Urcam in tramvai, iar langa noi se aseaza un cersetor murdar. Asteptam in masina, la semafor, iar la geam se opreste o fata desculta, cu un prunc in brate. Mergem pe trotuar, iar din loc in loc ne intampina cate un om invalid. Urcam in lift cu mai multe persoane, printre care si un barbat care miroase a bautura. Ajungem acasa, iar in holul blocului vedem un om care doarme, invelit in carpe. Mergem la biserica, iar la plecare ne intampina mai multe maini intinse, ale caror posesori sunt fie murdari, fie beti, fie fumatori.
Toti cei care ne intampina in situatiile de mai sus ne sunt cunoscuti, caci ii vedem zilnic. Acestia sunt fratii "mai mici" ai lui Hristos. Cand rostim rugaciunea "Tatal nostru", ne place sa ne credem fii ai lui Dumnezeu, deci si frati ai lui Iisus Hristos, insa ne vine greu sa acceptam faptul ca si aceia care ne intampina pe cale sunt frati ai Lui, frati "mai mici", greu incercati in anumite momente ale vietii.
Nici unul dintre "acestia mici" nu trebuie sa piara !
"Sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri. Caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut. Ce vi se pare? Daca un om ar avea o suta de oi si una din ele s-ar rataci, nu va lasa, oare, in munti pe cele nouazeci si noua si, ducandu-se, va cauta pe cea ratacita? Si, daca s-ar intampla s-o gaseasca, adevar graiesc voua ca se bucura de ea mai mult decat de cele nouazeci si noua, care nu s-au ratacit. Astfel nu este vrere inaintea Tatalui vostru, Cel din ceruri, ca sa piara vreunul dintr-acestia mici" (Matei 18, 10-14).
Acestia sunt fratii "prea mici" ai lui Hristos !
"Cand va veni Fiul Omului, intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. (...) Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. (...) Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 31-45).
Jumatatile de oameni
Cine sunt insa acesti oameni "mici", care ne pot deschide sau inchide usile Imparatiei celei vesnice, despre care ne vorbeste Mantuitorul? Acestia sunt cei flamanzi, cei insetati, saracii, cei straini, cei goi, cersetorii, cei bolnavi, cei singuri, cei din temnite, cei din camine si azile, copiii parasiti sau exploatati, cei dependenti de lucruri nocive, betivii etc. Sunt oamenii din acele categorii sociale defavorizate, fata de care avem o retinere, pe care ii dispretuim, ii judecam, ii batjocorim, aruncandu-le in fata cuvinte fariseice, sau, din indiferenta, ii ignoram.
Din pricina pacatelor noastre, pe toti cei de mai sus ajungem sa ii vedem altfel decat pe noi. Aceia nu au aceleasi drepturi ca si noi, nici in transportul in comun, nici in scoli, nici in spitale, nici in biserica. Pentru aceasta, in orice institutie, ne simtit indreptatiti sa cautam sa ajungem inaintea lor, iar, daca nu o facem, oricum nu ii socotim vrednici sa fie inaintea noastra, ori ne intrebam ce cauta pe acolo.
La inceput, cand oamenii au inceput sa pacatuiasca, din ce in ce mai mult, la un moment dat, Dumnezeu a spus: "Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup" (Facere 6, 3). Tot asa, numai trupuri ajungem si noi, atunci cand nu ii mai vedem oameni deplini pe cei necajiti ai societatii in care traim, ci jumatati de oameni, inferiori noua.
Privindu-i prin ochiul nostru cel trupesc, murdarit de pacate sufletesti, le vedem acelora doar trupul, ignorandu-le cu desavarsire sufletul, al carui pret numai Dumnezeu il cunoaste cu adevarat. Ajungem sa le vedem doar trupul pentru ca noi insine am ajuns doar trupuri. Trupul lor poate e pierdut pe jumatate, insa sufletul lor e intreg inaintea lui Dumnezeu. Noi, insa, poate avem trupul intreg, insa din suflet mai avem cel mult o jumatate, care ne mai tine in viata.
Jumatatile de oameni suntem noi, cei care ne pierdem sufletul, iar nu ei, cei care isi pierd treptat trupul. Cand are trupul bolnav si suferind, omul inca poate sa fie intreg, insa, cand incepe sa ii fie afectat sufletul, omul nu mai ramanem nici macar pe jumatate, ci ajunge mort. Aceasta pentru ca mai de pret este sufletul, decat trupul.
Dumnezeu singur cunoaste taina vietii fiecarui om. Pentru aceasta, decat sa credem ca ne aflam in locul fiului celui mare, in casa Tatalui, mai bine ar fi noua sa urmat fiului celui risipitor, intru intoarcerea lui cea smerita catre Tatal.
Teodor Danalache
Teodor Danalache
-
Despre iubire, mila si milostenie
Publicat in : Credinta -
Este dator calugarul sa faca milostenie materiala?
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Milostenia naste milostenie
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.