Trăim într-o societate a spectacolului şi deriziunii: o societate care arată, pentru a batjocori. Imperativul „libertar” al epocii pretinde nuditatea fizică şi morală, dezvăluirea, demitizarea, pe scurt, demolarea oricărui mit, model, soclu. Importantă e ofensiva iconoclastă, esenţial apare doar „dreptul” la ireverenţă, agresivitate, contestaţie şi blasfemie. Evident că multă lume, cu o sensibilitate, cultură şi atitudine mai tradiţionale, respinge acest iureş devastator ca pe o anomalie.
De ce ar fi omul-care-dărâmă-orice mai liber decât omul „clasic”, supus autorităţii lumeşti sau divine? In supunerea acelui om există o doză de consimţământ lucid, aşadar de libertate a opţiunii. Acea lume, aparent dispărută, în fapt, refugiată în memoria colectivă, propunea o pluralitate de modele. Ea concepea omul întreg ca pe un individ scos din mulţime şi forjat sub auspiciile unei anumite exemplarităţi etice, intelectuale sau religioase. Ideea care a străbătut miile de ani ale civilizaţiei cunoscute a fost limpede ancorară în bumil simt al relaţiei maestru-ucenic. Platon a fost discipolul lui Socrate. Toţi creatorii de şcoală filozofică, de la Pythagora, pană la Plotin, de la Ammonius Sakkas până la Clement Alexandrinul, de la Democrit, la Seneca sau Marcus Aurelius, au fost focare de continuitate a gândului, relee transmiţătoare, nu simple borne într-o cronică abstractă a adevărului şi înţelepciunii. Chiar şi continuităţile inerţiale, atinse de spiritul manierist al decadenţei, prevesteau o ruptură care avea, la rândul ei, nevoie de fidelitatea generaţiilor următoare.
Cultura - aşa cum au înţeles-o geniile ei tutelare, principalii creatori, dar şi elitele intelectuale de pretutindeni şi de oricând - este magnifierea unei predanii, venerarea, cu toată claritatea necesara, a unui arhetip moştenit. Căci de dinaintea noastra (la fel de importanţi ca şi cei nenăscuţi încă) aveau principală sarcină prezervarea fidelă şi îmbogăţirea unui patrimoniu. Cea mai mare parte din orice cultură este un imens Comentariu: fie la textele sacre ale feluritelor revelaţii, fie la doctrina unor maeştri ai spiritului, unirii mistice, ştiinţelor, filozofiei, dreptului sau poemului cosmogonic. Importanţa exerciţiului de admiraţie a fost mereu subînţeleasă, dar şi predicată ca atare.
Chiar şi la scara locală a culturii româneşti, vibraţia inspiratoare a exemplarităţii canonice a funcţionat impecabil, până recent. Nu mă refer doar la influenţa modelelor culturale apusene, care face din Eminescu un schopenhauerian sau din Alexandru Dragomir un elev al lui Heidegger. In procesul ei de maturizare, după 1848, cultura românească a produs ca însăşi modele necesare Mitului Unionist, adevărate cărămizi in templul ideologic al construcţie! naţionale, dar şi surse de autoritate călăuzitoare pentru zeci, uneori sute de „urmaşi”. Ţin minte cultul părintelui Bartolomeu Valeriu Anania pentru marele său profesor de anatomie, de la Medicina clujeana, Victor Papilian. In anii 60, studenţii de Ia Filologia bucuresteana erau fie „călinescieni" , fie „vianişti". Nu trebuie, deşi cultura noastră e dominată de un discret accent umanistic, să ne imaginăm că specialiştii romani din sfera politehnică n-au avut, la rândul lor, mari profesori cărora le-au rămas în chipul cel mai fericit datori.
Intr-una dintre vorbele sale „proverbializate”, Andrei Pleşu remarca lipsa capacităţii de admiraţie ca pe cel mai trist posibil handicap al celui tânăr. Intr-adevăr, cum să porneşti în viaţă, cum să-ţi şlefuieşti inteligenţa, cum să ştii ce valori merită afirmate şi apărate dacă nu ai propria ta galerie de „oameni mari”, cărora visezi să le semeni? Chiar dacă filonul voltatrian al sarcasmului dizolvant s-a dezvoltat, cucerind imaginarul european, chiar dacă nihilismul şi voluntarismul lui Nietzsche şi-a găsit noi expresii în nominalismul structuralist, în semiotică si, câteodată, in fenomenologia modernă, nu putem spune că paradigma maestru-discipol a fost anihilată. Ea nu supravieţuieşte doar în şcoala traditională de toate gradele, concurată dramatic de lumea digitală, ci in structura însăsi a omului tânăr care, asemenea sugarului, caută sânul mamei si braţul protector al tatălui.
Departe de mine gândul de a subestima rostul demitizarilor periodice, in stilul celor savuros practicate de Lucian Boia. Admit că e bine să chestionezi totul, sa supui judecăţii tale critice (un mic pleonasm etimologic!) orice postulat, orice reprezentare, orice conţinut intelectual. Pe această libertate se întemeiază modernitatea, creaţia nouă, ba chiar şi dezbaterea democratică. Tot ce spun este că demolarea sistematică a tuturor modelelor (la care bătrâna Securitate comunistă a contribuit nociv, prin trusturile sale de mercenariat mediatic) expune noua generaţie românească la o labirintica ratacire. L a noi, nationalizarea partizana a valorilor clasice a dus la devalorizarea lor efectiva: tricolorul, Eminescu, costumul popular, marii scriitori din secolul XX nu mai pot fi (chiar dacă au fost) anexate de ciomagarii lui Voiculescu & co.
Trebuie sa reconstruim neutralitatea valorilor, supraconfesionalitatea lor ecumenica. Pentru asta, se cere sa reabilităm noţiunea insăsi ele model. Să pricepem (şi să le spunem altora) că fără admiraţia fertilă dinaintea oamenilor exemplari nu putem desena viitorul comun al acestei naţiuni europene. Nu de idolatrie e vorba, ci despre grădina in care plantăm iedera mai binelui nostru încă nerostit.
Teodor Baconschi
Cetatea sub asediu, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Cetatea sub asediu"
-
Modelul german
Publicat in : Editoriale -
Modelul rugaciunii: Tatal Nostru
Publicat in : Religie -
Modelul Zaheu
Publicat in : Duminica a 32-a dupa Rusalii -
Domnul Iisus Hristos - Modelul absolut de slujire
Publicat in : Religie -
Nevoia de modele
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.