Gabriel Liiceanu face o analiză genială unei vorbe spuse de papa, pe care însă o preia într-o traducere greșită. Liiceanu pune pe seama papei, după traducerea ziarelor de la noi, că dacă cineva îmi jignește mama, eu sunt îndreptățit să îi trag un pumn în față. De aici se deduce că papa justifică folosirea violenței ca răspuns la jigniri, ceea ce implicit justifică uciderea de către teroriști a jurnaliștilor francezi- intens repetata poveste a acestor zile.

Dacă însă s-ar fi folosit traducerea corectă: „dacă cineva îmi jignește mama se poate aștepta la o reacție violentă din partea mea” pune altfel problema. Se schimbă accentul de la cel care este jignit la cel care, înainte de a folosi cuvintele, trebuie să ia în seamă ce efect pot avea ele.

Există posibile consecințe ale actelor mele la care pot să mă aștept, pe care trebuie să le iau în considerare atunci când aleg să fac ceva ce poate fi considerat jignitor de către un semen al meu.

În orice caz, e puțin straniu cum un intelectual de talia lui Liiceanu, care toată viața s-a ocupat de cuvinte, fie în opera proprie, fie ca editor, să le subestimeze atât de mult importanța, cel puțin în acest caz. Nici măcar o observație cât de mică despre efectul pe care discursul cuiva îl poate trezi. Oare Marx n-a fost, în ultimă instanță, un mânuitor de cuvinte? Vorbele lui despre „dictatura proletariatului” n-au nicio legătură cu teroarea instaurată de regimurile democrate, peste tot în lume pe unde au ajuns? Nu prea aflăm asta din sutele de cărți dedicate comunismului apărute la Humanitas. Sau Hitler, înainte de a ajunge la putere, n-a fost un simplu mânuitor de cuvinte, un politician într-un stat democratic? Spunea simple cuvinte, nu? Era omul care la un duel venea cu creionul și se trezea față în față cu unul care venea cu kalașnikovul.

Pentru Liiceanu religia pare să aibă un singur rol legitim: acela de reducere a violenței spre care sunt înclinați oamenii aflați în stare de natură, de temperare a ei, de înlocuire cu sentimentul opus, al iubirii. Se pare însă că religia nu prea se achită așa cum trebuie de treaba ei, de vreme ce crimele au continuat de-a lungul istoriei, ba multe dintre ele făcute chiar în numele religiei. Mult mai bine se achită de sarcini statul modern, care s-a creat prin deținerea monopolului violenței legale. Rolul statului modern pare a fi acela de a continua procesul civilizării, mai ales pe fondul nereușitei religiei. Ideea subiacentă din textul lui Liiceanu pare să fie aceea că mai bine renunțăm la religie, sursă perpetuă de neînțelegeri și de crime, și în locul ei să devenim buni cetățeni ai statelor moderne.

Ca fapt divers, argumentația laborioasă a lui Liiceanu, care îl aduce în joc pe Dostoievski, Thomas Hobbes, Max Weber și Norbert Elias pentru a comenta o vorbă a papei, spusă mai mult în glumă, pare, cum să spun, cam disproporționată. Se pare însă că s-a folosit de prilej pentru că vroia să demonstreze ceva legat de religie, și acum era cel mai moment să o facă.

Discuțiile iscate de crimele teroriștilor jihadiști au relevat un lucru: cei care nu cred în Dumnezeu văd credința ca pe o cauză a crimelor. Pe o poziție asemănătoare, chiar dacă nu la fel de elegant argumentată, se situează și Remus Cernea, și pentru el atentatele au fost un prilej de a propune o întărire a laicității și o eliminare și mai mare a religiei din spațiul public.

Liiceanu avansează ideea că religia produce crime nu doar în variantele ei deformate, ideologizate, ci chiar prin natura ei, din moment ce în numele oricărei religii s-a ucis. „Toate idealurile trag după ele, susținând că nu le aparține, istoria exceselor și crimelor pe care le-au generat.” Iar problema este ce facem cu „miezul fierbinte” al religiilor, care nu e vreo chestie care ține de natura lor intrinsecă, ci se referă exclusiv la potențialul lor criminal. Dacă n-ar fi referințe culturale atât de însemnate, de care Gabriel Liiceanu nu are cum să nu țină seama, sunt convins că propunerea ar fi aceea de a le lăsa deoparte, ca să nu ne mai încurce ăn viața noastră modernă, democrată și civilizată. Așa însă, lucrurile sunt mai complicate și problema rămâne deschisă. Întrebarea despre „miezul fierbinte” al religiei nu este una filosofică, nici una socială, ci una a religiei înseși, care trebuie să demonstreze propriilor adepți că natura ei nu este una a urii, a crimei, a „execeslor” ci a iubirii și a ajutorării aproapelui. Lucru unde, după cum se vede, încă mai e mult de lucru.

E clar însă că dacă religia ar fi fost doar un factor de atenuare a violenței, ar fi trebuit să dispară treptat, odată cu progresul civilizării, pe măsură ce statul modern se impune, sau să dispară pentru că, pur și simplu, nu s-au achitat de rolul pe care trebuia să îl joace. Cum însă nu dispare, și nici nu dă semne că ar face-o în viitor, înseamnă că, de fapt, ea este altceva și nu poate fi redusă la o funcție socială. E curios totuși cum toți cei ce subevalează sentimentul religios sunt gata să-l facă vinovat de crime, și propun desființarea lui. Adevărul tragic este că orice lucru pe lumea asta poate fi falsificat, poate avea și consecințe extrem de urâte. Asta înseamnă că nici după două mii de ani n-am înțeles lecția Celui ce s-a răstignit din iubire pentru noi, a Celui care a murit pentru ca noi să avem viață.

Dar dacă un lucru are și consecințe negative, atunci nu ar trebui să desființăm lucrul însuși, ci să căutăm să atenuăm acele consecințe negative. Dacă ar fi să urmăm logica desființării, atunci am putea interzice mersul cu mașina pentru că se crează pericolul de accidente, iar unele dintre ele pot fi chiar mortale. Ideea însă nu e să interzici mersul cu mașina, ce om normal la cap ar propune așa ceva, ci să ajuți șoferii să aibă acea conduită preventivă care să evite accidentele.

În mod similar, nici religia nu trebuie să dispară, ci fiecare să găsească acel mod de a fi care nu se îndreraptă împotriva oamenilor, ci numai și întotdeauna în favoarea lor. Numai că asta nu mai poate fi stabilit prin vreun eseu, ci fiecare trebuie să caute în inima sa și să găsească acolo comportamentul adecvat.

Paul Curca

.