"Sa te lasi incinerat, cand Biserica osandeste acest lucru si cand nu-ti acorda, prin preotii ei legiuiti, asistenta si rugaciunile ei, echivaleaza cu o nesocotire a Bisericii si deci si a crestinismului".

(.) Un fost ministru si profesor universitar, Trancu-Iasi, murind, a lasat sa fie incinerat, fiind intovarasit la crematoriu de numerosi fosti si actuali ministri, de profesori universitari si de o mare multime de intelectuali si de studenti.

S-au tinut cu ocazia aceasta cuvantari, scotandu-se in relief personalitatea celui ce avea sa fie peste cateva minute mistuit de flacari, o companie de feciori romani, imbracati in haina militara pentru o alta misiune, cu mult mai sfanta, a dat onorul.

Cate suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe si de asemenea cinstiri, nu vor fi ramas cu hotararea sa urmeze si ele la moarte pilda unei asemenea "personalitati"? Si, mai ales, ce vor fi zis in sufletul lor atatia oameni din popor despre credinta domnilor nostri si ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?

Sa te lasi incinerat, cand Biserica osandeste acest lucru si cand nu-ti acorda, prin preotii ei legiuiti, asistenta si rugaciunile ei, echivaleaza cu o nesocotire a Bisericii si deci si a crestinismului.

Nici in Vechiul Testament, nici in cel Nou, nici in istoria crestinismului nu se practica si deci nu se aproba incinerarea.Ea nu se conciliaza cu consideratia ce-o da crestinismul trupului omenesc. Trupul este, in credinta crestina, chipul sufletului si este creat de Dumnezeu printr-un act de atentie deosebita. El nu este o inchisoare regretabila a sufletului, ci organul prin care acesta se manifesta, imprimand asupra lui pecetea caracterului sau. Trupul face atat de mult parte din fiinta omului, incat viata vesnica, cea deplina, va fi tot in trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucura de atata cinstire in ochii lui Dumnezeu, incat Fiul Sau Si l-a facut trup propriu si sta cu el in vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.

Cum spune Berdiaev undeva, fata omeneasca indeosebi este asemenea unei taine, o minunata fuziune de materie si spiritualitate. Cand privesti in ochii omului, vezi intelesuri si sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurata si spiritualizata. Spiritul omenesc n-are alta posibilitate de a-si arata splendorile sale, puterile creatoare, decat prin trup. Numai prin trup ne imbogatim sufletul, chiar cu adevarul si cu harul dumnezeiesc, si numai prin trup comunicam altora ideile si sentimentele noastre.

Crestinismul nu dispretuieste trupul, nu-l schimonoseste si nu cauta sa-l omoare, ci se sileste sa-i descopere adevarata frumusete, facandu-l organ al nobletei spirituale, al harului si indumnezeirii.

Cu cata veneratie si duiosie inconjoara cei apropiati ai mortului trupul lui! Ce inaltime de suflet transpira din aceasta intimitate si curatenie de simtiri, in care se manifesta si mai departe legaturile intre cel plecat si cei ramasi!

S-ar putea obiecta: bine, intelegem toata valoarea trupului si toate cinstirile ce i se dau atata timp cat este sufletul in el Dar dupa ce este parasit de suflet, de ce sa-i mai dam vreo consideratie?

Pentru multe din motivele de ordin mai inalt religios pe care le-am amintit, dar si pentru urmatoarele:

Pe fata celui disparut raman imprimate caracterele sufletului si dupa ce a murit.Cand privesti la ea, nu poti sa nu ai impresia ca cel mort traieste, ca fata lui continui sa aiba un sens, sa exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleasi pe care le-a exprimat cat era viu. Cum sa arunc in foc aceste sensuri, cum sa ard o fata care continua sa-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viata intreaga? Cum sa dau focului o imagine scumpa, un vas in care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag si respectat?

Pretuiesti o haina veche, un obiect de care te-ai servit odata tu sau cei apropiati; cum sa nu pretuiesti trupul care a cuprins tot sufletul si toata viata celui scump?

Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu sa ramana cu impresia ca cel mort a plecat numai, decat sa-mi produc pe cale silita senzatia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credintei crestine aceasta impresie de plecare a celui raposat, decat senzatia dura de distrugere?

Cand este ars in fata mea si mi se da la urma un pumn de cenusa, mi-am produs tocmai aceasta senzatie de definitiva distrugere, pe cand, daca i-am acoperit fata cu giulgiul pamantului, raman in adancurile sufletului cu un sentiment ca numai cel mort a plecat intr-o alta lume, in care continua sa traiasca, ca numai el doarme; doarme in relatie cu noi, caci cu o fata interioara este intors spre o alta viata mai frumoasa.

Porunca dumnezeiasca de a nu ucide are apoi referinta si fata de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie sa ucidem, ci sa lasam sa sfarseasca prin aceeasi voie dumnezeiasca - pe cale naturala - prin care s-a si creat. Precum n-avem voie sa ucidem sufletul, asa n-avem voie sa distrugem trupul, ci sa lasam legea naturala sa-si urmeze cursul ei dupa plecarea sufletului.

Arderea este actul in care se manifesta cel mai mare dispret al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decat doar maracinii. Mai arde lemne ca sa se incalzeasca, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce sa arzi trupul omenesc? Trebuie sa-l dispretuim atat de grozav? Sau aduce aceasta un folos intretinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea fireasca a vietii?

In arderea trupului se manifesta pur si simplu instinctul pacatos si absurd de a destrama credinta crestina. Ea arata o totala necredinta in Dumnezeu si in demnitatea omului, facut dupa chipul lui Dumnezeu. Ea descopera un suflet pustiu de orice credinta, gasind in cenusa si in praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Caci actele noastre au si functia de a simboliza credintele noastre. Cine respecta trupul, chiar mort, isi simbolizeaza prin aceasta credinta in vesnicia lui, iar cine lasa sa i se arda trupul arata ca nu crede in nimic.

Necredinta desigur ca este o chestiune care intereseaza Biserica. (.)

A fost si la capataiul lui Trancu-Iasi, ca la alti incinerati, un "preot" care a citit rugaciuni. Noi stim ca acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar in baza legilor in vigoare statul trebuie sa opreasca un preot depus de a parodia slujbele bisericesti. Este o ocrotire si un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaste manifestarea numai a anumitor culte. Carui cult apartine acel "preot"?

Incheind, ne exprimam credinta ferma ca de aici inainte nu se vor mai intampla cazuri ca acestea. (.) Suntem siguri ca intr-o buna zi, nu prea departata, vom citi in Monitorul Oficial decretul de desfiintare a crematoriului, cuptor de trupuri omenesti si loc de sfidare a credintei romanesti. Cine vrea sa se arda s-o faca acasa la el, cu usile zavorate. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.

(Fragment din: Pr. Dumitru Staniloae, "Incinerare", Telegraful Roman, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian.

1940, p.1)

.

• Arderea mortilor
  Publicat in : Morala
• Purificarea prin focul... credintei
  Publicat in : Editoriale