FERICIREA
Ce este fericirea? Bucurare maximă, explozivă şi implozivă, trăită în toate fibrele fiinţei. „Ah, cât sunt de fericită!” (îndeosebi femeile o spun.) Dar tot ele par a fi mai expuse la nefericire. Ce poate conduce la fericire? Probabil numai iubirea în ardere totală, spontană şi desferecată (nu desfrânată!). Iubirea negrăită de Dumnezeu, şi iubirea năvalnică de iubit, şi iubirea potolit persistentă de prieten. în fond, fericirea constituie un reflex al stării paradisiace.

Intrebare. „Eşti fericit(ă)?” Ce să răspunzi? A spune da - pare o infatuare, a spune nu - aduce a prea smerit, întrebarea are în vedere şi este adresată cel mai adesea cu precădere în legătură cu starea de iubire, de împlinirea şi reciproca împărtăşire a unei iubiri. Altîel spus, se doreşte a şti în ce măsură o poveste de iubire dintre un bărbat şi o femeie au ajuns până la Cântarea cântărilor sau nu.

Fericire şi fericiri. Fericirea se referă la o stare generală, oarecum difuză, în timp ce fericirile punctează momente ale vieţii. Fericirea este mistică şi transcendentă, în timp ce fericirile sunt mai micile sau mai marile iluminări ale unor încrucişări reuşite (care însuşesc crucea învierii, cea de după cea a Patimilor) ale drumului tău în viaţă.

Iubirea. Fericirea nu poate răsări şi creşte şi înflori şi rodi decât din şi în iubire. In iubirea ajunsă Ia culmile ei, şi suferinţa poate deveni o fericire. Fericirea este o stare apo- fatică. Ea nu poate fi explicată fără a o împuţina, este trăită ca o stare paradisiacă, ca o ieşire din spaţiu şi timp, chiar ca o ieşire din sine, ca o revărsare de har divin în fiinţă. Ea apare ca un mesaj venit din altă lume, care te aşteaptă la capătul drumului, dar pe care, nevrednic simţindu-te, te temi că nu vei ajunge s-o locuieşti.

Nume. Te poţi numi Felix sau Macarie, dar parcă nu este chiar acelaşi lucru. Numele dintâi ţine mai mult de lumea cetăţii, cel de-al doilea de cea a pustiei monastice. Felix poate fi şi un simpatic motan, Macarie niciodată...

Jurnalul fericirii. La prima vedere acest titlu îi poate apărea, îndeosebi necreştinului, ca neadecvat sau ca produs al unei fronde pur intelectuale. In acelaşi timp, mărturia Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia nu este una izolată. Până la urmă, fericirea, ca un fel de stare post factum, retroactiv înţeleasă, poate apărea posibilă pentru unul care a scăpat din iadul temniţelor comuniste (sau, în general, al oricăror puşcării) şi le-a supravieţuit îndeajuns încât să reflecteze, cu o anumită înţelepciune ulterioară, asupra explorărilor interioare revelatoare pe care i le-a facilitat detenţia. Dar ideea de jurnal introduce conştiinţa unei anumite continuităţi a fericirii, a unei cvasidi- urne trăiri a ei. Un jurnal nu atâta scris, cât înscris.

Conţinut. Fericirea are un conţinut eminamente creştin. Acest conţinut este Hristos. Unii poate nu au ajuns să-I cunoască Numele. Ei n-au ajuns la descoperirea lui Dumnezeu ca Persoană... Lipsa unei atare comunicări personale lipseşte de singura fericire conştientă. Orice altă simţire a fericirii este ori instinctivă, ori aşezată pe false temeiuri.

Intâlnire. Până la urmă, fericirea nu poate fi decât rezultatul unei întâlniri împlinite. Urare. „Să fii (fiţi) fericit(ţi)!”, se spune mai ales celor care pornesc pe un drum în viaţă. In acel moment, fericirea urată este puţin cam generală, dar pare ca ea să cuprindă îndeosebi buna înţelegere şi succesul în toate cele, cel aducător de linişte şi de prosperitate.

Nefericirea. Nefericirea, şi ea o stare receptată drept extremă, este mai prezentă în viaţa omului. Sunt mai multe căile de a ajunge în nefericire decât la fericire. Nefericirea vine ca o stare de fond mai ternă şi mai persistentă decât fericirea. Dar prin ce se caracterizează intervalul dintre fericire şi nefericire, care par stări extreme?
Fericirea neamurilor. Fericirea unui neam vine din corecta racordare la Dumnezeu, din supunerea faţă de El şi însoţirea cu El, ca urmare, din posibilitatea obţinerii mântuirii. Pentru toate acestea exclamă Moise: „Ferice de tine, Israele!” (Deuteronomul 33, 29). Fără zarea accesibilă a mântuirii nu poate fi fericire adevărată. Fericirea înseamnă biruinţă după o luptă deloc uşoară cu vrăjmaşul şi cu ispitele sale.

