Desfasurarea, in aceasta perioada, a Cupei Mondiale din Brazilia, este un bun prilej de a discuta, din perspectiva crestina, despre un adevarat fenomen social, nu doar sportiv, precum este fotbalul. La nivel national, dar si la nivel global, fotbalul nu este egalat, ca popularitate, de nici un alt sport.

El influenteaza mase largi de oameni, de la copii la adulti de diferite profesii, barbati sau femei. Asta poate si pentru ca fotbalul este un soi de transpunere moderna a ideii de razboi. Natiunile nu se mai confrunta pe campul de lupta, ci pe stadioane. Indiferent de intinderea teritoriului sau de numarul locuitorilor, pe teren intra tot 11 oameni, cu sanse egale de a castiga. Iar "bataliile" duse pe teren pot crea legende si eroi, precum in antichitate. Ca sa nu mai vorbim de revanse luate in plan sportiv atunci cand istoria sau prezentul consemneaza conflicte de ordin politic (a se vedea pasiunea din jurul unor confruntari Romania-Ungaria sau Argentina-Anglia). Dincolo insa de cauzele popularitatii sale, cum se poate raporta crestinul la acest sport? Este crestineste a urmari meciuri de fotbal? Dar a juca fotbal? Sa incercam cateva raspunsuri.

Mai intai, sa observam ca nu exista o raportare unitara la acest fenomen. Exista, la o extrema, multimea celor pentru care fotbalul este, practic, o religie. Echipa cu care simpatizeaza este, mai degraba, un soi de secta la care adera. Fan-clubul este partea institutionala a "religiei" lor, iar manifestarile din galerie sunt o exprimare in public a "cultului". Imnele si scandarile tin locul cantarilor si citirilor din lacasurile de cult. Fanii pot ajunge pana la a idolatriza pe un jucator sau pe un antrenor. Unii devin chiar "zei ai fotbalului", cum e numit, spre exemplu, argentinianul Diego Armando Maradona, in numele caruia s-a constituit chiar o "biserica maradoniana" (cu un ritual de initiere care presupune sa dai un gol cu mana, precum a facut "idolul" lor in meciul de la Cupa Mondiala cu Anglia, de acum 28 ani - a se vedea filmul lui Emir Kusturica, intitulat chiar "Maradona"). In loc de icoane, acesti exaltati au fotografii sau postere cu echipa sau cu jucatorii preferati. Adversarul e intotdeauna fluierat si demonizat, putandu-se ajunge chiar la confruntari fizice cu fanii/adeptii acestuia. Blestemele sunt la ordinea zilei sub forma unor cuvinte jignitoare la adresa oponentilor. Invers, cei "ai lor" sunt ridicati in slavi, indiferent de situatie si sunt sustinuti chiar si cand este evident ca nu au dreptate. Extazul este atins la victorie, mai ales daca asta inseamna castigarea unei competitii. Agonie este orice insucces. Ritmul vietii unor astfel de fani este dictat de succesiunea meciurilor. Pana si familia este, cel mai adesea, pe locul doi. In mod evident, o astfel de raportare la fotbal este una de nedorit, necrestineasca. E, daca vreti, un soi de idolatrie moderna.

Tot despre un soi de nefireasca intrebuintare a religiozitatii putem vorbi si in cazul celor care amesteca cele ale fotbalului cu cele de natura spirituala. Sa vedem cateva exemple:

Cutare stadion este un "templu al fotbalului". Victoria este pusa pe seama faptului ca "azi Dumnezeu a fost brazilian (sau costarican sau .)". Hentul prin care s-a dat gol a fost "mana lui Dumnezeu". Zeita Fortuna nu a fost de partea Greciei. Messi este un. "Mesia al fotbalului". Portarul mexican Ochoa a avut "interventii providentiale". Echipa S.U.A. a fost invinsa de cea a "dracilor rosii" (adica de Belgia). "Golul izbavitor" a venit in minutul 90. Si exemplele de astfel de comentarii, incompatibile cu viziunea crestina, pot continua.

Si totusi, chiar nu este fotbalul compatibil cu crestinismul? Mai intai as constata ca exista, in lumea fotbalului, destul de multe persoane cu viata crestina. Poate vi-l mai aduceti aminte pe Anghel Iordanescu cand, la Cupa Mondiala din 1994, a fost surprins de camerele de luat vederi sarutand, inainte de meci, o iconita (si avem multe motive sa credem ca domnia sa chiar este o persoana credincioasa). Unii jucatori isi fac cruce inainte de a intra in teren. Chiar daca unii o fac din superstitie (precum cei ce-si pun un fir de iarba in san), destul de multi sunt cei care chiar au o viata crestina. Cel mai adesea, ei sunt discreti cu aceasta credinta a lor. Este cazul, spre exemplu, al lui Ionut Lupescu. Acum aproximativ sapte ani, nu mica mi-a fost mirarea sa-l vad, in timp ce ieseam din catedrala veche a Mitropoliei de la Iasi, pe fostul international asteptand sa fie primit la spovedanie. De altfel, intreaga echipa nationala a "generatiei de aur" a primit, la un moment dat, binecuvantarea Patriarhului Teoctist, iar echipa Greciei, dupa castigarea titlului de campioana europeana, in 2004, a fost primita, in cadrul festivitatilor de la Atena, si de Intaistatatorul Greciei de atunci, P.F. Hristodoulos. Ce vreau sa subliniez este ca nu putem tagadui ca ar exista, in fotbal, si persoane cu viata crestina. Insa acestea, daca au o credinta sanatoasa, autentica, nu trateaza fotbalul decat ca pe un sport sau ca pe o meserie, nicidecum acordandu-i valente de nuanta (para)religioasa.

