Martie, cea de a treia luna a acestui an omagial euharistic (2014), cuprinde cinci duminici. Foarte succint, voi aborda, precum am anuntat, fiecare pericopa ce se va lectura din Sfanta Evanghelie, spre a deslusi noi intelesuri ale sfintei spovedanii si ale sfintei impartasanii. Pentru ca spatiul editorial este limitat, avertizez, dintru inceput, cititorul, ca voi da doar trimiterea scripturistica la fiecare pasaj, nu textul integral, astfel incat este necesara lectura din Biblie a acestuia, inainte de a zabovi asupra talcuirilor.
In Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, lectura se face din Evanghelia dupa Matei (6, 14-21), primul verset fiind: "De veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc". Este esential a intelege ca nu se poate spovedanie fara iertare, ca a ierta este verbul care ne pune in miscare, cu adevarat, pe calea pocaintei. A cauta iertarea lui Dumnezeu fara a cauta ca tu insuti sa ierti pe celalalt este ca si cum ai vrea sa te urci in autobuzul care trece prin fata casei, dar fara ca sa te dezlegi de gardul vecinului, de care te-ai legat cu incrancenare. Nici vindecarea noastra de patimi sau de pacate nu se poate dobandi daca nu iertam. Prin neiertare, noi ramanem intr-o legatura nesanatoasa cu oamenii si nu cream premisele spre a ne dobandi libertatea deplina. Mai ales este nevoie sa insistam asupra greselilor celor care in copilarie ne-au facut vreun rau, cu sau fara voie. Iar faptul ca suntem chemati a ne arata Tatalui ceresc "in ascuns" (v. 18) ne trimite cu gandul la relatia euharistica pe care o avem cu Hristos Domnul, Cel primit in noi prin chipul vazut al painii si al vinului din lingurita, dar si in chip nevazut. Relatia cu Dumnezeu se consuma in primul rand in "ascunsul" nostru, precum bucatele sunt mistuite in pantecele nostru. De aceea nu poate omul sa fie viu fara a se impartasi, ci doar ramane intr-o relatie exterioara cu Dumnezeu, chiar si daca s-ar bucura din plin de bunatatile Sale din lume. Evident, aceasta relatie interioara se cultiva si prin milostenie discreta, prin postire nefatarnica sau, mai ales, prin rugaciune continua.
***
Urmatoarea duminica, prima a Postului Mare, numita si a Ortodoxiei, ne trimite la un fragment din cea de a patra Evanghelie (Ioan 1, 43-51). Filip il aduce pe Natanael la Iisus, prezentat si ca "fiul lui Iosif din Nazaret" (v. 45). Desi Natanel are o prima reactie de neincredere - "din Nazaret poate fi ceva bun?" (v. 46) - el accepta invitatia si da curs indemnului "vino si vezi" (v. 46). Faptul ca Iisus ii spune pe nume inainte de a se prezenta si ii arata ca il cunoaste pe Natanael de cand "era sub smochin" (cf. v. 48) poate fi talcuit prin aceea ca omul este chemat sa iasa de la izolarea adusa de pacat la comuniunea cu Dumnezeu si semenii. Primii oameni si-au acoperit cu frunze de smochin goliciunea si s-au ascuns. Si noi, cand pacatuim, ne vedem goliciunea - ca "tarana suntem" - si avem tendinta de a ne ascunde. Dumnezeu este Cel care ne vede si ne cunoaste chiar si in aceasta cadere a noastra, chemandu-ne la El prin cate un Filip. Venind la spovedanie, renuntam la frunzele de smochin ale traiului in pacat si, desi adesea cu indoiala (cu inima stransa), ne prezentam inaintea lui Dumnezeu asa cum suntem. Daca avem aceasta onestitate si nu suntem vicleni, vom avea incredintarea ca Dumnezeu Insusi ne primeste si ne vorbeste prin duhovnicul din fata noastra. Dupa spovedanie, "mai mari vom vedea" (v. 50), adica ne vom impartasi cu sfintele taine, in timpul Liturghiei in care putem vedea "cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului" (v. 51). Euharistia ne invata a nu ne multumi doar cu a ne curati de pacate si a dobandi virtutile, ci la a ne inalta tot mai mult pe Scara Cerului (pe care "suie si coboara ingerii"), acolo unde este patria dupa care tanjeste inima noastra.
***
In urmatoarea duminica, a doua din Postul Mare, avem doua pericope evanghelice: una, despre vindecarea slabanogului din Capernaum (Marcu 2, 1-12), cealalta, a Ierarhului, adica a Sf. Grigorie Palama (Ioan 10, 9-16). Din prima aflam ca pe un paralitic adus cu greu in fata Sa, Hristos il iarta de pacate, iar vindecarea trupeasca vine ulterior, doar ca sa intareasca si sa adevereasca cealalta vindecare. Adesea omul vine la spovedanie spre a rezolva o problema concreta - un necaz, o boala, o suferinta sufleteasca. Dar putini chiar au aceasta constiinta ca se vine spre a primi iertare de pacate, lucrul cel mai de pret. Celelalte "se adauga noua", pe masura si functie de un folos pe care numai Dumnezeu il cunoaste pentru fiecare dintre noi. Analogia dintre vindecarea prin spovedanie si cea care se face printr-un medic al trupului sau al sufletului, merge pana la un punct. Orice vindecare din medicina tine omul tot in aceasta lume, tot in cele create. Vindecarea primita de la spovedanie vine sa dezlege omul de cele create, de cele lumesti, si ii da libertatea de a se lipi de cele dumnezeiesti.
Cea de a doua pericopa ni-L infatiseaza pe Mantuitorul ca fiind Pastorul cel bun, Care "isi pune sufletul pentru oile sale" (v. 11). El isi pune viata pentru noi pentru ca noi sa ne hranim cu trupul si cu sangele Sau. El nu vine sa ne rupa de viata, sa fim incrancenati, tristi, morbizi. Caci Domnul a venit ca oamenii "viata sa aiba si din belsug sa aiba" (v. 10). Dar nu putem opta pentru Viata care este Hristos pana nu intelegem ca aceasta viata este, de fapt, o moarte pe care o tot gustam in fiecare clipa, pana nu ne saturam a tot cauta sa umplem golul din fiinta noastra cu roscovele acestei lumi. Ne impartasim pentru ca ne-am saturat sa tot gustam moartea. Ne impartasim pentru ca vrem sa inviem la adevarata viata.
***
Tot despre viata pe care suntem chemati a o lepada ne vorbeste si Evanghelia duminicii numite a Sfintei Cruci (Marcu 8, 34-38). Lepadarea de sinele nostru este lepadarea nu numai de ceea ce am fost invatati sau am ales sa devenim - robi pacatului -, ci si lepadarea a tot ceea ce credem noi ca ne protejeaza in fata lumii. De cand suntem copii, gasim, constient sau nu, formule prin care sa "facem fata" la provocarile unei lumi care adesea ne ofera ura, violenta, care ne raneste in multe chipuri. Platosa aceea - protectoare pana la un moment - devine o povara. Ne este frica sa o lepadam pentru ca am fi vulnerabili. Dar Dumnezeu tocmai in cele vulnerabile, slabe, neputincioase, poate veni. De aceea, la spovedanie e bine sa ne aratam toate slabiciunile, nu vreo virtute oarecare. Doar asa trupul nostru devine o cruce asumata. Iar prin impartasanie trecem de la rastignire la inviere. Caci in durerea noastra noi constientizam corect relatia cu lumea, pe care nu o mai percepem drept hrana a fiintei noastre, ci ca pe ceea ce ne desparte de Izvorul vietii. Si astfel dam voie lui Hristos sa vina la noi "intru slava Tatalui" (v. 38), iar slava aceasta - adica harul sau energiile necreate - devin hrana a noastra.
***
Cea de a cincea duminica a lunii martie ne vorbeste despre vindecarea fiului lunatic (Marcu 9, 17-32) si ne reda si un pasaj din Predica de pe munte (Matei 4, 25; 5, 1-12). La spovedanie putem veni chiar si cu atitudinea tatalui acelui copil demonizat (lunatic): "de poti ceva.", respectiv, "cred, ajuta necredintei mele". E un inceput al drumului nostru spre Dumnezeu, al relatiei noastre cu El. Putina noastra bunavointa, onestitatea sunt cele care conteaza, chiar si daca venim la Dumnezeu ca la ultima solutie. Iubirea Lui ne cuprinde asa cum suntem si cum putem fi, iar spovedania devine inceput de drum. Cum suna o replica dintr-un film celebru: este "inceputul unei frumoase prietenii".
Cealalta pericopa ne arata ca fericirea autentica nu se inscrie in logica acestei lumi. Ca a fi fericit inseamna, in fond, a fi cu Cel ce ne poate ferici. Ca a fi cu Hristos inseamna a fi urati de cele ale lumii. De aceea, atunci cand ne impartasim, spunem ca "avem ispite". Faptul ca suntem zgaltaiti, ca ies din noi rautati care poate inainte nu se manifestau (sau nu la acea intensitate) nu inseamna ca am gresit impartasindu-ne (atata vreme cat avem de la un duhovnic dezlegare). Ci asta inseamna ca trecem cumva prin starea aceea pe care a incercat-o copilul lunatic: diavolul l-a zguduit, dar a iesit din el. Noi sa avem incredere atunci ca suntem pe punctul de a fi scosi de sub influenta acestor duhuri ale intunericului ce nu suporta Lumina. Ca devenim, astfel, "fii ai Luminii" si "lumina a lumii", care "lumineaza tuturor celor din casa". Prietenia cu Dumnezeu ne aduce multi neprieteni, dar ne si largeste inimile, astfel incat sa-i putem cuprinde pe toti, pe cei ce ne urasc ca si pe cei ce ne iubesc. Dar asta poate numai inima spovedita si innoita de euharistie.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Prietenia
Publicat in : Editoriale -
Prietenia
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.