Despre singuratate

Despre singuratate Mareste imaginea.

M-am întâlnit cu un prieten care a vrut să-mi vorbească, iar eu l-am ascultat. A început să-mi spună despre viața lui.

Îmi plăcea mult să stau singur, pentru că puteam să citesc, oricât de mult voiam eu și în orice fel. Oamenii mă deranjau. Niciunul dintre ei nu se ridica la nivelul autorilor de cărți pe care îi citeam eu. De aceea nici nu căutam prea mult să mă aflu în prezența lor. Atunci când intram cu ei în vreo discuție, îmi dădeam seama foarte repede cât sunt de limitați. Nu erau în stare să îmi răspundă la problemele pe care le gândeam eu. De aceea oamenii care nu aveau preocupări serioase în domeniul literaturii și filozofiei meritau ignorați fără grijă. Era mai simplu să îmi petrec viața fără ei, căci nu pierdeam timp inutil cu oameni incapabili să se gândească la marile probleme ale omenirii, singurele care mă interesau pe atunci.

Singurătatea a fost o binecuvântare pentru mine, în acei ani de tinerețe, pentru că în ea îmi găseam locul pentru singurele lucruri care contau pentru mine. Mă simțeam bine așa, n-aveam de dat socoteală nimănui, n-aveam obligații, îmi petreceam timpul așa cum mi se părea mie mai bine. Dar toate au un punct până la care se poate merge. Am reușit să fiu singur mai mult decât mi-aș fi dorit eu. Singurătatea de tinerețe era totuși împreună cu oameni pe care nu prea îi băgam în seamă. Dacă mă gândesc acum la acel timp, cred că eram și timid, îmi era teamă de oameni, nu mă descurcam prea bine în prezența lor. Eram diferit de ei, eram inadaptat, dar atunci îmi permiteam să fiu. Mai târziu nu mai e posibil. Trebuie să intri în rândul lumii și să fii ca ceilalți. După ce mi-am terminat școala, am reușit să capăt un serviciu unde eram mai multe ore pe zi singur, plus că nici seara după program nu mă întâlneam cu alți oameni. A fost bine un timp, nu mă simțeam deranjat, îmi vedeam de pasiunile mele fără să dau socoteală cuiva, și mi se părea că o voi duce așa toată viața. Dar tot în acel timp, contrar așteptărilor mele, singurătatea a început să devină dificil de suportat fizic. Petreceam prea multe ore fără nimeni prin preajma mea, și a început să-mi fie urât să stau așa.

Dar și taică tău era un om singuratic, nu? Am încercat eu să-l întrerup.

Da, era. Nu m-am apropiat prea mult de el cât a trăit, n-am știut ce era în sufletul lui. Era timid, chiar și la bătrânețe tot timid era. A preferat să lase orașul, unde oamenii sunt foarte pretențioși și să se mute la țară. Acolo era mai simplu. Avea casa lui, curtea lui mare, animale pe care le creștea, se întâlnea cu mai puțini oameni, oricum era mai simplu cu ei, că oamenii la țară sunt mai primitivi, n-au fasoanele celor de la oraș. Îi preocupau puține lucruri, să-și cultive pământul, să crească niște orătănii pe lângă casă, erau manipulați de televiziunile de știri, urmăreau plini de pasiune telenovelele, și cam asta era toată viața lor. Nu te intimidau cu personalitatea lor, te puteau enerva dar nu să te facă să te simți stingher. Iar tata își vedea de plantele pe care le cultiva, muncea cât era ziua de mare și bea mult. Stilul acesta de trai i-a fost suficient până când s-a îmbolnăvit și a murit.

Cred că îi era teamă de oameni, nu știa exact cum să se apropie de ei, cum să facă o conversație plăcută sau să petreacă timpul împreună cu ei. Nici cu mine nu știa să converseze. Era o corvoadă pentru el când trebuia să vină la oraș, că se dezvățase, dar trebuia să participe la evenimentele familiei lărgite: nunți, botezuri, înmormântări.