Lasandu-l pe diavol in. offside!
Fotbalul atrage pentru ca, in sine, este o reflectare, in plan sportiv, a luptei pe care o are omul de dus pe pamantul (gazonul?) suferintei. Ideea de competitie este una originara. Satana i-a ispitit pe Adam si pe Eva sa intre in competitie cu Dumnezeu. Acum, nu ne mai putem intoarce la Domnul decat biruind in. lupta cu diavolul!Aceasta viata in care putem castiga Imparatia cerurilor este asemanata de un mare sfant al Bisericii, Ambrozie, cu - ceea ce numim azi - un stadion: "Ce este lumea daca nu o arena plina de lupta?". Iar cel care castiga aceasta lupta primeste "cununa vietii"(Apoc. 2, 10). Spre lamurirea celui care este "atlet al lui Hristos" - in speta ucenicul sau, Timotei -, Apostolul Pavel vorbeste tot in termenii competitiilor sportive, aratand ca, atunci "cand se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, daca nu s-a luptat dupa regulile jocului" (II Tim. 2,5). Si in fotbal exista reguli si toate trebuie respectate pentru ca un gol marcat sa fie si valabil. Pentru asta este insa nevoie si de fair-play din partea jucatorilor (onestitatea este o calitate crestina fundamentala).

Mantuirea nu se castiga fara a trai in comunitate cu ceilalti (in Biserica) si avand un indrumator duhovnicesc. Tot asa, un fotbalist are nevoie de o echipa si de un bun antrenor. Sf. Vasile cel Mare indeamna pe crestin "sa se incredinteze in mainile unui om bogat in virtuti" si nu, "de dragul de a-ti menaja trupul", sa alegi pe unul care sa fie la nivelul viciilor tale. In plan sportiv, acesta este un indemn la autodepasire. Si ideea de adversar se regaseste in viata crestina. Sf. Grigorie de Nyssa vorbeste, in lucrarea "Despre desavarsire", despre necesitatea confruntarii: "Cum ar mai putea fi numita o competitie ca atare daca nu ar exista oponenti? Daca nu exista adversar, atunci nu exista nici cununa. Victoria nu exista prin ea insasi fara ca sa existe o parte infranta." Iar adversarii crestinului sunt duhurile rautatii, cu care ne este de folos a ne confrunta, spre mantuire. Nu degeaba se spune: "ridica ispita si nu mai este cine sa se mantuiasca". Ca sa rezisti la ispite, ai nevoie de post si de rugaciune. Postul este un soi de cantonament, ce are ca efect si fortificarea trupului sau a sufletului. Apelam la post mai ales atunci cand trecem prin incercari mai grele (echivalentul competitiilor, in plan sportiv). Dar conteaza ce faci si in afara posturilor, nu doar in post, dupa cum un alt principiu crestin spune ca "cel care se roaga numai cand se face rugaciune, acela nu se roaga". Tot asa conteaza si viata extrasportiva a unui jucator de fotbal, nu doar ceea ce face in cantonament sau la antrenamente.

Sunt multe tactici pe care le poate adopta omul in lupta duhovniceasca. Una dintre ele este si aceea de a nu se lasa "inghesuit in propria poarta", ci de a lasa cumva pe diavol - folosind un termen fotbalistic -, in offside (adica in afara jocului). Daca stiu sa fac, la timp, pasul spre Dumnezeu, diavolul nu mai are putere asupra mea, devine cu totul neputincios atunci cand eu nu-i mai fac jocul, cand nu intru, adica, in logica lui.

Cel ce doar sta pe margine si chibiteaza, nu este castigat precum cel ce joaca. Asa si crestinul: poate sa citeasca despre luptele sfintilor sau sa urmareasca pe cei in viata cum se lupta cu ispitele, dar nu se vor folosi cu nimic daca nu vor lupta ei insisi "lupta cea buna" (II Tim. 4,7). In ultima instanta, nu conteaza neaparat daca o echipa a castigat meciul sau o competitie, ci daca a luptat si s-a autodepasit (algerienii au fost primiti acasa ca niste eroi, desi au fost eliminati in optimi de la acest Mondial). Si in viata duhovniceasca, important este a lupta permanent, chiar si daca vei fi de zeci de ori pe zi invins de diavoli. Un parinte a fost intrebat de cineva ce fac monahii, acolo, in manastire, toata ziua. Raspunsul a fost: "Ce sa facem, cadem si ne ridicam!" A lupta te face "ostas al lui Hristos", a birui este a Domnului.

In concluzie, nu este ceva gresit in a juca fotbal. Chiar si a urmari un meci, in anumite limite, cu decenta, nu este un lucru in contradictie cu statutul de crestin. Ideea de competitie, cum am vazut, poate releva omului semnificatii de ordin spiritual. Necrestineste este insa a fi patimasi in toate acestea, a deveni agresivi sau idolatri. Si asta este valabil pentru orice lucrare sau activitate omeneasca, nu doar pentru fotbal sau alte sporturi.

pr.

Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

• Folosul, participarea si impactul tinerilor crestini romani ortodocsi in Uniunea Europeana
  Publicat in : Religie
• Cat de crestini mai suntem?
  Publicat in : Editoriale
• Comuniunea dintre Iisus Hristos si crestini
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Neintelegerile dintre crestini
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti