentru a propune veşnicia îndumnezeirii!
Din punct de vedere apologetic, argumentaţia apostolului este impecabilă: vorbeşte în acelaşi timp de un Dumnezeu transcendent („Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ca, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini“ -v.24), dar şi imanent („Căci în El trăim şi nc mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem" -v.28). Sublimitatea stilistică apare mai mult decât un rafinament; ea este proba revelaţiei, arătarea unui Dumnezeu descoperit, viu, întrupat, dornic de a fi cunoscut şi trăit.
După momentul captatio benevolentiae, sfântul propovăduitor le oferă hrană tare (Evrei 5, 13-14) Pentru a merge mai departe, separă grâul de neghină (Matei 13,30), vorbindu-le despre pocăinţă, deci despre schimbarea totală a modului lor de viaţă de până atunci şi necesitatea de a fi încredinţaţi dc învierea din morţi a Mântuitorului, (v. 30-31) Consecinţa? „Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată. Astfel Pavel a ieşit din mijlocul lor. Iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris, şi alţii împreună cu ei.“ (v. 33-34)
Aşadar, fără a folosi un eufemism, credem că acest demers al Sfântului Pavel a fost consemnat ca un eşec, chiar dacă nu unul total. Dintre cei mulţi, doar o minoritate va crede şi, se subînţelege, va îmbrăţişa modul de viaţă creştin. Este, dacă vreţi, o confirmare a faptului că încă dintru începuturi creştinii autentici, trăitori şi gata de a-şi închina întreaga viaţă lui Dumnezeu, au fost puţini. Sfântul Apostol Pavel nu este descurajat, nici pe departe. El va continua să cutreiere întreaga lume cunoscută de atunci pentru a-şi expune învăţătura de credinţă, devenită, pentru el, mod de viaţă.
Lucrurile nu sunt departe de situaţia zugrăvită în Faptele Apostolilor nici în zilele noastre. Evenimentele din ultima vreme ne-au confirmat pe deplin că „nucleul dur“ şi autentic al Bisericii este constituit din puţini. O eroare regretabilă ne-a făcut să credem că cifrele dc la ultimul recensământ ar trebui să ne dea măsura numărului de credincioşi practicanţi din ţara noastră. Această categorie a „creştinilor doar cu numele" se va contura încă de la momentul 313 (Edictul de la Mediolanum), din dorinţa de a accede la funcţii superioare, pentru a câştiga bunăvoinţa autorităţilor locale sau imperiale sau, pur şi simplu, din „inerţie". De aceea, Biserica, în perioadele de criză - nu puţine, cum este cazul şi acum, întocmai ca un organism care reacţionează împotriva elementelor alogene, şi-a fabricat propriii anticorpi, căutând să imprime Sfintelor Taine atributul de mysterium tremendum, monahismul cunoscând, de asemenea, o dezvoltare fără precedent, alături de noi proiecte pastoral-misionare, menite să revigoreze viaţa religioasă în interiorul ei. Aceste „văluri" mistagogice au căpătat amploare în imperiul Bizantin, prin operele diferiţilor Părinţi care vor vorbi despre Liturghie, bunăoară, în termeni precum preînchipuire, simbolism, epifanie etc.
Ne aflăm în situaţia Sfântului Apostol Pavel care propovăduieşte în „Areopagul" lumii acesteia. Datoria noastră de căpătâi este aceea de a învăţa prin vorbă, dar mai ales prin faptă, pe toţi aceia care sunt dispuşi să primească Evanghelia. Micile noastre eşecuri nu trebuie să ne arunce în deznădejde, dimpotrivă. Asemeni Bunului Semănător, seminţele credinţei trebuie aruncate în orice loc şi în orice timp. Creşterea lor nu mai depinde de noi, fiind lucrarea Duhului Sfânt care le va face să crească, desigur, acolo unde „pământul" este fertil, adică disponibil (a se citi înzestrat cu libertatea de a alege!). Unde mai punem că pământul sterp- pietros, îmburuienat sau bătătorit - poate fi prefăcut în sol fertil... Chiar Sfântul Apostol Pavel stă mărturie, calea vie de la Saul la Apostolul neamurilor. Parcă dispare şi deznădejdea...
Biserica îşi va continua până la sfârşitul veacurilor vocaţia ei de căpătâi, aceea de a fi cale şi cheie către împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu îşi va impune mesajul său soteriologic, ci îl va prezenta ca singura alternativă la „duhul lumii acesteia" (I Corinteni 2, 12). Nu rămâne decât să ne rugăm ca în mulţimea celor de azi să se mai găsească un „Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris, şi alţii împreună cu ei" (v.34).
preot Manuel RUSU
BARAGANUL ORTODOX, octombrie 2018
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.