Dar și atunci se grăbea să se întoarcă repede la el acasă, că trebuia să dea să mănânce la animale, zicea el. Se purta destul de frumos, dar a fost mereu un om retras. Îi era teamă să intre în relații prea apropiate, căci, odată aflat în ele, n-ar fi știut ce să facă mai departe. Nu am apucat să îl cunosc prea bine, dar și el simțea acut singurătatea. Asta era din cauză că nu știa să comunice, chiar dacă era un om destul de citit. Probabil de aceea și bea mai mult decât ar bea un om normal. Nu a găsit pe nimeni care să îl ajute. A trebuit să se suporte toată viața, ceea ce știu din experiența proprie că e foarte greu, și probabil e și motivul pentru care muncea destul de mult. Trebuia să aibă o ocupație, să își umple cu ceva timpul.

Îmi plăcea mult să citesc, a continuat apoi prietenul meu. Cititul îți dă stări și senzații plăcute. E un viciu mai ușor decât să consumi droguri. Îți dă și sentimentul că ești superior, că ceilalți nu sunt în stare să se ridice la nivelul la care înțelegi tu lucrurile pentru că citești ce au scris minți luminate. Dar cititul este și un mod de a fugi de lume, de a te refugia din calea ei, de a evita să trăiești. Știam și eu de acest pericol, doar eram un om citit, dar îl ignoram în numele cunoașterii pe care ți-o aduce lectura. Dacă înțelegem lucruri interesante despre lume, sau aveam impresia asta, eram scutit de acuzația că aș fugi de ea. Era un refugiu temporar, mereu reiterat, ca s-o înțeleg, nu o fugă propriu-zisă.

Mi-am dat seama însă, ceva mai târziu, că nu fugeam atât de lume, cât de mine însumi. E foarte ușor să confunzi cele două situații, dacă te ignori pe tine însuți. Iar eu atunci mă ignoram, căci bănuiam ce aș fi aflat, și nu îmi plăcea deloc. Preferam să cred despre mine că nu sunt persoana care are multe frici pe care și le ignoră în mod voit, ci purtătorul unor idei interesante despre lume și viață. Credeam că mă salvez prin idei care n-au legătură cu mine decât să fiu preocupat de carențe psihologice, de un suflețel chinuit.

Citeam până la epuizare. Îmi era somn, era trecut de miezul nopții, trebuia să mă scol devreme dimineața următoare, dar nu puteam să las cartea din mână. Tot continuam, obosit, să parcurg paginile din care nu mai pricepeam mare lucru. De ce să închid cartea? Asta însemna să rămân singur, cu gândurile mele, până reușeam să adorm, și nu îmi plăcea deloc. Nu aveam ce auzi de la mine. Mă cunoșteam, chiar dacă nu mă cercetam în amănunt, nu îmi puteam rezerva surprize, și nici nu aveam chef de mine. Nu mi se părea că sunt o persoană interesantă pentru mine, oricum îmi găseam o mulțime de scriitori mult mai interesanți cu care să-mi petrec timpul. Știam că sunt gânduri pe care eu nu aș fi putut să le am, îi apreciem pe ei mai mult decât pe mine.

Mi-am dat seama că este doar o fugă de mine însumi, atunci când am văzut că se repetă și cu alte adicții: când stau seara la televizor, și tot continui să privesc după ce a trecut emisiunea pe care am dorit să o văd. Iar apoi, pentru că de televizor pot să mă feresc adesea, am căzut în plasa rețelelor de socializare. Și acolo citești, dacă ai prieteni de calitate, subiecte de calitate. Dar nu mai puteam să mă opresc. Îți propun un soi de socializare, care nu este de fapt socializare, căci după ore și ore de stat în rețea tânjești după întâlnirea cu un om în carne și oase.

