Necredinta este orbirea sufletului. Ea incepe sa se manifeste ca o pacla care se aseaza incetisor peste simturile sufletesti, impiedicandu-l pe acesta sa perceapa lucrarea lui Dumnezeu. Si, dupa o perioada, sufletul nu se mai intreaba nimic despre cele duhovnicesti, ci devine cu totul lumesc.
Intr-adevar, cat de trist este ca sufletul, aceasta dimensiune ingereasca a omului, sa se preocupe de mancare si de bani. Cat trebuie sa se intristeze Dumnezeu de fiecare data cand omul ii perverteste lucrarea!
Pricina de meditatie trebuie sa ne fie si cuvantul lui Hristos: "Fara Mine nu puteti face nimic"! Caci chiar si raul pe care il facem, il facem folosind puterile pe care ni le-a sadit in fire Dumnezeu-Cuvantul si pe care ar fi trebuit sa le folosim facand binele.
Si astfel, sufletul orbit lucreaza lumeste cu puterile sale duhovnicesti. Necredinta face ca sufletului sa-i placa cele rele, caci pentru el lumea nu mai este un dar pe care trebuie sa-l transfigureze prin mantuirea sa; pentru omul necredincios, lumea este spatiul in care isi desfasoara existenta sa mica ce frizeaza absurdul.
Credinta arvuneste lumea cea vesnica. Credinta ne face pe noi sa pregustam dulceata invesnicirii noastre in Hristos. Necredinta indeparteaza de om aceasta vesnicie. Omul necredincios nu ramane decat cu vremea, cu vremea in care e. El nu se mai misca inspre Dumnezeu si nu viaza prin El, ci omul necredincios este rob al timpului, al placerilor si durerilor veacului acestuia.
Toti suferim insa, intr-o masura mai mare sau mai mica, de necredinta. Diferenta insa intre omul credincios si cel necredincios, din acest punct de vedere, este ca primul accepta tratamentul si se insanatoseste, in timp ce al doilea nu are incredere in medici si nu se trateaza, iar necredinta lui se manifesta ca un cancer.
Daca sfantul este omul frumos, cu delicatete modelat de Mesterul Cel Desavarsit, omul necredincios este omul urat. Omul necredincios este plin de bube si despuiat. Intre cei duhovnicesti, el este pricina de mare mila; cum sa nu-ti fie mila de unul care nu doar ca e diform, dar este si orb si se crede Adonis?
Aceasta este cea mai dureroasa realitate a omului necredincios: ca cei care au vedere duhovniceasca ii vad uratenia, dar el se crede frumos. Si este frumos, dar dupa standardele lumii acesteia, dupa unitatile de masura ale universului cazut.
Dar, cu toata aceasta pacla asezata pe ochii sufletesti ai necredinciosului, din cand in cand razbat strafulgerari. Lumina lui Hristos este prea mare pentru a fi biruita, si ea "lumineaza pe tot omul ce vine in lume". Hristos invinge, acolo unde nimeni nu mai crede ca este posibil.
Asa ca nadejdea nu trebuie sa ne paraseasca pentru niciunul dintre cei necredinciosi. Mai ales pentru cei care ne vrajmasesc, a caror sansa de salvare din adancul rautatii suntem noi, cei care putem arata ca exista si o altfel de lume, si o altfel de existenta decat cea supusa moralei indoielnice a veacului acestuia.
Daca noi intoarcem spatele omului necredincios, pe drept vom fi judecati mai aspru decat aceia. Pentru ca ei sunt orbi, dar noi vedem.
Pe drumul spre a deveni omul frumos, sa ne ingrijim, fratilor, de omul urat!
Paul Cocei
.
Paul Cocei
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.