DEASA ÎMBROBODIRE SAU 6 PRETEXTE PENTRU A NU FACE NIMIC [1]

I. Partea dramatică

A face, a construi, a construi pe loc bun, cu temelie solidă. A lămuri. Lucrând, lămureşti, limpezeşti lucrurile, lumea, pe tine, pe ceilalţi. Asta dacă lucrezi în via Domnului. Dacă lucrezi pentru Mamona, atunci nu faci decât să sporeşti confuzia din tine şi din ceilalţi. Care sunt motivele pentru care, după cum suspină mulţi, România e în continuu “război civil”? Care sunt motivele pentru care nu ne lămurim? Ne agităm, facem multe, dar nu lămurim nimic, nu limpezim nici chipul României, nici al nostru, nu ne ridicăm pe verticala nici unei coloane vertebrale, nici unei turle. Orice sugestie, observaţie, întrebare, tentativă de a lămuri nişte lucruri, orice încercare de a lua lucrurile “la bani mărunţi” e primită, la noi, cu ostilitate osificată agonic în aceste tipuri de pretexte folosite pentru a nu lămuri nimic – şi deci pentru a nu face nimic.

1. Ai plecat din România. N-ai mâncat salam cu soia, nu eşti de-al nostru, nu mai ştii cum e aici. Ai plecat şi nu-ţi place “acolo”: păi, sigur, unii oameni sunt veşnic nemulţumiţi, nu se acomodează nicăieri. Ai plecat şi îţi place “acolo”: da, sigur, păi te-ai înstrăinat, nu mai ştii ce bine e la noi, ce ţară frumoasă avem, cu oameni calzi, primitori; te-ai asimilat, îţi place, te-ai vândut. Vii dintr-o ţară normală şi ne spui nouă ce să facem aici. Te-ai “împlinit” în acea ţară normală: păi asta înseamnă că nu mai ştii cum e să te “descurci” aici. Nu te-ai “împlinit”: păi atunci eşti un luzăr, ia uite la mine ce maşină nouă am, şi cum mă duc eu în vacanţă în Turcia vara şi la supermarket tot timpul.

2. N-ai plecat din România. Da, bun, eşti un luzăr, ce ştii tu. Nu eşti expert, n-ai burse. Nu ştii cum e în Occident: civilizaţie, nenicule, nu ca aici. Eşti rasist, homofob, legionar, sexist, fundamentalist. Înapoiat. Taci şi ascultă, şi înghite. Că, dacă erai bun de ceva, plecai din ţara asta de luzări. Ai plecat şi nu te-ai mai întors: nu eşti patriot. Ai plecat şi te-ai întors: n-ai reuşit acolo şi acum vii şi vrei să o faci pe deşteptul aici.

3. Eşti legitimat de “noi”. Păi bine, domnule, noi îţi dăm burse şi dumneata aşa îţi manifeşti recunoştinţa? Păi, cum, ne critici? De ce spargi rândurile, de ce ajuţi duşmanul, “inamicii inteligenţei” care va să zică? Dacă eşti legitimat de noi, dacă noi ţi-am dat şi te-am pus acolo unde eşti acum, păi fii şi tu recunoscător, şi nu mai critica atât. Manifestă iniţiativă doar în “cadru legal şi cu preaviz”. Eventual în pauza de cafea, la simpozion. Ca să detectezi cât mai repede masa cu tartine şi glumele bossului.

4. Nu eşti legitimat de “noi”. Păi, dacă nu eşti legitimat de “noi”, nu exişti. Noi suntem “noi”. Tu cine te crezi? Nu construieşti, nu eşti în nici o instituţie, unde, à propos, sunt doar oameni puşi de “noi”. Nu ştim cine eşti, cine te-a dus “dincolo”, cine te-a adus “înapoi”, ce vrei de la noi. Mai bine te ignorăm. De fapt, nici nu exişti. Ce spui? Nu se-aude. Şi chiar dacă se-aude, cui îi pasă? Nu înţelegem. Nu ştim autorii de care vorbeşti dumneata. Noi îi ştim numai pe aştia de ne convin nouă. Şi închide dreacu’ uşea după dumneata, că trage! Du-te înapoi de unde-ai venit, că oricum eşti negativist. Nu ştii ce greu se construieşte, cu câte sacrificii. Trebuie să înveţi să faci sacrificii, să te adaptezi: să-ţi ridici o vilă în oraş şi-o casă la ţară, să-ţi iei maşină, Volvo, de om serios, să lupţi, cum ar veni, din interiorul sistemului. Doar aşa poţi schimba ceva.

5. Eşti ortodox. A, bun, am înţeles, eşti fanatic. Mă mir doar că n-ai barbă. Eşti legionar, rasist, homofob. Nu cumva eşti de-ai lui Vadim sau Becali? Posteşti! Eşti fanatic. Da’ totuşi cum de n-ai barbă?! Că domnul Pleşu a scris o carte despre îngeri şi are barbă... Eşti antioccidental, deşi stai în Occident. Păi, dacă nu-ţi place, vino înapoi. Ca după aia să vedem dacă mai poţi s-o mai faci pe deşteptul după ce te spălăm noi pe creier aici şi îţi spunem tot ce le spunem celor de la punctul 2.