A trebuit să accept că întâlnirea cu oamenii nu se face neapărat pentru a dezvolta temele cele mai înalte ale filosofiei. Mi-au trebuit mulți ani ca să îmi dau seama că este suficient să îți fie drag de oameni ca să te vezi cu ei, că nu le ești cu nimic superior, că nu ai motive să îi desconsideri și să cauți să te izolezi de ei pentru că nu au un anumit nivel cultural. Să te întâlnești cu un om înseamnă să îl vezi ca pe o făptură a lui Dumnezeu, care merită toată atenția ta, indiferent de meritele și capacitățile personale pe care le are. Asta este învățătura creștină, este maximul de prețuire față de om pe care îl poți atinge.

Mai mult decât fiu al lui Dumnezeu și capabil de îndumnezeire nu poate să existe nimic pe lume. Dacă îi vezi astfel pe semenii tăi, nu poți să nu te apropii de ei, în orice ipostază s-ar afla ei. Dar o astfel de privire este mult prea rar posibilă, chiar dacă vina este în ochii care văd. Nu te lasă oamenii să o ai, pentru că mereu îți pun în față meschinăria, orgoliul și egoismul lor, și nu mai poți să-ți păstrezi intențiile bune de la început, chiar dacă ai încercat să faci eforturi pentru asta. Iar ei la să se vadă, dacă treci de formalismul relațiilor sociale, partea negativă a lor. Există și partea bună, dar la straturile de adâncime se ajunge foarte greu. Așa că viziunea creștină este adevărată, dar rămâne mai degrabă un deziderat pe care îl avem mereu în față pentru a ne arăta cât de departe suntem de o trăire creștină a vieții.

#

Am mai avut o întâlnire ciudată, cu un om tare îndărătnic.

-Eu nu vreau să îmbătrânesc lângă această femeie! A zis el hotărât.

-De ce? L-am întrebat eu candid.

-Pentru că nu mă iubește, și n-o să aibă grijă de mine când voi fi bătrân și bolnav.

-De unde știi, dacă o să fie ea bolnavă înaintea ta, tu o să ai grijă de ea?

-Nu știu, probabil o să fac ceea ce voi cred eu că este datoria mea, și atât.

-N-o să facă și ea la fel? De ce îi ceri ei mai mult decât ție?

-Îmi este frică. Când o să fiu pe moarte nu o să aibă cine să mă îngrijească, o să mă simt tare singur, îmi este frică de acea singurătate mai mult decât de durerea pe care o voi simți din cauza bolii.

-Este o grijă fără rost, am încercat eu să-l calmez, cu toate că îmi dădeam seama că resimțea foarte real acea frică viitoare de care-mi vorbea. Nu ai nici măcar 50 de ani, și nici o boală gravă. Până vei ajunge pe moarte, medicina va evolua. Chiar dacă nu va fi ea lângă tine, tot vei avea parte de îngrijirile care atunci vor fi posibile, și îți vor prelungit cât de mult se va putea viața. De ce te-ai plânge?

-Pentru că nu înțelegi ce îți spun, mi-a zis el cu ciudă. Are și medicina rolul ei, o să caut ce e mai bun atunci, dacă voi mai fi conștient, dar știi că personalul medical își face datoria, nu te iubește nimeni acolo, și de moarte tot nu scapi. Îmi este teamă că atunci mă voi simți singur, pricepi? Atunci când mori, vrei să știi că este cineva lângă tine care te iubește, căruia îi pare rău, îți înțelege suferința și suferă împreună cu tine.

Îl vedeam că e tulburat, și că nu pot să-l ajut, dar ceva trebuia să-i spun acolo, nu puteam doar să tac și să-l aprob, nici el n-ar fi vrut asta.

-Și de unde știi că ea nu ar putea face asta, de ce crezi că îi ești indiferent și că nu ar fi alături de tine, asta în cazul că într-adevăr tu te vei îmbolnăvi de moarte și ea ar putea să te îngrijească.

