Problematica unei clase de mijloc, segmentul de a carui consistenta depinde echilibrul unei societati formate din oameni liberi si puternici, se traduce in termeni teologici recurgand tot la o metafora a echilibrului. Literatura filocalica, mai veche si mai noua, prezinta calea imparateasca drept idealul pe care un crestin inzestrat cu discernamant, spiritual si istoric deopotriva, trebuie sa il urmeze. Un astfel de om, cetatean al patriei terestre si al celei viitoare, ceresti, este orice altceva dar nu un „caldicel” (cf. Apocalipsa 3, 15-16), adept al jumatatilor de masura, calea de mijloc nefiind tot una cu „impartialitatea” romanului despre care scria cu haz si tristete Caragiale. A fi de mijloc sau de centru nu inseamna a fi cu toti si cu nimeni, a cultiva dilema pana la indecizie, a da tuturor dreptate, a fi sustinator, de pilda, al democratiei si a avea intelegere fata de securisti in egala masura, a condamna coruptia si a arata o surprinzatoare omenie fata de corupti, a milita pentru drepturile omului si a dezvolta fara rezerve afaceri in China etc.

Calea de mijloc nu exclude optiunile tari. Dimpotriva, ea se construieste pe acestea. Asa cum din punctul de vedere al economiei si politologiei, clasa de mijloc este in fapt motorul bunastarii si garantul stabilitatii, tot astfel, in planul valorilor si al ideilor, aceeasi clasa de mijloc nu poate fi neutra, distanta, neimplicata in nimic si neluptand pentru niciun principiu. In lectura social-teologica, virtutile caii de mijloc sau a celei imparatesti sunt cel putin trei. Sa le trecem in revista.

Prima virtute este insasi mentinerea cumpatului in fata la tentatiilor extreme. Prin insasi asezarea ei, calea de mijloc isi mentine cursul intre extrema sau ispita de dreapta (in termeni filocalici, abstinenta exagerata prin care omul ajunge sa se nege pe sine) si extrema sau ispita de stanga (neglijenta spirituala prin care omul se pune in centrul atentiei). Simplista cum pare la prima vedere, o astfel de imagine transporta un mare adevar. Clasa de mijloc si crestinul mergand pe calea imparateasca isi implinesc menirea prin refuzul excesului, in orice forma ar fi acesta: de la grija excesiva fata de saraci, manifestata printr-o seductie fara acoperire, populista, la dorinta excesiva de bunastare, in spirit neoliberal, fara intrebarea asupra pretului social pe care o presupune aceasta. Opusa asadar excesului, calea de mijloc sau imparateasca este una a decentei, a realismului. Teologic, intre compasiunea fata de mirii ramasi fara vin la nunta din Cana, riscand rusinea in fata oaspetilor, si alungarea negustorilor din templu, Evanghelia ne descopera un Hristos al bunului-simt, ferm si pe masura exacta a momentului. Clipele spirituale sunt de regula discrete, consumandu-se fara multi spectatori sau chiar deloc: de la nasterea in conditii modeste la singuratatea mormantului ce avea sa ramana curand gol.

A doua virtute deriva din prima. Echilibrul intre extreme este posibil doar daca stii tinta. Cu ochii atintiti spre un orizont concret, calea de mijloc poate fi strabatuta cu tenacitate. Din punct de vedere politic, un astfel de tel este promisiunea unei societati drepte, unde valoarea nu este negata si nici slabiciunea gratificata, unde prosperitatea unora nu se obtine prin pauperizarea sistematica a altora, dar si unde meritele personale nu sunt suspectate, iar reusita materiala nu are mereu iz penal. Teologic, unui proiect de societate trebuie sa ii corespunda o mentalitate si o stare de spirit pe masura. Pentru noi, mostenirea comunismului rezida inainte de toate intr-un anumit mod de a gandi care influenteaza nemijlocit modul de a actiona. Coruptia endemica a ultimelor doua decenii traduce gravele confuzii de planuri, coliziunea scopului personal cu binele comun. Solutia este de aceea nu doar la nivel legislativ sau birocratic, ci mai ales la nivelul ethos-ului unei societati care se declara religioasa intr-o proportie covarsitoare. Or, intrebarea legata de raportul dintre majoritatea religioasa si majoritatea corupta este inca in asteptarea unui raspuns.

In fine, a treia virtute a gandirii de mijloc este folosirea mijloacelor adecvate. Calea imparateasca este astfel tocmai pentru ca nu oscileaza furtunos intre interesele de moment si nu isi compromite telul pe termen lung. Clasa de mijloc, solida in educatie si fidela valorilor, inclusiv celor religioase, se va lasa mai greu antrenata in aventuri politice sau economice. Responsabilitate echilibrului revine elitei acestei clase, manierei in care se armonizeaza aspiratia catre comfortul material cu ispita comoditatii intelectuale. Si de data asta, un rol esential ii revine comunitatii religioase de la baza comunitatii civice. Daca ar fi sa definim perioada post-comunista, ea se caracterizeaza printr-o regasire amanata a functiilor sociale: clasa diriguitoare tinde mai curand spre mediul de afaceri, liderii sindicali viseaza sa fie ministri, serviciile secrete isi vand informatiile, economia privata cauta (si gaseste!) noi cai de ocolire a responsabilitatii fiscale s.a.m.d. Bisericile si confesiunile Europei de Est sunt la randul lor in cautarea modului adecvat de a se manifesta in spatiul public. Iata de ce este cat se poate de adevarat ca o clasa de mijloc, politica si antreprenoriala, articulata in consecinta, va ajuta indirect la reluarea cursului pe calea imparateasca, asa cum practicarea consecventa a acesteia din urma va duce la aparitia, in sfarsit, a unei clase de mijloc, dincolo de excesele toxice si de confuziile care polueaza in prezent cerul societatii romanesti.

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro
 

.