II. Partea dogmatică

Dacă toate stratagemele de mai sus sunt uşor de detectat şi de combătut, deşi cu risipă de energie, de răbdare şi de umor, şi cu slaba nădejde de a schimba ceva, şi mai periculos e chietismul ortodoxist, îmbrobodirea pioasă a gândului lucrător. Fatalismul pseudoisihast e mai periculos pentru că nu se opune făţiş adevărului, ci îl mimează. Dar o populaţie de fatalişti, un millet de ortodoxişti abulici, va conveni întotdeauna paşalelor tehnocrate. Dacă ateii şi elitele distrug libertatea în numele determinismului istoric, al Istoriei, pseudoisihaştii distrug istoria în numele “smereniei”. Ambele tabere neagă, în fond, libertatea creştinilor. Pentru unii nu suntem destul de culţi, pentru alţii nu suntem destul de sfinţi. Şi, desigur, de vreme ce toţi marii oameni şi toţi marii sfinţi sunt în trecut, nu ne rămâne decât să “recuperăm” în numele arheologiei culturale şi duhovniceşti, într-o cultură de muzeu şi o credinţă lăcrimoasă, “figurile” trecutului. Dar mai întâi trebuie să ne asigurăm că sunt moarte cu adevărat, că sunt moarte de-a binelea. Pentru că nu vrem să facem ce-au făcut ele, ci doar să strivim cu efigia lor pe oricine ar încerca să atragă atenţia asupra micimii noastre. Şi asupra cauzelor micimii noastre.

Ideea acestor pseudoisihaşti, care afirmă, de exemplu, că “familia e antihrist”, ar fi că a gândi sau activa politic înseamnă a vrea să construieşti utopia, a fi hiliast. Şi a crea utopia înseamnă a dori să izgoneşti dracii şi să faci minuni. Or, nu poţi face minuni decât dacă te nevoieşti şi ajungi la nepătimire. Înainte de a atinge acest punct, nu poţi avea “nebuna îndrăzneală” de a pretinde să faci politică, adică să construieşti utopia, adică să scoţi dracii din alţii. Şi totul e susţinut cu citate din părintele Cleopa eventual, sau din părintele Teofil Pârâian.

Cred că o mare parte a chietiştilor ortodoxişti împărtăşeşte această lectură sacerdotală a rolului creştinului în lume. Şi totuşi, ea e greşită pentru că un creştin nu e sacerdot decât în virtutea botezului, în Biserică. El nu e sacerdot în calitatea lui de cetăţean al polisului, ci în calitatea lui de membru al Bisericii. Statul nu e pentru creştin o instituţie sacră, aşa cum era polisul pentru greci sau Roma pentru romani. Pentru ortodocşi, nu statul, ci Biserica e locul/modul de închinare la Dumnezeu. Şi de aceea nu avem o religie civilă, precum romanii sau grecii. Noi nu venerăm strămoşii ca zei domestici sau zeii cetăţii. În lumea clasică a religiei civile, a religiei fără text revelat, a religiei fără cler, a religiei care nu avea drept scop mântuirea, ci relaţiile de bună-vecinătate cu zeii locuitori şi protectori ai cetăţii, erai sacerdot în calitate de cetăţean, nu în calitate de “iniţiat” precum creştinul.

Prin botez, creştinul e smuls păcatului şi în acest sens e smuls “lumii”, dacă prin lume înţelegem firea căzută. Dar nu e smuls vieţii pământeşti. Totuşi, el e sacerdot în virtutea acestei morţi şi învieri împreună cu Hristos care e botezul. Dar nu e sacerdot în virtutea faptului că e cetăţean al Constanţei, aşa cum erau grecii de pe vremea anticului Tomis. Cu alte cuvinte, între sacerdoţiul civil al păgânilor şi sacerdoţiul laic al creştinilor există o diferenţă: primul e legat de naşterea în polis şi îşi găseşte împlinirea în imanent, în bunăstarea cetăţii; al doilea e legat de moartea şi învierea împreună cu Hristos şi îşi găseşte împlinirea nu în destinul manifest, ci în mântuire.

Împărăţia lui Hristos nu e în lumea aceasta, şi tocmai această distincţie ne cere nouă, creştinilor, să trăim cu o dublă cetăţenie[2]. Nu putem să absorbim transcendentul în natură, precum păgânii, nici să aspirăm teocratic statul, precum musulmanii. Mântuitorul nostru e Dumnezeu şi om, şi Biserica e instituţie divino-umană. Creştinii trăiesc paradoxal, ca persoană, în lume pentru Hristos, a Cărui împărăţie e dincolo de lume. Nu trebui să aşteptăm să ne sfinţim înainte de a face ceva. Pentru că nu ne putem sfinţi decât în timp ce înfăptuim ceva. Nu ne va sfinţi rezultatul politicii noastre. Dar ne va sfinţi exerciţiul nostru de politică creştină. Nu ne va mântui un stat funcţional în România. Dar ne poate ajuta la mântuire implicarea noastră creştină în construirea unui stat funcţional în România. Nu ne va mântui dispariţia corupţiei. Dar nu ne va mai dăuna mântuirii existenţa unui sistem de corupţie generalizată. Nu vom stârpi dracii, dar nici nu le vom mai da nas şi nu îi vom mai produce prin structuri birocratice şi tehnocratice care ne impun legislaţie anticreştină, care ne impun să ne dăm copiii la şcoli unde sunt îndoctrinaţi anticreştin, care ne cer să ne vindem sufletul ca să putem supravieţui: să furăm ca mod de viaţă, să minţim ca mod de exprimare, să fim laşi ca mod de gândire.