Fericirea după Moise. Cuvintele ebraice prin care este numită fericirea sunt AŞeR, AeŞeR, AaŞaR. Un băiat al lui Iacob, făcut cu Zilpa, roaba Liei, a primit de la aceasta din urmă numele de Aşer (cf. Facerea 30, 13), Pentru Moise fericirea este echivalentă cu starea de bine venind din păzirea hotărârilor şi rânduielilor pe care le-a poruncit Dumnezeu, din făptuirea a ceea ce este bun şi plăcut în faţa lui Dumnezeu. Ea se obţine prin a avea teamă de Dumnezeu şi a umbla în căile Lui (cf. Deuteronomul 4, 40; 5, 29, 33; 6, 24; 12, 28; 19, 13; 30, 9). La aceasta se mai adaugă necesitatea de a-şi cinsti tatăl şi mama (cf. Deuteronomul 5, 16). Fericirea atinsă în acest fel este persistentă şi are bătaie eshatologică.

Iov. „Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră!” (5, 17). Dreptul Iov introduce acest determinant paradoxal şi uluitor al fericirii: mustrarea lui Dumnezeu. Este o treaptă de ajungere la conştiinţa fericirii destul de greu de atins, chiar şi după venirea lui Hristos. Mustrarea lui Dumnezeu arată o atenţie părintesc-drăgăstoasă. Ea vine să îndrepte, să cureţe, să recupereze, să restaureze. Creştinul cu conştiinţa trează simte permanent această mustrare, oricât de mută ar fi ea uneori. Ea se constituie în pol dc orientare, de îndreptare, de aflare, prin corijare, a drumului drept. Cine este fericit că Domnul îl mustră este de-acum pe teritoriul ceresc al sfinţeniei.

Fericirea şi Sfântul Duh. Fericirea adevărată dă sentimentul (nu totdeauna şi conştiinţa) revărsării şi sălăşluirii Sfântului Duh în suflet. Este o stare care nu poate proveni decât dintr-o întâlnire reală cu Dumnezeu. Francezii şi italienii numesc fericirile beatitudini (de la lat. beatus). întâmplător sau mai degrabă nu, în limba română această numire ne duce cu gândul la un alt cuvânt, paronimic. Dar, într-adevăr, aflăm o anumită beţie sufletească în fericire. în schimb, termenul slavon ni l-a dat nouă pe blajin, ceea ce spune mult despre starea de fericire şi despre felul în care şi-au mânuit românii limba, în chip teologic.

A invidia si a ferici. Creştinul conştient de statutul său moral nu-l va invidia pe cel a cărui stare este mai prosperă decât a sa, într-un fel sau altul, ci-l va ferici. Invidia aduce întristare şi otrăvire, fericirea celuilalt molipseşte de fericire. Cel ce fericeşte îşi însuşeşte euharistie fericirea celuilalt fără să o prade.

Căutare înverşunată. Părintele Virgil Gheorghiu: „Omul este o făptură care caută fericirea. Asta este omul. Prin fiinţa sa, orice om, de-a lungul întrecu sale vieţi, nu face decât să caute fericirea. Sfinţii si asasinii, hoţii şi preafericiţii, păcătoşii şi virtuoşii - absolut toţi oamenii care au trăit, trăiesc şi vor trăi pe pământ - nu fac decât un singur lucru: îşi caută fericirea. Ceea ce îi deosebeşte pe oameni sunt doar modul, locul şi mijloacele pe care le aleg pentru a deveni fericiţi. Prin aceasta sfântul se deosebeşte de asasin. Fiindcă amândoi, sfântul şi asasinul, nu fac decât să caute fericirea. O caută însă cu totul altfel. ” (Cum am vrut să mă fac sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1999). Ar fi de adăugat că ceea ce caută asasinul (şi îl înţeleg pe acesta în sens larg) este numai o falsă fericire.

Locul liturgic. în cadrul Sfintei Liturghii, Fericirile se cântă la strană înainte de ieşirea cu Sfânta Evanghelie, constituind Antifonul al IlI-lea şi simbolizând începutul propovăduirii lui Hristos. Ele se cântă pe glasul al VlII-lea, glasul bucuriei depline, care se face, potrivit Ceaslovului, „cu cântare dulce şi cu glas lin şi rar". Aceleaşi Fericiri apar şi în slujba Obedniţei, slujbă de mănăstire, slujbă a iertării, care, potrivit Liturghierulm, uneori „ţine locul”, iar alteori „anticipează” sau „închipuie” Liturghia. în Joia cea Mare, Fericirile se cântă între evangheliile a 6-a şi a 7-a, şi se citeau pe vremuri, la Ierusalim, pe Via Dolorosa între locul casei lui Pilat şi Golgota. Fericirea este ataşată, oarecum surprinzător, situaţiei celei mai delicate din viaţa lui Hristos, şi prin El a vieţii oricărui om: intervalului dintre condamnarea la moarte şi moarte! Cutremurător lucru! Aici se văd frumuseţea şi dumnezeirea Sfintei Tradiţii.

Oricât de înaltă este gândirea unor oameni, această situare pe care o acreditează Biserica nu poate fi strict umană, şi vădeşte fără putinţă de tăgadă asistenţa apropiată a Sfântului Duh.