-Ea probabil că ar vrea să facă asta, poate chiar crede că o va face, dar eu știu că nu este în stare. Există oameni care nu pot iubi. Ea este un astfel de om. Într-un fel, nici nu este vina ei, este ca o limită dată pe care nu o poate depăși. Recunosc că încearcă și că face toate eforturile posibile.

-Atunci, dacă recunoști că face eforturi, nu înțeleg ce tot ai cu ea și ce îi reproșezi.

-Mă simt singur. Nu are capacitatea de a iubi, este o lipsă a ei pe care nu o poate compensa cu nimic. Iar eu o simt chiar și când ne înțelegem bine și îmi spune că mă iubește.

-Dacă îți spune poate că te iubește, poate te iubește, de unde știi ce e în sufletul ei?

-Este o senzație, un sentiment, nu se poate explica rațional până la capăt. Ca să înțelegi aș putea să îți dau nenumărate exemple când este egoistă și orgolioasă, dar nu asta este esențial. Eu sunt cel care mă simt singur în această relație, iar asta nu poate fi anulat de nimic din ceea ce face.

-Bine, dar tu o iubești pe ea ca să poți să ai pretenții de iubire de la ea?

-Recunosc că nu, dar măcar eu îmi dau seama și nu am iluzii în privința asta.

-Cu ce te ajută să nu ai iluzii când situația este atât de tragică? Nimic nu este mai grav pentru un om decât neputința sa de a iubi. Dacă ești conștient, atunci ar trebui să lupți cu ne-iubirea ta, și să nu mă iei în seamă cum sunt alții.

-Cred că la fel mi-ar zice și ea. Dar eu vreau să fiu iubit, să nu mai fiu singur, îmi este groaza de această singurătate, nu știu cum să o înfrunt, și de abia când voi simți această iubire, voi putea iubi și eu.

-O aștepți de la oameni? Cred că niciodată nu vei obține de la ei acea iubire pe care ai dori să o simți. Vei tânji în gol, și n-o să fie nimeni să îți aline suferința. Vei deveni tot mai acru și mai nesuferit, vei fi convins că ai avut tot felul de dezamăgiri, vei urî lumea, când problema este numai în sufletul tău.

-Probabil că așa voi fi, pe măsură ce trec anii, îmi zice el mai degrabă gânditor decât întristat. Îmi poți da tu o soluție?

-Și tu o știi, o știe toată lumea, dar nu vrea să recurgă la ea: „Ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu.”

-Cum pot eu să ajung la Dumnezeu? Știu doar că există, uneori citesc unește pagini care se cheamă rugăciuni, dar nu am o experiență directă. Pot să-I cer orice, e nobil să-I cer iubire, nu ca alții care vor tot felul de bunuri și avantaje, dar nu mi se pare că rugăciunea mea este mai mult decât un monolog. Ce pot să fac?

-Numai El te-ar putea ajuta. Dumnezeu nu lasă pe seama oamenilor un ajutor pe care ți-l poate oferi El. De aceea nu simți iubirea pe care ți-o poartă soția ta, cu toate că și tu recunoști că face eforturi. Roagă-te mai mult, ține posturile, mergi la biserică, caută pe Dumnezeu, și poate îți va da un semn.

-Nu ar trebui să lucreze și El prin oameni? Sunt prea neputincios ca să fac toate astea așa cum se cuvine. Probabil voi rămâne superficial în trăire, și voi aștepta un om care să mă iubească, pentru că iubirea lui Dumnezeu nu pot să o recunosc. Mă împac greu cu singurătatea mea, am destule metode ca s-o fentez, dar totuși știu că ea rămâne permanent acolo, în suflet, și că poate să apară dacă nu sunt atent.

-Și ce poți să faci ca să fii atent?

