În Ortodoxie, duhovnicul pare a reprezenta, mai ales privit din afară, cam ceea ce ar fi „maestrul spiritual” pentru alte zone culturale sau religioase. În bună parte însă, e diferit şi, în orice caz, reprezintă mult mai mult decât atât. Cum la noi, în limba română cel puţin, există o diferenţă importantă de nuanţă semantică între „spirit” şi „duh”, am putea să ne folosim de ea şi să spunem că duhovnicul este un „maestru în duh” al ucenicilor sau al fiilor săi duhovniceşti.
Duhovnicul este, în sensul cel mai înalt al expresiei, un „director de conştiinţă”, dar nu unul care îţi poartă silit conştiinţa într-o direcţie, fie ea şi bună, precum un căţel într-o lesă, ci unul care ţi-o formează, care te conduce la a-ţi pune într-o corectă şi rodnică lucrare libertatea de conştiinţă.
Noi mai legăm duhovnicia de starea de sfinţenie. Căutăm la duhovnici în primul rând sfinţenia lor, sfinţenie pe care ei nu şi-o recunosc, dar pentru care este cât se poate de plauzibil ca rugăciunile să le fie mai degrabă împlinite de Dumnezeu. Pe de o parte, pentru viaţa pe care o duc, pe de alta, pentru că ştiu mai bine ce şi cum să ceară, ce se cuvine să ceri de la Dumnezeu. În legătură cu un astfel de duhovnic te simţi mai puternic şi mai la adăpost, rugăciunile lui îţi sunt ca nişte contraforţi care te sprijină să nu cazi, ca o mână întinsă care te ajută să te ridici mai repede dacă totuşi ai căzut.
Într-o exprimare mai liberă, s-ar putea spune că duhovnicul încercat este o „pilă” bună la Dumnezeu şi, prin urmare, el te poate scoate, uneori aproape miraculos, din diferite situaţii dificile. A spune că e o „pilă” nu înseamnă a crede că el face un simplu „trafic de influenţă”, cum se întâmplă în societatea lumească. Intervenţia lui nu are nimic magic în ea. Aşa ceva nu merge la Dumnezeu. Duhovnicul încearcă totdeauna să te ralieze la eforturile sale ascetice, să-ţi construiască acea structură internă care să te ajute, în mod normal, să te ţii, cât de cât, singur pe picioare. El îţi va cere să adaugi rugăciunile tale la rugăciunile lui, asceza ta la asceza lui. El nu poate face totul, lipsit de colaborarea celui care vine să-i ceară ajutorul. El poate numai să ajute, adică să adauge mult la puţin, dar trebuie să existe acel puţin la care să adauge. Căci întotdeauna el îşi va lua sarcină partea cea mai grea a poverii.
Însuşirile unui bun duhovnic provin şi dintr-o mare experienţă de viaţă. Dar, în cazul acesta, când spunem viaţă nu ne referim la frecuşul de zi cu zi pe care-l presupune parcursul nostru prin această lume sau la nenumăratele întâmplări din care învăţăm (dacă învăţăm!) câte ceva şi să ne formăm acel bagaj de învăţăminte pe care-l numim experienţă. E vorba de viaţă în sensul cel mai înalt, major, e vorba de Viaţa-Hristos („Eu sunt... Viaţa” - Ioan 14, 6), deci de o „experienţă de Viaţă”, la care, desigur, se poate adăuga cu folos şi ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin această exprimare. Legătura cu un duhovnic este asemenea unei căsătorii. Din ea nu poţi ieşi decât pentru motive suficient de grave, îndeobşte cu caracter dogmatic sau canonic.
Costion Nicolescu
-
Duhovnicia
Publicat in : Credinta -
Duhovnicia ca slujire a reimpacarii omului cu Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Duhovnicul si duhovnicia
Publicat in : Religie -
Despre duhovnicie
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.