Motivația ateilor, puțini și virulenți, împotriva orei de religie era aceea că prin ea erau discriminate persoanele atee și agnostice, care au, ca cel mai „sfânt” (știu, e o ironie să vorbești de sfânt în legătură cu ateii) drept al lor, să nu cunoască nimic despre credință. În caz contrar riscau să deprindă măcar ceva cât de puțin legat de valorile creștine ale lumii în care trăim, probabil ceva de o gravitate inimaginabilă, și care merită orice efort de respingere. De acum, această motivație este asumată și de Curtea Constituțională a României, urmând ca Legea Învățământului să fie modificată pentru a corespunde noii decizii. Judecătorii au hotărât că, prin natura ei, ora de religie poate să afecteze libertatea de conștiință a elevilor. Astfel că "manifestarea libera a optiunilor implica in mod necesar initiativa proprie a persoanei in sensul frecventarii disciplinei Religie, iar nu consimtirea tacita sau refuzul expres", a rgumentat Curtea.

Chiar dacă decizia Curții nedreptățește marea majoritate a credincioșilor, indiferent care era confesiunea lor, ea totuși impune un lucru corect: dacă ești credincios trebuie să arăți clar și ferm acest lucru. Iar primul mod de a demonstra acest lucru este să scrii o hârtie. Starea obișnuită a omului, în concepția majorității judecătorilor Curții, este aceea fără Dumnezeu, a ateului, agnosticului sau, cea mai deasă variantă, a indiferentului. Dacă vrei învățământ religios pentru plozii tăi trebuie să exprimi asta în mod expres, ca să se știe, dar nici atunci nu vei fi sigur că vei mai avea parte de el. Dacă vor fi prea puțini doritori sau dacă directorul se va opune vehement, va putea convinge copiii să renunțe la ora de religie.

Care este miza acestei decizii? Există puțini atei, e-adevărat, dar puțini sunt și credincioșii fervenți. Majoritatea o constituie „căldiceii”, cei care acceptă religia, dacă e în programa școlară și nu-i simt lipsa dacă e scoasă. Astfel că, de la o majoritate pasivă care acceptă ceva, se va ajunge la o majoritate și mai pasivă care va accepta contrariul acelui lucru. Lucrurile se vor degrada prin bunăvoința ternă a unei mulțimi căreia nu prea îi pasă.

Decizia Curții, în litera ei, poate fi socotită acceptabilă? Este o întrebare la care trebuie sa răspundă juriștii, dacă este normal să ceri exercitarea unui drept, chiar dacă îți este oferit prin Constituție. Mă rog, lucrurile sunt interpretabile pentru că în urmă cu doi ani decizia Curții, în altă componență dar în aceeași speță, fusese perfect inversă. Dar modul practic de a duce la îndeplinire acest drept poate duce la multe abuzuri, depinzând de inerția multor părinți și de îndărătnicia unor profesori, care vor avea destule „argumente”, dacă vor vrea, în fața elevilor.

În orice caz, trebuie luat în serios acest Emil Moise, care a trecut la amenințări cu închisoarea, dacă se mai face ora de Religie în școli. Apoi cere ca aceasta să fie trecută prima sau ultima, știind, din experiența lui de profesor, că acestea sunt orele la care se chiulește cel mai mult și momindu-i pe elevii care aleg totuși să frecventeze religia, cu o oră liberă în plus. Mai cere apoi să nu se mai dea note, astfel încât interesul elevilor care totuși vor alege să frecventeze această materie să fie și mai mic și să nu deschidă vreodată cartea acasă și să învețe ceva din ea. Am enumerat aceste lucruri pentru că din ele se vede foarte clar că interesul lui Moise nu este, după cum pretinde, libertatea de conștiință, aceasta fiind apărată foarte bine până acum de reglementările care prevedeau posibilitatea retragerii de la ora de religie, și nici încercarea de a face alegerea mai ușoară pentru părinți și elevi. Interesul lui, și al celor câțiva inși cu aceleași idealuri, este eliminarea, pe cât mai mult cu putință, a oricărei referințe la religie de peste tot de unde e posibil acest lucru. Deci cei ce vor să apere dreptul copiilor de a li se vorbi în școală despre Dumnezeu trebuie să ia seama că au de luptat cu ura cuiva împotriva a tot ce ține de credința religioasă. De fapt, același Moise a mai dat statul în judecată pentru că vedea prea multe icoane ortodoxe pe pereți, care prezentau, credea el, persoana umană într-o formă degradantă. Probabil se gândea la înlocuirea lor cu imagini pornografice, că acestea arată omul în toată splendoarea și demnitatea.

Ce se poate face acum? Deja s-a constituit o organizație pentru sprijinirea predării religiei în școli, condusă de o vedetă media, Liana Stanciu. E un început și acesta, dar cred că se poate face mult mai mult. Această decizie, dată împotriva studierii religiei în școli, poate să-i unească pe cei ce o susțin. Odată ce ora de religie se făcea la școală, și la ea participau marea majoritate a elevilor, Biserica își vedea datoria împlinită: participa la elaborarea manualelor, dădea binecuvântare profesorilor care predau ( cu toate că nu întotdeauna era îndreptățită) și cam atât. De acum implicarea Bisericii trebuie să fie mult mai mare, dacă vrea ca oamenii să mai țină cont de credință în viața lor. E o provocare, dar ar fi bine să nu dramatizăm: părinții trebui să scrie o hârtie, nu să înfrunte pericole mortale. Dar ca să facă acest gest mărunt, acești părinți trebuie să vadă în Biserică păstrătorul credinței, al adevărului și al valorilor, să o vadă apropiată de viața lor.

Este posibil ca, prin această decizie, să se piardă un număr de indiferenți pasivi. Dar vor putea fi câștigați cei ce au un cât de mic interes, dacă și Biserica arată că le pasă de ei. Biserica era, oarecum, sub protecția statului. Acum, prin deczia CCR, această protecție își restrânge aria de acoperire. Odată ce a fost deschisă calea, e posibil să mai fie și alte lovituri în viitor. Cât timp însă va mai fi legală practicarea religiei în cetate, să o practicăm așa cum se cuvine. Acum este un moment în care se pot uni eforturile Bisericii cu ale unor laici interesați. Este momentul ca Biserica să fie mai apropiată de credincioși, nu doar prin acei preoți care fac asta personal, ci prin strategia ei elaborată la nivel național.

Dacă ateismul e încă un fenomen marginal, indiferentismul, în schimb, are o amploare uriașă. Așa că acum Biserica luptătoare nu are de luptat cu ateii, care oricum au de aplicat un program propriu, indiferent de circumstanțe, și de întâmplările viitoare, cât de convins indiferenții. Chiar dacă în dezbaterile de până acum nu prea s-a vorbit despre ei, aici este adevărata miză. Iar până acum, pentru că acceptau Biserica, fără să le pese prea mult de ea însă, erau trecuți la credincioși. De acum va fi mai greu. Vor trebui convinși că sunt ceea ce au mărturisit la botez: dreptslăvitori creștini.

Paul Curca
 

.