Omul contemporan își caută liniștea și echilibrul pentru că, deodată constată că nu le mai are în timp ce tânjește după ele. Și există o armată traineri, coach-i, terapeuți binevoitori și bine pregătiți, gata să îi ajute pe toți cei care le cer ajutorul. Ce spune învățătura lor motivațională despre singurătate? În viziunea lor, omul trebuie să se concentreze exclusiv pe sine însuși. Eu sunt cea mai importantă persoană pentru mine, îmi sunt suficient. Dacă mai apar și alții prin preajmă, cu atât mai bine, dar și dacă nu ar mai fi nimeni te poți descurca minunat. După această nouă învățătură, este falsă ideea că singurătatea ar fi ceva rău. Aceasta impresie falsă ne-a fost indusă de mediu, de educația primită și de fricile personale, de care ei te ajută să te debarasezi.
Din cauza fricii de a fi singuri acceptăm tot felul de compromisuri și relații toxice. Dar asta înseamnă să te pierzi pe tine însuți, să te anulezi. În viziunea acestor coach-i, oamenii care fac efortul de a avea prieteni, sau de a persista într-o căsnicie cu probleme, fac greșeala de a se sacrifica prea mult. Nu trebuie să faci niciun efort special pentru nimeni. Relațiile dintre oameni trebuie să se desfășoare pe baze solide și ferme, negociate cu atenție, în care fiecare este atent ceea ce oferă dar și ceea ce primește. Dacă nu există un echilibru între cele două, este o problemă care trebuie remediată. Cea mai întâlnită cauză a suferinței este că facem prea multe eforturi pentru ceilalți. După un asemenea model de viață, nimeni nu se mai sacrifică pentru nimeni. Relațiile noastre se desfășoară pe baze ferme și sigure, având mare grijă să fie totul corect.
Foarte probabil că acest mod de a trăi este greu de realizat. De obicei intrăm în tot felul de relații, unele bune, altele toxice, pentru că nu suntem persoane integre, dar nici ceilalți nu sunt. În relații oferim când prea mult, când prea puțin, iar dacă ne dăm seama că putem să profităm de cei din jur, nu vom ezita să o facem. Chiar dacă aș dori, nu pot să fac un reglaj de așa natură încât relațiile mele cu cei din jur să se desfășoare cu precizia și rigoarea unor mecanisme bine puse la punct. Îmi dau seama că atunci când ofer prea mult, fără să primesc ceva echivalent în schimb, accept un compromis pentru că îmi este teamă să rămân cu mine însumi. Atunci, după trainerii la care mă refer, trebuie să spun stop, să renegociez rațional toate relațiile pe care le am, cu prietenii, cu soțul, soția, părinții sau copiii, și să le întrerup dacă rezultatele negocierii nu-mi sunt favorabile. Îmi rezolv și problemele cu mine însumi, și atunci pot fi fericit pentru că mă am, mă pot celebra eu pe mine însumi fără să-mi mai pese că sunt singur pe lume. Persoana importantă pentru acest om este el însuși. Dacă își va putea conștientiza și elimina fricile, atunci se va accepta așa cum este, se va iubi, mai presus de orice, pe sine, iar relația cu lumea va deveni bună și frumoasă.
Cei care propun o asemenea teorie sunt foarte entuziaști și convinși că au găsit formula fericirii, pe care o pot oferi și celor ce îi ascultă. Eu observ, mai întâi de toate, că într-o asemenea abordare dispare definitiv iubirea pentru aproapele, în care îl accept pe cel de lângă mine așa cum e, sunt capabil să îl suport chiar și când nu corespunde perfect standardelor mele, când nu oferă la schimb tot cât îi ofer și eu. Omul normal are o anumită indulgență, poate să-i suporte pe cei din jur. În locul acesteia, ni se propune cu o relație pe care o doresc bine reglementată, cu îndatoriri și obligații de ambele părți, în care știu în ce limite ofer și pretind de la ceilalți atenția, prietenia și prețuirea lor.
În mod normal omul care realizează acest tip de contract cu semenii lui, cu părinții, copiii, frații, soții sau soțiile, cu prietenii trebuie să aibă o viață împlinită. Nu, nu este posibil asta, decât dacă ajung să îmi raționalizez viața într-un mod exagerat, în care elimin posibilitatea iubirii și a sacrificiului din viața mea. Sunt la fel ca la societățile comerciale, relații cu răspundere limitată, în care îmi negociez atent ce dau și ce primesc, și sunt atent să nu fiu cumva folosit de alții pentru că sunt prea bun și îngăduitor.
Omul își este suficient sieși, se pretinde, iar el trebuie doar să știe să-și accepte singurătatea. Mă comport singur ca și cum aș fi împreună cu toată lumea. Mă îmbrac, fac curat, mă pregătesc, gătesc ca și cum aș avea o mulțime de oaspeți chiar și atunci când nimeni nu îmi calcă pragul. O astfel de învățătură nu este o soluție, e o iluzie cruntă să crezi că și dacă ești singur poți să fii în regulă cu viața ta. De fapt, nu ești, iar de acest lucru îți vei da seama până la urmă. Avem nevoie de iubirea celorlalți chiar dacă nu recunoaștem asta, este o prostie să mă am doar pe mine însumi atunci când nu este nimeni care să îmi spună o vorbă bună.
Ideea că singurătatea ar fi dificilă este falsă pentru trainerii motivaționali, este ceva inoculat de societate, care a creat un model de comportament după care omul poate fi fericit numai când are relații armonioase cu semenii săi. Asta ne prezintă reclamele care arată mereu familii fericite, oamenii care par atât de mulțumiți de viața de cuplu și cât de mult se bucură să fie într-o familie cu copii. Iar noi ajungem să credem, pe baza a ceea ce vedem și din cauza educației primite, că nu e bine să fii singur. Dar, de fapt, ar fi la fel fi să fii singur ca și să fii împreună cu ceilalți.
Invidia este cea care ne face să ne simțim singuri. Când văd la alții ceea ce eu nu am, o familie frumoasă, proprietățile pe care le au, concediile pe care le fac, fericirea pe care o afișează, eu simt că am rămas mult în urmă și simt o ciudă față de cei care au aceste realizări, fie că ele sunt reale, fie că sunt o aparență pe care vor să o prezinte lumii. Ieșirea din invidie este puterea imensă pe care o ai de a te bucura pentru bucuriile altora. Există studii care trec invidia în prima cauză a nefericirii oamenilor.
Probabil că este adevărat, iar atunci lupta cu ea este de importanță maximă pentru a-mi găsi echilibrul și propria mea stare de bine. Ce pot opune când văd sărăcia mea, în toate felurile posibile, opusă bogăției celorlalți? Cred că fără credință în Dumnezeu nu poate fi depășită cu adevărat. Doar credința într-un Dumnezeu bun și iubitor îmi poate da siguranța că eu am rezervate lucruri, stări, prietenii suficient de bune pentru a nu fi nevoie să tânjesc după cele pe care le au vecinii mei. Că există o compensație în toate și om justă distribuire a ceea ce primește fiecare. Să accept ceea ce pare lipsă și neajuns cu răbdarea pe care a avut-o săracul Lazăr, fără să mă revolt vreodată, și va veni și o răsplată potrivită.
Singurătatea este cauzată de gândurile negative pe care le avem față de ceilalți. Eu nu mai pot fi împreună cu ei, dacă îi gândesc de rău în mintea mea. De aceea, grija mea cea mai importantă trebuie să fie aceea de a mă purifica de gândurile rele care îmi străbat mintea, care nu mă lasă să fiu în legături apropiate cu semenii mei. Atunci ori prefer singurătatea, ori, ceea ce este un pic mai dureros, acea ipocrizie de a mă preface că totul este în regulă cu mine, căci niciodată nu pot să îmi prezint invidia în fața oamenilor.
Paul Curcă
Paul Curca
-
Mandria cea fara de minte
Publicat in : Credinta -
Mandria
Publicat in : Pilda zilei
-
Smerenia si mandria
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.