Banii. „Banii n-aduc fericirea”, spune o înţelepciune din popor. Să provină această constatare din experienţa celor avuţi sau, mai degrabă, din observarea celor săraci?
Fericire şi bucurie. Fericirea este o stare mai instabilă şi mai fragilă decât bucuria. Fericirea presupune o anumită excitare, în timp ce bucuria, oricât de năvalnică, este mai calmă. De aceea, fericirea pare să fie proprie stărilor de iubire împlinite, fie şi temporar, în timp ce bucuria este mai apropiată prieteniei durabile. Aşadar, nu neapărat fericirea este superioară bucuriei în această lume. Dar, în cealaltă, bucuria va nesfârşi în fericire neînserată.

Verbe. A fi bucuros şi a se bucura. A fi fericit. Bucuria este şi reflexivă, în timp ce fericirea este pur existenţială. Ea ţine necondiţionat de a fi. A ferici poate arăta starea de apreciere a situării celuilalt, dar poate căpăta şi un sens peiorativ, oarecum ironic. La fel şi a bucura. Aceste sensuri din urmă sunt de mai rară folosinţă.

Facerea sau producerea unei bucurii pare să fie ataşată unui eveniment concret, definibil. Fericirea reprezintă o stare mai difuză, oricum mai imponderabilă. Bucuria este o poruncă pentru această lume şi pentru această viaţă, adresată de Hristos înviat celor ce trăiesc în lumina învierii Sale (cf. Matei 28, 9). Fericirea este mai degrabă o vestire pentru lumea ce va să vie şi va să fie.

Edith Sodergran (1892-1923).

„Sunt atât de vitează, de plină de aşteptare şi fericită.
Oare destinul mă va lovi cu bulgări de zăpadă?” (Hiacinta)

Fericirea cere vitejie şi aşteptare încordată. Omul fericit este mereu expus, în această lume, nefericirii. O pot aduce şi atingerea cu o floare, şi lovitura unor bulgări de zăpadă...

Timpul de la intersectarea Testamentelor. Sfântul Efrem Sirul îi fericeşte pe Apostoli pentru faptul că au trăit timpul unic dintre prefigurările Vechiului Testament şi împlinirea lor în Hristos {Al şaselea Imn al Azimelor, 2-3).

Ierarhie. In ierarhia sfinţeniei Fericiţii sunt pe o treaptă inferioară Sfinţilor. Ei nu sunt cu totul sfinţi, ceva a rămas tulbure sau îndoielnic în bilanţul vieţii lor. Sunt cazurile lui Ieronim şi Augustin, ca să le pomenim pe cele mai vestite. In acelaşi timp, de la o vreme (căci n-a fost totdeauna aşa!), în Biserica noastră îl numim pe Patriarh - Preafericit. Acest lucru poate nedumeri pe mulţi, dar această nedumerire poate fi dumirită dacă luăm cuvântul nu în conţinutul său absolut, ci pur şi simplu ca pe un apelativ (mai mult sau mai puţin fericit!) care să se deosebească de alte apelative în cadrul ierarhiei.

Poveste. „Şi au trăitfericiţi până la adânci bătrâneţi..." Aşa se încheie, adesea, poveştile românilor. Nu este un happy-end, ci o nesfârşire întru fericire. Genială, ca totdeauna, ştiinţa sau intuiţia poporului. Şi câtă teologie! Fericirea ţine de nuntă şi de perpetuarea ei, de trecerea de la vremelnic la veşnicie prin păstrarea stării ele maximă iubire. De altfel, cred că este una din puţinele situaţii în care ţăranul folosea acest cuvânt.

Hristos al fericirii. Creştinismul este o religie a fericirii. Pentru creştinism fericirea ţine în mod preeminent de mântuire, de ajungerea Ia Limanul cel bun, de traversarea cu bine a vieţii acesteia (a fericirilor trecătoare şi a nefericirilor) pentru o alta, a fericirii veşnice. Omul îşi pierduse fericirea odată cu căderea sa. Hristos vine (şi) pentru a le reaminti oamenilor, cât se poate de apăsat, că sunt destinaţi fericirii şi că dacă nu o ating sunt vinovaţi. Dar posibilitatea fericirii nu a fost total smulsă omului căzut. EI poate, prin eforturi de comunicare cu ceilalţi, dar îndeosebi cu Dumnezeu, să o atingă, din când în când, în această lume. Realizarea acievăratei fericiri este pe măsura realizării asemănării cu Dumnezeu, mai precis exprimat, a realizării asemănării relaţiei tale cu o altă persoană cu tipul de relaţie intra-trinitar. Evanghelia - vestea cea bună - constă în anunţarea posibilităţii omului de a ajunge la fericire. Cuvântul creator S-a întrupat, după cum ne-o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca „să elibereze pe om şi să-l readucă la fericirea dumnezeiască” (Ambigua 116).

Costion Nicolescu

Fragment din "CARTE PENTRU ÎNDRĂGOSTIŢI", Editura Sophia

• Tristetea si mahnirea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Tristetea
  Publicat in : Editoriale
• Tristetea si akedia
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: