Intr-o lectura atenta la nuante, Iuda nu este doar tradatorul prin excelenta, ci inclusiv prototipul populistului de oriunde si oricand. Sa ne aducem aminte cateva episoade. Prima scena se deruleaza in momentul in care, aflat in caza lui Lazar, cel inviat, din Betania, Mantuitorul Hristos primeste un semn de multumire din partea Mariei, sora celui readus din morti. Potrivit culturii orientale a ospitalitatii, aceasta Ii unge picioarele cu ulei pretios. Iuda, prompt, sugereaza (sub forma unei intrebari) ca, in loc sa fi fost astfel risipit, uleiul putea fi vandut cu trei sute de dinari (era la curent cu situatia de pe piata) care ar fi fost dati saracilor.

Raspunsul lui Iisus este naucitor: de saraci nu o sa scapati niciodata, dar pe Mine nu ma aveti mereu printre voi (adica intrupat istoric). O astfel de replica, doar aparent cinica, era menita sa domoleasca falsul angajament filantropic al celui care avea sa Il tradeze nu peste mult timp. A doua scena are loc in chiar seara tradarii, Iuda negociiind anterior pretul schimbarii „partidului”, adica al iesirii din cercul ucenicilor prin aderarea la grupul celor care doreau moartea Fiului Omului. Identificarea Acestuia are loc prin cunoscutul sarut al lui Iuda, adica prin utilizarea improprie a unui gest menit sa camufleze in fapt opusul sau. Ultima scena fixeaza sfarsitul celui care, dupa ce a tradat, este cuprins de remuscari. Convins intre timp ca a trimis la moarte un om nevinovat – Iuda asista din multime la procesul religios al Mantuitorului –, el incearca sa ii convinga pe membrii sinedriului ca se inseala in privinta lui Iisus. Acestia il trimit la plimbare, spunand ca regretul lui il priveste doar pe el insusi. Autoexclus din randul apostolilor si instrumentalizat de liderii religiosi, Iuda este cu spatele la zid, gasind in sinucidere singura „iesire”.

Ce intelegem de aici in legatura cu tema noastra? In primul rand, populistul este cel care ii transforma in mod sistematic pe altii in prizonieri ai propriului plan. Concret, ii invoca pe saraci, pe someri, pe batrani si pensionari, neavand jena sa mimeze solidaritatea cu oameni al caror destin ii este, in fond, indiferent. Cultivand romantismul social, populistul pare acel erou desprins din mitologie care, cand totul parea pierdut, aduce solutia, propune planul de salvare. Este irezistibil. Casanova politic, amagitor de profesie, escroc sentimental fixand cu coada ochiului banii (adica voturile) victimelor credule. Promite totul. Deschide orizonturi largi de asteptare, lipsite de orice legatura cu realitatea, exploatand fara scrupule capacitatea de autoamagire a omului. Mai mult decat atat, populistul este cel care anunta vehement ca va mentine si intari starea de fapt. Victimele retoricii sale nu trebuie sa faca niciun efort, altul decat acela de a-l vota. Incremenirea intr-un moment istoric dat, anterior, este in fapt trasatura generala a populismului, de unde si senzatia irepresibila de restauratie pe care o produce populistul ajuns la putere. Acesta vrea, de pilda, fie o „rasa pura”, care ar fi existat candva, dar care s-a „diluat” intre timp, fie o societate a egalilor, dincolo de diferentele naturale, asadar imposibil de ignorat, de caracter si inzestrari, fie o „Romanie mare” sau o Ungarie pe masura, adica revizuind radical geografia actuala etc. Lista „proiectelor” populistului este formata fara exceptie din asemenea ajustari, indreptari, corecturi, indreptari, taieri, reveniri, din binefaceri catre asistatii sociali si scumpiri pentru cei instariti. Pe scurt, cu un astfel de discurs, populistul va afisa un simt absolut al dreptatii, va mima contopirea cu gloata pasiva, gata sa aclame pe cel care ii livreaza painea si circul.

In al doilea rand, lectia lui Iuda ne arata ca populistul se foloseste de slabiciunile sistemului, in situatia biblica data de tensiunea dintre evrei si ocupantii romani. In traducere actualizata, un stat slab sau un partid guvernamental inabil sunt mana cereasca pentru tipologia in cauza. Tribunul intereselor poporului va tuna impotriva mafiei, a hotilor si coruptilor, ascunzandu-si cu grija propria coruptie si propriul interes material. In Romania de azi, in ciuda apartenentei la UE si NATO, nu se poate spune ca santierul statului de drept a fost terminat, ca ne sprijinim pe institutii capabile sa ne mentina pe linia de plutire indiferent de tangajul vietii politice si de valurile vituperantei liderilor acesteia. Dimpotriva. Suntem intr-o situatie periculos de fragila. Dupa ce au practicat o imorala, fiind platita, „greva parlamentara”, partidele ajunse zilele acestea la putere folosesc la maxim, dincolo de litera Constitutiei, parlamentarismul impotriva culturii, a memoriei istorice, a justitiei. Mizeria umana a populistului iese la iveala cu forta alunecarilor de teren dupa ploile lungi. Descatusat, antrenand cioturile demisiilor etice si pietrisul frustrarilor, noroiul ajunge in mijlocul pietei publice, murdarind totul in cale. Asa cum tradarea maculeaza iremediabil raportul dintre oameni si comunitati, nimic nemaifiind ca inainte, populistul isi propune sa distruga sau cel putin sa compromita tot ceea ce au facut „altii”. El se vede pe sine inceputul lumii si capatul istoriei, prima si ultima instanta deopotriva, exercitiul puterii transformandu-se inevitabil intr-un delir.

In fine, ajuns la scadenta propriei turpitudini, cand lumina intra in tenebrele mintii ratacite, populistul nu mai are nicio solutie. Se trezeste gol sufleteste. Dupa ce, asemeni lui Iuda transformat in avocat ad hoc al saracilor, parea sa promita totul, acum nu mai poate garanta nici macar pentru propria persoana. Nu il mai crede nimeni si fostii aderenti ii cer procesul. Este un om mort. De la aceasta stare de faliment total, de demascare a imposturii fundamentale pe care a instrumentalizat-o doar pentru pofta de putere si bani, la fuga definitiva prin sinucidere este doar un pas. Moartea nu are in asemenea circumstante insa nimic profund, tulburator sau eroic, ci pare epilogul asteptat pentru o drama care s-a jucat prost de la bun inceput. In termenii artei dramaturgice, este formula cea mai „ieftina”, din lipsa de alternative, de inspiratie, autorul „lasand” pur si simplu ca personajul sa dispara. Combustia maxima de care se foloseste discursul populist nu face altceva decat sa grabeasca momentul cand vehicolul puterii trebuie sa traga la marginea drumului. Ramanand la termenii acestei comparatii, nu foarte elegante, dar avand avantajul claritatii, diferenta dintre politica de durata, cu respiratie lunga si populism este data de consum. In timp ce omul politic de cariera gandeste in perspectiva, trecand inevitabil si firesc prin clipe diverse, avand cand sansa de a guverna, cand pe aceea de a face opozitie (tot o sansa!), probandu-si astfel caracterul, populistul nu vrea decat puterea, imediata si totala, punandu-si in intregime resursele in slujba acestui scop unic. El nu poseda inteligenta politica prin care sa accepte infrangerea, alternanta sau, in general, diversitatea actorilor, sa astepte, sa aiba un proiect la care, de ce nu, sa adere si alte forte. Este motivul pentru care, la urma urmelor, soarta populistilor este previzibila. O veste buna pentru cei care, aici sau aiurea, se vad confruntati cu spectrul demagogiei politice. Important este de aceea sa nu ne pierdem calmul si sa nu dezertam de la ideal.

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro

.

• Iuda Iscarioteanul, in profetiile Vechiului Testament
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Sinuciderea lui Iuda Iscarioteanul
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Prezicerea tradarii si demascarea tradatorului
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Iuda si noi
  Publicat in : Saptamana Patimilor
• Evanghelia lui Iuda: Scriere gnostica sau Evanghelie crestina?
  Publicat in : Editoriale