De dorit ar fi ca, într-un stat cu o populaţie aproape în întregime creştină, atunci când se elaborează filosofia unei legi, legiuitorul să ţină seama şi de perspectiva teologică a lucrurilor. Şi aceasta pentru că invocarea neutralităţii nu are un suport real. In care caz, ignorarea Bisericii în procesul de elaborare legislativă pe motivul neutralităţii religioase sau morale echivalează, în ultimă instanţă, cu promovarea necredinţei.

La o întrunire internaţională a democraţilor creştini am asistat la o reacţie de neînţeles a reprezentanţilor partidelor democrat-creştine occidentale, provocată de referatul unui reprezentant al democrat-creştinilor din România. Democrat-creştinul român susţinea în discursul său moralitatea legilor.

Legile statului trebuie întâi de toate să fie morale. Colegii dânsului din democraţiile avansate şi consolidate erau convinşi că o lege nu trebuie să fie determinată de morală, oricare ar fi această morală, că legea şi morala doua planuri absolut diferite. Altfel riscăm - avertizau dânşii - să ajungem la o altă dictatură totalitară, de data aceasta morală. Omul politic român n-a putut pricepe tulburarea pe care a provocat-o colegilor săi prin faptul că cerea ca legile să fie morale. Am incercat să-i explicăm diferenţa de percepţie dintre viziunea ortodoxă - pe care o exprimase şi dânsul mai mult sau mai putin deliberat - şi cea occidentală, prima fiind caracterizată o perspectivă integratoare, sintetică, cea de a doua de o perspectivă disociativă. Cea dintâi luând aminte la resorturile unităţii şi coerenţei vieţii şi a realităţii înconjurătoare, cealaltă vizând cu precădere graniţele dintre diferitele componente ale acestora. Se socoteşte a fi foarte înţelept, de exemplu, să nu amesteci viaţa religioasă cu preocupările profesionale sau cu exigenţele morale proprii. De altfel, o asemenea perspectivă a lucrurilor se încearcă a se impune şi în spaţiul românesc, în ceea ce priveşte religia şi morala. Se cere oamenilor să lase deoparte convingerile religioase sau morale atunci când dezbat problemne de altă natură. Oricum, să nu iasă cu ele în public. Ca şi când omul credincios ar putea să se lepede de credinţa lui atunci când iese din casă, şi din nou să o îmbrace atunci când se întoarce, sau să o activeze arunci când merge la biserică şi să o comute pe pasiv când merge la serviciu.

Deşi pare justificată la prima vedere, în fond această atitudine este foarte ipocrită. Este evident că se confruntă nu o perspectivă creştină cu una neutră din punct de vedere religios, ci cu una necreştină. Ori, apostolii acestei atitudini necreştine - atee de fapt -, sub masca neutralităţii, propun lumii, spaţiului public, propria necredinţă. Li se pare că este foarte logic - şi mulţi dintre semenii noştri sunt convinşi de această logică simplă - că a nu avea o credinţă religioasa înseamnă a nu fi angajat, deci a fi neutru. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. A nu avea o credinţă religioasă nu echivalează cu o stare neutră din punct de vedere religios. Lipsa credinţei echivalează cu necredinţa, ori necredinţa, a nu crede în Dumnezeu, denotă o atitudine efectivă faţă de credinţa religioasă, una contrară credinţei. Deci, necredinciosul poate veni în public cu necredinţa lui - ba mai mult, o impune tuturor asimilând-o unei stări de neutralitate-, in timp ce credinciosul nu poate veni în public cu credinţa. Că este vorba de o atitudine angajantă, partizană, o dovedeste faptul că, în cele din urmă, sfârşeşte prin a se împotrivi credinţei. A nu îngădui manifestarea credinţei în spaţii publice - vezi situaţia manifestărilor organizate de studenţii creştini în universitate - este dovada unei potrivnicii. Nu râvna pentru a asigura neutralitatea spaţiului public este cea care alimentează demersurile împotriva manifestărilor studenţilor creştini, ci iritarea pe care o produce necredincioşilor manifestarea credinţei. Stindardul neutralităţii religioase se dovedeşte a fi, în cele din urmă, un instrument al ipocriziei umane, ca multe altele, la fel ca şi cel al neutralităţii din punct de vedere moral. El este folosit pentru a impune, în fond, necredinţa sau o morală proprie.

Experinţea ideologiei ateee a demonstrat că omul nu poate ieşi în afara religiozităţii. Ateismul este, de fapt, tot o religie. El presupune un crez în care omul însuşi ia locul lui Dumnezeu, se îndumnezeieşte pe sine. Consecinţele unei astfel de rătăciri le-am simţit pe piele proprie. Ateismul militant, creatorul statului ateu, s-a retras pentru a se propune sub masca neutralităţii religioase care a generat statul laic. Obiectivul principal al campionilor starului laic este descreştinarea instituţiilor publice şi a spaţiului public prin transformarea credinţei religioase într-o chestiune privată, cu care nimeni nu are dreptul să «jeneze» pe ceilalţi membri ai comunităţii umane din care face parte. Credinţa presupune un mod de viaţă comunitar prin excelenţă. In viziunea «neutrilor» sinaxa creştinilor, întrunirea in Sfânta Liturghie, ar trebui să fie tot o chestiune privată, lar locaşul de închinare s-ar transforma într-un fel de club. In istoria neamului nostru credinţa creştină a fost problema fudamentală, ele viaţă şi de moarte, a întregii comunităţi băneşti pentru secole de-a rândul, fără ca acesta să lase vreunei manifestări fundamentaliste. Astăzi, după eşecul ateismului militant de stat, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului şi-a schimbat armele. In fond, avem de-a face cu aceeaşi confruntare dintre o viziune creştină şi una necreştină a realităţii.

De fapt se pune întrebarea dacă omul se poate plasa într-un spaţiu neutru din punct de vedere religios sau moral, dacă pot exista oameni areligioşi sau amorali. Ţinând seama de natura umană şi de logica elementară, acest lucru nu este posibil. Prin natura lui, omul este o fiinţă religioasă, se raportează în mod necesar la un Dumnezeu sau, în cel mai rău caz, se face pe sine dumnezeu. Principiile morale sunt motivate şi determinate de cerinţele firii şi crezul religios. Cel care crede în Dumnezeu îşi va rândui viaţa în consecinţă, raportându-se în tot ceea ce face la Dumnezeu şi la voia lui Dumnezeu. Cel care nu crede în Dumnezeu îşi va rândui şi el viaţa în funcţie de un crez anume, constituit din răspunsurile lui la marile întrebări privind viaţa şi existenţa umană. Intr-un fel îşi rânduieşte viaţa cineva care crede în viaţa veşnică, de exemplu, şi în altfel cineva care crede că totul se sfârşeşte la mormânt. In consecinţă, în problema credinţei religioase, nu există o a treia cale. Pot exista diferite grade de credinţă sau de necredinţă, dar nu poate exista starea de neutralitate, oricât ar încerca omul să se amăgească cu ea. La fel, nu poate exista nimic în afara moralităţii. Pot exista diferite grade de moralitate sau de imoralitate, dar starea de neutralitate morală nu poate exista. Ce este morala, de fapt ? Un sistem de referinţă determinat de un anume crez sau filosofie de viaţă, în funcţie de care se judecă sau se apreciază orice gest act sau lucrare a omului sau a comunităţii umane.

Judecând o lege, oricare ar fi ea, din punctul de vedere al acestei morale, ea este bună sau morală când protejează sau contribuie la edificarea sau împlinirea existenţială a omului, şi imorală când împiedică sau chiar contribuie direct sau indirect la degradarea naturii umane individuale sau colective. Nu este vorba de o morală convenţională sau arbitrar constituită, ci de o morală determinată de firea lucrurilor, pe care nimeni n-ar trebui să o conteste. Se întâmplă ca oamenii să nu fie cu toţii de acord în ceea ce priveşte finalitatea sau sensul existenţei umane. In acest caz, desigur, evaluarea morală a lucrurilor diferă. Cel mai adesea, chiar legiuitorii nu pun la temelia legilor lor decât o motivaţie relativă, circumscrisă unor factori limitaţi în timp şi în spaţiu, evitând să meargă sau să gândească până la capăt, cum spunea părintele Stăniloae.

Morala creştină are drept reper fundamental relaţia omului cu Dumnezeu, pentru că se întemeiază pe credInţa că omul se împlineşte ca fiinţă în relaţie cu Dumnezeu. Din perspectiva creştină, un lucru este moral sau bun atunci când nu împiedică, ci contribuie la apropierea omului de Dumnezeu, la adâncirea relaţiei dintre om şi Dmnezeu.

Pe scurt, ceea ce ne apropie de Dumnezeu este bun, iar ceea ce ne îndepărtează este rău. Evaluarea teologică poate fi aplicată oricărui lucru. Orice lege umană, chiar dacă ea n-a avut iniţial o bază teologică, poate fi evaluată din punct de vedere teologic, cercetând măsura în care apropie sau depărtează pe om de Dumnezeu prin efectele ei. De dorit ar fi ca, într-un stat cu o populaţie aproape în întregime crestină, atunci când elaborează filosofia unei legi, legiuitorul să ţină seama şi de perspectiva teologică a lucrurilor. Şi aceasta pentru că invocarea neutralităţii, cum am văzut, nu are un suport real. In care caz, ignorarea Bisericii în procesul de elaborare legislativă pe motivul neutralităţii religioase sau morale echivalează, în ultimă instanţă, cu promovarea necredinţei.

Parintele Constantin Coman

Articol preluat din cartea "Prin fereastra Bisericii", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Prin fereastra Bisericii"
 

.

• Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
  Publicat in : Dogma
• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos
• Credinta in viata de apoi in crestinism
  Publicat in : Editoriale
• Credinta, conditie primordiala a purificarii
  Publicat in : Morala
• Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
  Publicat in : Sanatate si stiinta