-Am două metode. Una este să îmi găsesc permanent de lucru, e destul de obositor, că nu reușesc mereu să fiu entuziast de ceea se întâmplă în jurul tău. Dar este mai ușoară decât a doua. Care este că ar trebui să încep eu iubesc, să ajung la acea maturitate la care să pot iubi.

-Acum nu ești matur?

-Sigur că nu. Am o mulțime de dezechilibre psihice și de adicții, pentru mine iubirea ar fi căutarea disperată a unei soluții la neputința sufletului meu. Dar asta nu ar fi iubire, doar căutarea unor soluții pentru problemele pe care le am. Soluția ar fi ca un Dumnezeu pe care nu-L cunosc să-mi dea un sentiment pe care nu l-am trăit vreodată ca să ajung la o stare pe care n-am experimentat-o nicicând. Crezi tu că e simplu?

#
Este un fapt confirmat și de știință: singurătatea te poate înnebuni. Izolarea, lipsa dialogului, pierderea unor legături apropiate cu alți oameni ne scade energia și crește probabilitatea unei boli cronice. Din singurătate pot proveni presiune ridicată a sângelui, obezitate, insomnii, depresie, imunitate scăzută și predispoziție la boala Alzheimer, poate spori riscul apariției cancerului. Creierul omului are permanent nevoie de stimulare. Trebuie să faci ceva, să te afli în activitate. Să eviți singurătatea ca să rămâi sănătos la cap și la trup.

Comuniștii știau bine, înainte să apară studii științifice de specialitate, că izolarea îl poate distruge pe om, că în lipsa interacțiunii cu alte persoane omul începe să halucineze și să piardă contactul cu realitatea. De aceea, îi trimiteau, ca formă de pedeapsă extremă, pe cei mai periculoși, la izolator. Ca să rămâi întreg la minte după o experiență de câteva săptămâni într-o asemenea situație, trebuia să ai o credință care să mute și munții din loc.

Sunt mulți oameni care se plâng de singurătatea pe care o simt în mijlocul mulțimilor. Au dreptate, într-un fel. Între atâția oameni, nu găsesc pe nimeni care să rezoneze cu ei, să le înțeleagă durerile profunde și să încerce să îi ajute. Dar ar trebui măcar să fie recunoscători pentru că se află între oameni, au de ce și de cine să fie dezamăgiți, și astfel își păstrează contactul cu realitatea. Dar nu este ușor să fii singur între alți oameni. Te simți izolat, inadaptat, dezamăgit de neputința lor de a le păsa de tine, în lipsa unor relații mai serioase nu îți mai găsești un scop pe care să îl urmărești și căruia să îți închini viața. Poate părea surprinzător omului care adoptă ideile individualiste. Dar persoana care nu are un contact apropiat cu alți oameni, nu își mai găsește nici un scop pentru care să trăiască, devine dezordonată, nesigură, suspicioasă față de semenii săi. Se pare că, și dacă adopt ideea că eu sunt cel mai important om pentru mine însumi, nu pot să îmi păstrez siguranța de sine dacă nu sunt înconjurat și de alți oameni. Adică am nevoie de o comunitate în care să simt că sunt împreună cu alții, pentru a avea sentimentul umanității mele dar și ca să pot să am un rost.

Omul care poate avea legături de prietenie firești cu alți semeni ai lui, este o persoană sănătoasă, lucru care nu e atât de ușor precum pare. Se poate bucura, căci prietenia este capacitatea de a te bucura de succese ale prietenului tău, are dispoziția de a învăța ceva nou, de a face acțiuni voluntare, de a ajuta pentru bucuria pe care ți-o dă puterea de a ajuta, nu beneficiile pe care le-ai putea obține. Prietenul este persoana care își poate pune în paranteză nevoile proprii, și se poate bucura sau întrista pentru fericirea sau necazul prietenului său.

Paul Curcă

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
129 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

12 Martie 2019

Vizualizari: 937

Voteaza:

Despre singuratate 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE