Nu cred sa existe o expresie mai jignitoare la adresa unui preot decat aceasta. Din acest motiv, mi se pare ca o mare parte dintre compatriotii nostri, chiar co-religionarii nostri (ortodocsi nu i-as putea numi), nu se sfiesc sa jigneasca preotul, sau chiar toti preotii si preotia in general, aceasta ducand evident spre blasfemie (caci preotia este lucrarea efectiva a lui Hristos).
Acestea fiind spuse, nu este mai putin adevarat ca existenta acestei expresii si folosirea ei in popor atat de des marturiseste totusi ceva si despre starea duhovniceasca atat a noastra, a laicilor, cat si a preotilor.
Nu exista separatie in decaderea noastra duhovniceasca; spunea Sfantul Siluan, intrebat fiind de ce nu mai avem duhovnici buni: pentru ca nu mai avem ucenici buni. Perspectiva este rasturnata, si pe buna dreptate. Fiecare este dator sa se mantuiasca, nu trebuie sa astepte mantuirea sa-i cada in brate, ci trebuie sa lupte pentru ea, chiar daca Mantuitorul o ofera in dar.
Ca si constructie, expresia este evident o parafraza la vorbele Mantuitorului, care zice: "Carturarii si fariseii au sezut in scaunul lui Moise; deci toate cate va vor zice voua, faceti-le si paziti-le; dar dupa faptele lor nu faceti, ca ei zic, dar nu fac" (Matei 23, 2-3). Echivalarea preotilor cu fariseii este, evident, fariseica in sine, caci cel care o face se gaseste judecat dupa alt cuvant al Mantuitorului, care ii blama pe farisei pentru faptul ca vedeau paiul din ochiul fratelui ignorand barna din propriul ochi. Dar este in aceasta echivalare o samanta de adevar. Indraznesc sa spun chiar ca este inevitabila, si am sa incerc sa ma explic.
Motivul pentru care Sfantul Ioan Gura de Aur (unul dintre cei mai mari sfinti si poate cel mai mare orator al Bisericii) a fugit de preotie, este faptul ca s-a speriat de maretia acesteia, de dimensiunea infricosatoare a responsabilitatii si, in ultima analiza, de imposibilitatea omului de a se ridica la cerintele ei. Pentru ca, asa cum Pr. Steinhardt arata ca este imposibil sa ne iubim vrajmasii dar suntem pierduti daca nu o facem, la fel, si in cazul preotiei, este imposibil sa te ridici la cerintele ei, dar preotul este pierdut daca nu reuseste. Acest paradox este lamurit tot de Mantuitorul, cand spune ca "ceea ce e cu neputinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu". In consecinta, "dai vointa, iei putere".
Aici este si cheia problemei. Spre diferenta de Sfantul Ioan Gura de Aur, care a vazut cu ochii duhovnicesti dimensiunea reala a preotiei, o parte din cler si o si mai mare parte din credinciosi nu o vad. Pentru acestia preotia nu este decat o meserie ca oricare alta, iar in unele cazuri - mai rau - un fel de stapanire, ca si cum harul s-ar manifesta tiranic. Acesti preoti - cati si care or fi, Dumnezeu stie - sufera de un fel de materialism cu chip ecleziologic. Aceasta stare ii impiedica sa mai "dea vointa" spre desavarsirea lucrarii lor, si raman inchistati intr-o rutina bisericeasca potrivita mai degraba in alte domenii muncitoresti, si nu in Biserica lui Hristos (chiar daca aceasta este numita uneori "ogor duhovnicesc").
Nu are deci rost sa ne ferim de adevar. Starea noastra duhovniceasca este jalnica. Dar nici nu putem judeca mai departe de propria persoana. Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, in mod real. In el suntem laolalta - episcopi, preoti, diaconi, monahi, mireni, unii sfinti iar majoritatea pacatosi - un singur organism. De aceea, daca nu simtim scadererile unui preot ca pe o tragedie a Bisericii - Maicii noastre -, daca nu simtim mila pentru el, care este fratele nostru, inseamna ca, de fapt, suntem un trup sfasiat. Nu suntem uniti de Hristos. Ajunsi aici, ajunsi sa realizam acest fapt dramatic, avem posibilitatea, in sfarsit, sa vedem barna din ochii nostri. Iar barna aceasta este: nu traim in Hristos, nu respiram Duhul Sfant, nu vedem Biserica si lumea asa cum o vede Dumnezeu. Si atunci, oare nu sunt acestea problemele noastre reale? Daca realizam aceasta, ne mai pasa de pacatele unui preot sau altul? Daca realizam aceasta, ne mai intereaza ca cel care ne ofera impartasirea cu Hristos a facut sau nu vreun pacat de care vorbeste lumea? Daca realizam aceasta, nu realizam oare de asemenea ca judecand faptele preotului ne facem un rau mai mare noua, intrucat dam apa la moara propriei despartiri de Hristos?
La fel, si din perspectiva preotului. Daca preotul nu intelege faptul ca este un exemplu moral - sau principalul exemplu moral - din viata credinciosilor sai, nici el nu are dreptul sa-i judece, desi Hristos i-a dat aceasta putere. Caci si preotilor li se aplica cuvintele infricosatoare pe care Sfantul Apostol Pavel le adresa iudeilor fatarnici: "Deci tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti? Tu cel care propovaduiesti: Sa nu furi - si tu furi? Tu, cel care zici: Sa nu savarsesti adulter, savarsesti adulter? Tu cel care urasti idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Il necinstesti pe Dumnezeu, prin calcarea legii? «Caci numele lui Dumnezeu, din pricina voastra, este hulit intre neamuri», precum este scris" (Romani 2, 21-24).
As indrazni sa zic, in concluzie, ca ce trebuie sa ne preocupe nu este sa infieram folosirea acestei expresii, ci sa combatem realitatea ei, in ce ne priveste. Preotii sa se sfinteasca, iar credinciosii sa nu uite cuvintele Sfantului Apostol Petru catre ei: "voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu" (1 Petru 2, 9) si sa nu se comporte ca si cum nu le-ar fi auzit.
Paul Cocei
Paul Cocei
-
Hirotonia femeii si pozitia ortodoxa
Publicat in : Editoriale -
Taina Preotiei - Hirotonia
Publicat in : Sfintele Taine -
Hirotonia episcopului in ritul liturgic ortodox si in cel armean - studiu comparativ
Publicat in : Viata liturgica -
Hirotonia preotului in ritul liturgic bizantin
Publicat in : Viata liturgica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.