De aceea, deci, nu ni se cere să fim sfinţi ca să ducem gunoiul, să tăiem lemne sau să ne gospodărim. Nu trebuie să fii sfânt ca să te gândeşti cum poţi să ţii curat în cartierul tău. Nu trebui să fii sfânt ca să faci curat în biserică, să deretici în casă sau în oraş. Nu trebui să fii sfânt ca să fii gospodar sau ca să te asiguri că deputaţii din circumscripţia ta electorală sunt creştini de ispravă. Din moment ce nu aceste lucruri mântuiesc, nu are rost să le condiţionezi de sfinţenie.

Nu e adevărat că trebuie să fii sfânt dacă vrei să construieşti utopia. Un sfânt nu vrea să construiască utopia pentru că ştie că utopia e de la celălalt, e mântuirea în imanent, fără Dumnezeu. Şi nici un creştin nu ar trebui să vrea să construiască utopia. Toţi ar trebui să vrea să se mântuiască. Dar pentru asta trebuie să trăiască, în lume, cu Hristos. E un paradox pe care nu îl pot ocoli. Nu există scăpare uşoară din această îmbinare. Şi cei care, stând în lume, reduc totul la lumea privată a propriilor vicii şi virtuţi ar trebui poate să (re)înveţe să se gândească la Dumnezeu, nu la propria persoană, ca la centrul lumii lor.

A nu te implica politic pe motiv că trebuie mai întâi să te sfinţeşti înseamnă a spune că nu vrei să trăieşti pentru că vei păcătui. Implicarea politică nu e exorcism pentru că nu e construirea utopiei. E viaţă. E viaţă normală. Creştinul trebuie să facă politică aşa cum cumpără zarzavat pentru ciorba de post din piaţă: să aleagă, să se uite la raportul calitate/preţ. Nu e nimic mai mult. Dacă tot sunt sacerdoţi, atunci ar trebui ca ortodoxiştii noştri să nu lege donatist eficienţa săvârşirii tainei de vrednicia preotului. Ar trebui să lucreze taina lui Dumnezeu, taina libertăţii noastre în lume, cu încredere. Firesc. Altminteri, dacă tot stăm aşezaţi strâmb în gânduri, în vorbe şi în orgoliile noastre “iniţiate”, nu vom pricepe niciodată cum trebuie să facem tot ce mai avem de făcut[3].

Mircea PLATON

Articol preluat din cartea Masura vremii: indemn la normalitate, Editura Predania

Note:

[1] Şi acest articol, ca şi cel precedent, îi are în vedere pe creştinii care au ales să rămână în lume, nu pe monahi.
[2] Şi de aceea nu putem fi “globalişti” şi multiculturalişti, pentru că orizontul nostru e pe verticală, nu pe orizontală. Noi ardem în două lumi, nu în lume, fie ea şi “globală”.
[3] Pentru un mic exemplu despre cum anume era conceput exerciţiul politic creştin-ortodox în Bizanţ, vezi excelentele traduceri – nădăjduiesc că sunt doar un început – ale istoricului Nicolae Şerban Tanaşoca din revista Tabor, editată de Î. P. S. Bartolomeu Anania: “Sfaturile diaconului Agapet pentru împăratul Justinian”, în Tabor (nr. 3, iunie 2008); “Ale împăratului Vasile Macedoneanul capitole povăţuitoare pentru fiul său Leon”, în Tabor (nr. 5, august 2008). Parenezele lui Vasile Macedoneanul sunt atribuite Sfântului Fotie, Patriarh al Constantinopolelui, şi conţin lucruri de mare bun-simţ antipuritan precum: “Nu te purta nepotrivit cu împrejurările: ca muritor, învaţă să te bucuri de cele ce par bune în viaţa aceasta; ca nemuritor, ai grijă să te învredniceşti de cele nemuritoare”. Dar aceste cugetări “politice” sunt completate de altele, care ar fi considerate “fundamentaliste” astăzi: “Fă-ţi din credinţa sinceră în Hristos principiu şi temei de neclintit pentru zidirea vieţii tale”. Sau: “Să cugeţi drept, potrivit dogmelor Ortodoxiei, şi să cinsteşti cu asupra de măsură Biserica”.

Cumpara cartea Masura vremii: indemn la normalitate

• Datoria – emblema de onoare a crestinului
  Publicat in : Religie
• Domnul poate inmulti putinul tau
  Publicat in : Duminica a 8-a dupa Rusalii
• Mult ni s-a dat, mult ni se cere
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Creativitatea ca strategie
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: