Bărbatul care şedea înaintea mea oftă adânc: „Să ştii, nu mă tem de sărăcie sau de boli, prin alea toţi trecem. Nici măcar de moarte. Mă tem doar de un singur lucru. Mi-e frică să nu fi trăit în zadar.”
Soarele era spre asfinţit şi începuse să se lase răcoarea. Stăteam amândoi la o masă, pe terasa unui restaurant din Montreal. Mă uit la el. Uşor trecut de 50 de ani. Părul albit, ridurile de pe faţă, mâinile aspre, totul trădează o viaţă intensă, frământată. „De ce spui asta?”, îl întreb.
Işi toarnă un pahar de vin. „Ştii, am fost vara trecută în România, de unde am plecat acum vreo 30 de ani. M-am întâlnit cu colegi de facultate şi de liceu, oameni pe care nu îi mai văzusem de multă vreme. Am stat la masă împreună, aşa cum stăm noi acum, eram vreo douăzeci de persoane, şi am depănat amintiri. La un moment dat, cineva a propus să povestim în câteva cuvinte despre cum a decurs viaţa noastră, cu ce ne ocupăm, ce meserie avem. Unii de acolo erau ingineri, alţii chimişti, alţii medici, alţii afacerişti de succes, toţi oameni realizaţi profesional. Când a venit rândul meu, nu am ştiut ce să răspund. Pentru că, la drept vorbind, am făcut multe la viaţa mea, dar nu pot spune că am o anume profesie sau o carieră... M-am simţit prost, mic de tot. Am bâlbâit eu ceva, am făcut o glumă, dar am simţit că tot ce făcusem eu nu valorează doi bani.”
Lăsă privirea în pământ, apoi continuă.
„Vezi, eu am plecat din ţară în timp ce eram încă student, terminasem doar trei ani de politehnică. Mirajul Occidentului a fost prea puternic ca să-i rezist. Nu eram printre cei mai străluciţi studenţi, dar nici la coadă nu eram. Am plecat intr-o vară, mai întâi ca turist în Germania. Am început să muncesc la negru, tot ce apucam. Spălam vasele şi făceam curat la restaurante, strângeam gunoaiele, apoi am învăţat să fac renovări interioare la case. Am câştigat ceva bani, mi-am cumpărat o maşină second hand, un Opel, după numai patru luni de muncă. Asta m-a făcut să-mi doresc să rămân acolo, aşa că am dat cu piciorul carierei de inginer. Am abandonat facultatea şi nu m-am mai întors în România.
După o vreme, am plecat în Franţa, am mai lucrat şi pe acolo ce am putut. Am avut apoi şansa să emigrez în Canada, ca refugiat politic. Le-am spus că am fost bătut de mineri în 13-15 iunie 1990. M-au crezut. Nu era chiar o minciună, scăpasem atunci ca prin urechile acului. Nu a fost uşor în Canada. Anii au trecut, am obţinut rezidenţa permanentă, am urmat o şcoală tehnică de electricieni. Apoi m-am apucat de nişte afaceri, care au mers prost. Am pierdut banii, m-am lăsat de afacere, am revenit la şcoală, am devenit administrator de imobile. Mă bătea gândul să îmi termin studiile universitare, dar în loc de asta, m-am însurat, tot cu o imigrantă. Apoi am avut copii, un băiat şi o fată. Visul de a face o carieră, de a-mi finaliza studiile s-a dus o dată cu liniştea de noapte. Nu a fost deloc simplu. Nevasta m-a lăsat după o vreme, a găsit un canadian cu bani. Atunci am suferit mult, dar acum o înţeleg. Se săturase şi ea de sărăcie, cred... Am ajuns să avem grijă de copii pe rând, când eu, când ea. Nu am mai ştiut de mine. Totul se învârtea în jurul copiilor. Du-te la doctori pentru otită, cumpără haine, jucării, atenţie la ce grădiniţă îi dai, apoi la ce şcoli, ce faci cu ei în vacanţe. Griji tot timpul - să nu răcească, să nu aibă prieteni nepotriviţi, să se ţină de carte. Am dorit mult ca măcar ei să nu repete prostia mea.
