"Puțina greșeală a fratelui tău împotriva ta să o ierți din inimă, și vei primi iertare pentru toate păcatele tale, nenumărate, făcute înaintea lui Dumnezeu! Există oare ceva mai frumos și mai plăcut decât aceasta? Dacă nu iertăm din dragoste pentru Dumnezeu și pentru sfintele Lui porunci, atunci măcar pentru propriul interes să iertăm! Dar, vai, adesea nici cele mai înalte imbolduri ale binefăcătorului dezinteresat și nici chemările insistente ale propriilor noastre foloase nu sunt în stare să ne îndemne către iertare! Răutatea ne-a orbit într-atât, încât ne-a făcut să ne fim noi înșine cei mai mari dușmani." (Arhimandrit Serafim Alexiev)
Lumea are un chip urât pentru că ne îndârjim unii împotriva altora.
Ne concentrăm pe răul pe care ni l-au făcut alții, ca și cum acesta ar fi cauza răului de care suferim. Cel mai adesea chiar așa pare să fie. Numai că noi nu știm să ne alegem așa cum trebuie nici dușmanii, nici relele de care să suferim, și atunci nu mai înțelegem nimic. Putem alege răul de care să suferim, când totul vine asupra noastră, și mai ales împotriva noastră, fără ca noi să fim în stare să facem ceva? Alegem noi țara în care ne naștem, politicienii pe care îi avem, climatul economic, social, moral în care să trăim, sau măcar putem alege patronii la care ne putem angaja? Prea puține din acestea stau în puterea noastră, și uneori parcă toate la un loc concură ca să ne ofere cele mai rele condiții cu putință. Nu suntem un produs al mediului, cum credeau materialiștii dar, măcar ca senzație enervantă, nici nu ne putem dezvolta din cauza lui. Atunci rămâne să avem o ranchiună pură și dură la mai tot ce ne înconjoară. Suntem acri, nu mai putem ierta, punem pe seama oricui altcuiva toate eșecurile de care suferim. Trăim în lume dar suntem deja în iad.
Ne mai putem salva de aici? Ca să facem ceva ar trebui, mai întâi, să putem schimba ceva în modul de înțelegere. Nu avem perspectiva întregii vieți, sau a ansamblului mai amplu în care e prinsă viața noastră. Ne limităm la interesele imediate și terestre, la „binele” pe care îl vreau aici și acum, și pentru obținerea căruia somez întreaga lume din jurul meu, și chiar și pe Dumnezeu, ca să îl obțin. Nu e El răspunzător pentru toate? Probabil însă că dacă am ști planul Lui cu noi, dacă am sta să cugetăm în loc să ne aruncăm în cereri, am fi mult mai liniștiți.
E greu să ierți, e chiar imposibil. Nu putem face asta singuri. Vreau să iert jignirea, răul pe care îl sufăr din partea altora. Să iert, să uit, să fiu calm, să nu-mi pese. E o propunere pe care mi-o fac mie însumi. Am momente când cred că merge, știu însă că, totuși, nu pot definitiv. Fierbe sângele, nu pot să nu mă gândesc, să nu fac scenarii răzbunătoare. Nu pot să nu mă las robit de patima care nu mă lasă să iert.
Dacă însă e o pretenție a Lui, fără de care nu se poate, ce voi face? Atunci, ca să nu cad mai rău, trebuie să cer ajutorul. Desigur, al lui Dumnezeu.
Paul Curca
.
Paul Curca
Pe aceeaşi temă
-
Ura devine prietenul nostru
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.