Unul dintre principiile pe care orice creştin, indiferent de confesiunea lui, trebuie să le respecte este marele dar al libertăţii. O scurtă precizare: libertatea, cel puţin în viziunea ortodoxă, este sinonimă cu libertatea de a alege. Libertatea în sens absolut, un atribut al Divinităţii, este cunoscută doar sfinţilor care au trecut dincolo de necesitatea de a alege între două sau mai multe soluţii; ei aleg prin convingerea libertăţii maturizate de lucrarea harului pe cele bune, întrucât păcatul, singurul care introduce în lume iraţionalitatea, nu mai este căutat, aceştia dorind bucurii mult mai mari prin întâlnirea reală cu Dumnezeu.
Nu greşim, credem, când spunem că voit Dumnezeu se „autolimitează" când atribuie creaturii sale cea mai de preţ, aşa numitul liber arbitru, în sensul maximian al sintagmei voinţă gnomică (funcţie a ipostasului creat, deci susceptibilă de schimbare, aflată în opoziţie cu voinţa naturală, conformă cu planul şi voinţa dumnezeiască). în aceasta constă măreţia planului dumnezeiesc, gândit din veşnicie. Omul, rege al Creaţiei, poate să îi refuze ajutorul sau chiar să nu-I recunoască existenţa! în acest sens, dacă ar fi să încercăm să schiţăm o idee comună tuturor Părinţilor Bisericii: Dumnezeu poate face totul, în virtutea atotputerniciei Sale, mai puţin un singur lucru: nu-l poate forţa pe om să-L iubească. în fond, aici stă cheia şi taina iubirii!
De ce necesitatea unei astfel de introduceri? Pentru a transmite mesajul că şi noi, ca următori ai Mântuitorului, avem datoria să respectăm libertatea celorlalţi, inclusiv dreptul la exprimare şi acţiune. Există însă nişte limite, reglementate fie de morală, atunci când vorbim despre religie, fie de legiuitor, care ar trebui să apere atât binele obştesc al comunităţii, cât şi al indivizilor ce o compun, în interiorul ambelor paradigme identificăm un numitor comun: libertatea mea nu trebuie să restrângă libertatea celui de lângă mine. Atunci când inevitabil acest lucru se produce este de datoria noastră, fie că vorbim din perspectivă religioasă, fie laică, să acţionăm pentru a înlătura această nedreptate.
Fireşte, violenţa este exclusă; mai degrabă, un creştin ortodox se ghidează după principiul: împotriveşte-te oricărei forme de rău, dar exclude orice formă de înverşunare. Este clar că indiferenţa la problemele societăţii este incompatibilă cu porunca de a ne iubi aproapele, indiferent cum ni se „prezintă" acesta. Creştinul se gândeşte „la cele înalte", dar nu uită că trăieşte în mijlocul lumii pe care are datoria morala să o transforme în bine, în primul rând prin puterea propriului exemplu. Cum poţi obţine, aşadar, echilibrul între cele două limite, pe de-o parte porunca adresată fiecărui creştin de a face misiune (Matei 28, 19) şi, pe de altă parte, teama de a nu încălca libertatea aproapelui? Şi, în această lumină, ce fel de atitudine trebuie să avem în faţa celor care fac din distrugerea credinţelor noastre scop în viaţă? (Am în vedere în special pe cei care se încadrează în segmentul mic, dar vocal, al ateilor militanţi.)
Răspunsul îl găsim în atitudinea pe care Mântuitorul o avea faţă de cărturarii şi fariseii care căutau „să-L prindă în cuvânt" (Marcu 13, 13; Luca 20, 20). Vedem că Hristos nu fuge de provocări, chiar dacă acestea nu îmbracă forma bunei cuviinţe şi nu urmăresc decât discreditarea şi adunarea de „probe" pentru ceea ce va urma mai târziu.
Răspunsurile Sale izvorăsc din faptele Sale: învăţătura Sa este oglindită în acţiunile taumaturgice, doxologice şi didactice, pe care le săvârşeşte în faţa unor mulţimi pestriţe, alcătuite din oameni din toate colţurile Imperiului Roman. Mai mult, cei care sunt trimişi să-L prindă şi să-L aducă la judecată se întorc la stăpânii lor descumpăniţi, însă impresionaţi de Iisus Hristos: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om." (Ioan 7, 46)
Prin conformitatea dintre învăţătură şi faptă, cuvintele noastre pot să capete putere, în primul rând de convingere, în sensul dat de Sfântul Evanghelist Luca (cap. 4, v. 32): „Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere". Cuvântul rostit poate trece dincolo de o simplă retorică bine şlefuită, dacă, bineînţeles, este în conformitate cu ceea ce învăţăm şi facem, totodată. Altfel, dacă acest cuvânt misionar rămâne exterior fiinţei noastre, atunci este clar că a noastră credinţă nu este cu nimic mai diferită de alte religii. Or, noi credem cu tărie că Mântuitorul nu a venit să întemeieze o nouă religie, pe care sa o opună numeroaselor credinţe şi superstiţii care fiinţau în arealul greco-roman, ci a venit ca izvor al Vieţii, Apa cea Vie şi Lumină a lumii. El ne propune, fără a obliga, un mod de viaţă întru legătura,păcii (Efeseni 4, 3) şi al dragostei creştine (ICorinteni cap. 13), care cuprinde şi pe cei credincioşi, dar şi pe cei necredincioşi, aflaţi încă în căutare, cheltuindu-şi averea „cu desfrânatele" (Luca 15, 30), prin „ţări îndepărtate, risipindu-şi averea" (Luca 15, 13).
Dragostea nu este un atribut, o caracteristică ce admite selecţia şi decupajul, după propriile noastre porniri, ci este modus-vX vivendi, finalitatea comunităţii hristifica-te prin harul dumnezeiesc increat, izvorât din Dumnezeu însuşi, Cel în Treime slăvit. Iar această dragoste nu poate rămâne captivă între zidurile unei biserici; ea trebuie să se reverse, prin cei ce sunt asemănaţi cu „sarea pământului" şi „lumina lumii" (Matei 5, 13-14) înspre întreaga Creaţie, chemată să devină Biserică, „cer nou şi pământ nou" (Apocalipsă21, 1).
Preot Manuel Rusu
Baraganul Ortodox, iulie 2016
-
Manastirea Sfanta Treime Libertatea - Perla Baraganului
Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei -
Libertatea in Biserica
Publicat in : Editoriale -
Manastirea Libertatea - Sfanta Treime
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania -
Libertatea omului
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.