Acum sunt mari amândoi şi tocmai au plecat, fiecare la rostul lui. BăiatuTa plecat în America, a avut o ofertă de lucru prea bună ca s-o refuze. Fata s-a dus în Ontario, după prietenul ei. Iar eu acum îmi dau seama că nici nu ştiu când au trecut anii. Parcă ieri am intrat la facultate, cu capul plin de vise. Ce s-a ales din ele? Până astăzi, am schimbat în total, cred, vreo 16 sau 17 locuri de muncă, şi am făcut vreo şapte-opt meserii. Simt că viaţa trece, şi nu m-am ales, de fapt, cu mare lucru. Am rămas cu două maşinicare acum e goală. Iar job-ul pe care îl am acum e nesigur, economia merge prost. Nu ştiu ce să fac...”
A urmat o tăcere de vreo zece minute, timp în care a privit pierdut în zare. Soarele se ascunsese după clădirea din spate şi se făcuse chiar frig.
L-am întrerupt din reverie. „Ce îţi plăcea să faci când erai tânăr?”
„Ei, mai multe. Imi plăcea să meşteresc prin casă, să montez şi să demontez lucruri. Imi plăceau animalele, mai ales câinii. Grozave creaturi câinii ăştia... Bunica avea un ciobănesc german, o frumuseţe, când mergeam la ţară el era prietenul meu cel mai bun, ţin minte că a murit otrăvit de nişte vecini invidioşi... Imi mai plăcea să citesc poveşti, mai ales mituri şi legende vechi. Visam şi să joc fotbal la o echipă profesionistă. Eram bun la geografie şi doream mult să călătoresc... Hei, dacă mă gândesc bine, măcar chestia asta s-a împlinit, tot am vizitat vreo 15-16 ţări până acum...”
„Ia spune”, l-am întrerupt eu, „cu care din colegii aceia, cu carierele lor minunate, ţi-ar plăcea să faci schimb? Ţi-ai fi dorit să fii vreunul dintre ei?”
Păru surprins de întrebare. Apoi, pentru prima dată în seara aceea, zâmbi, un pic cam amar. „Hmmm...Cu niciunul... Au avut şi ei multe necazuri. Divorţuri, accidente de muncă, probleme cu copiii, cu banii, cu sănătatea. Ca tot omul, de...”
.Atunci? De ce îi invidiezi? Numai pentru că au o meserie onorabilă cu care se pot lăuda la o discuţie amicală Ia restaurant?”
Stătu câteva minute pe gânduri, apoi pe faţă îi înflori un zâmbet, de data asta fără rezerve.
„Cred că ai dreptate... Ştii ceva? Ieri am văzut un căţel tare frumos, la un magazin d-ăsta de animale... Cred că am să mă duc să-l cumpăr chiar azi. Mereu mi-am dorit să am unul. Se zice că după Dumnezeu, câinii îl înţeleg cel mai bine pe om şi nu-l trădează niciodată. Pe urmă, o să îi sun pe copii să Ic spun. să se bucure şi ei.”
Ultima rază de soare a zilei se strecură până la noi, printre frunzele copacilor. Omul meu s-a sculat de la masă, a plătit consumaţia, şi-a luat rămas bun de la mine şi a plecat cu un mers apăsat. L-am privit în timp ce se depărta şi mi-a fost limpede că se hotărâse să-şi trăiască legenda mai departe.
Gabriel Purcarus
Corectopia. Cum supravietuim in cusca diversitatii, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Corectopia. Cum supravietuim in cusca diversitatii"
-
Datoria – emblema de onoare a crestinului
Publicat in : Religie -
Domnul poate inmulti putinul tau
Publicat in : Duminica a 8-a dupa Rusalii -
Mult ni s-a dat, mult ni se cere
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Imbrobodirea romaneasca
Publicat in : Editoriale -
Creativitatea ca strategie
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.