Am auzit multe voci care mi-au spus; bine, bine, am înţeles, aşa e, aşa ne-am gândit şi noi, sântem de acord, dar acum spuneţi-ne care e soluţia. Şi am obiectat întotdeauna la acest tip de reorientare. Oamenii nu au nevoie de mai mult „Mircea Platon," ci de Hristos. Eu nu scriu pentru ca să devin un guru. Nu vreau ca oamenii să schimbe dependenţa de „elită" pe dependenţa de Mircea Platon. Sau, pentru că nu e nici un pericol în acest ultim sens, pe dependenţa de Dan Puric, de exemplu. Şi spun asta pentru că am auzit voci care spuneau că atât de mult îl iubesc pe Dan Puric încât şi-ar dori ca el să se lase de regie/actorie şi să umble prin ţară predicând. Şi m'am revoltat, pentru că oamenii aceia, bine intenţionaţi, voiau ca Dan Puric să se lase de actorie pentru ca să „joace" după cum le place lor, pentru ca să-l fixeze într'un „rol." Şi m'am bucurat când Dan Puric a spus că el mărturiseşte şi luptă cum luptă din cauză că mulţi din cei care ar trebui să o facă, „profesioniştii" mărturisirii şi slujirii ca să zic aşa, nu o fac. Dan Puric e un artist Creştin. Mărturiseşte cu putere şi convingător. Dar el e artist. Dacă un artist poate mărturisi, de ce profesioniştii teologiei, slujirii şi mărturisirii nu-şi fac treaba? Unde e vocaţia lor? Care e vocaţia lor? Unde-şi înmulţesc talanţii?
Răspunsul la această întrebare trece prin elucidarea altei chestiuni, cea a negării valorii şi însemnătăţii Creştine a lucrului în lume. Ortodocşii au ajuns parcă să semene cu monahii catolici, cei împărţiţi pe specializări; unii lucrează, unii sânt contemplativi, unii tac, unii cerşesc. Această înţelegere schizoidă a ortodoxiei e complet străină de duhul ei adevărat, pentru care rugăciunea e lucrare şi lucrarea e rugăciune nu pentru că se substituie una celeilalte, ci pentru că se contopesc, asemenea rugăciunii lui Iisus cu bătăile cordului.
Pentru laic, Ortodoxia nu e doar post şi rugăciune, doar bătut mătănii la tino în camera ta de bloc. Nu doar asta mântuieşte. Lucrul bun mântuieşte. Să faci un lucru bun mântuieşte. De ce? Pentru că nu poţi face nici un lucru bun fără ajutorul Iui Dumnezeu, fără mila şi harul lui Dumnezeu: „Fără Duhul Sfânt nu poţi să faci nici măcar o ciorbă," spunea părintele Galeriu. A face un lucru bun înseamnă a-l face de la început la sfârşit. A lua de la bun început şi a duce Ia bun sfârşit. Or cine e Alfa şi Omega întregii firi? Cine e Cuvântul de la început şi de la sfârşit? A face un lucru bun înseamnă a-l primi de la Hristos, a-l lucra întru Hristos pentru a-l duce la bun sfârşit în Hristos.
A-l lua de la Hristos înseamnă a lucra pentru că aşa ne-a rânduit Dumnezeu în această lume. Şi pentru că ne-a rânduit, ne-a dat şi anumite vocaţii, chemări, înclinaţii, talente. Şi de aceea am spus că părinţii nu trebuie să-şi „aranjeze" copiii, ci să-i ajute să-şi urmeze vocaţia. Pentru că talentul e „dar de la Dumnezeu": e talant. Şi trebuie să lucrăm, cu ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Şi a lucra pentru Dumnezeu înseamnă a lucra nu pentru noi, ci pentru aproapele, pentru familie, pentru prieteni, pentru vecini, pentru duşmani. Lucrezi ca să trăieşti, lucrezi ca să trăieşti întru Hristos, lucrezi ca să poţi face bine, lucrezi ca să faci milostenie. Actualul dispreţ arătat lucrului în lume are drept urmare, în România, abandonarea vieţii reale, cotidiene, tuturor ticăloşiilor şi mafioţilor şi înmulţirea falşilor profeţi, a „fachirilor" ortodocşi. Ne trebuie, în Biserică, nu mai multă lumină, că de „iluminaţi" sântem sătui, şi lumina candelei şi a lumânărilor de ceară curată e bună, dar mai mult aer! Mi-e teamă că în aer atât de statut şi cu obloanele atât de bine trase, nici Sfântul Duh nu va mai avea pe unde sufla.
De ce credeţi, deci, că are Dan Puric ecou? Pentru că mărturisirea sa e cea a unui om viu, care încearcă să trăiască cu Hristos. Dan Puric e un om care îşi ascultă chemarea, în lume. Aşa cum Părintele Iustin Pârvu, sau Părintele Arsenie Papacioc, îşi ascultă chemarea, în monahism. Aşa cum Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Dumnezeu să-l odihnească, şi-a ascultat chemarea, în lume. Sânt oameni care mărturisesc şi au mărturisit cu folos pentru noi, pentru că au ce mărturisi. Sânt oameni reali, fie că sânt în lume, în mănăstire, în exil sau în temniţă. Nu ocolesc realitatea, ci o prefac. Or, în România zilelor noastre, fuga de realitate îmbracă şi forme hedonist-consumiste şi forme religioase. Şi forme „tătuc" sfătoase. Dispreţuind lucrul în lume în favoarea unui aşa-zis isihasm pentru care de fapt nu avem nici o chemare, nu facem nimic bun. Nu e lucrul lui Hristos, ci al nostru.
Creştinii primelor trei veacuri, trăind într'un imperiu ostil, au lucrat liturgic, apologetic, misionar şi caritabil. Creştinii Bizanţului au trăit într'un imperiu legat organic de Ortodoxie. Monahii, după cum scria Alexandru Schmemann, au recuperat libertatea pe care legătura intimă dintre ortodoxie şi împărăţie o putea periclita. Monahii au apărut ca semn că Biserica nu e din lume, nu e un minister, nu e poliţia bunelor-moravuri a unui imperiu pravoslavnic. Creştinismul e libertate. Monahii nu au fugit de lume. Ci au fugit din lume pentru ca să-l poată aduce pe Hristos în lume.
De Ia Sfânta Maria Egipteanca întrebând în pustia ei pe un vizitator ce se mai întâmplă în lume, ce se mai întâmplă cu regii, cum e administrată Biserica, până la sfinţii stâlpnici care făcea dreptate între păstorii de diferite religii care veneau la ei la „judecată," până Ia Sfinţii Părinţi care-i sfătuiau pe împăraţi aşa cum Daniil Sihastrul a făcut mai târziu cu Ştefan cel Mare, până la Sfântul Simeon al Thessalonicului care s'a opus şi unirii cu Roma şi a îndemnat şi la rezistenţa armată împotriva Otomanilor, până la Creştinii care fugeau în deşert ca să se despătimească pentru ca apoi să se întoarcă şi să scandalizeze ortomocşii vremurilor lor umblând prin cartierele rău famate ale Bizanţului căutând să salveze de la pierzanie suflete de prostituate, până la laicii care au mărturisit prin scris sau prin martirajul care transformă trupul în Cuvânt, Ortodoxia nu a fost niciodată o formă de fachirism, o afacere privată de shaolin duhovnicesc.
In Creştinismul premodern, ascetismul, retragerea din lume era combinată cu denunţarea mai-marilor lumii, o denunţare a lumii înţelese ca scop şi cauză în sine. Or, în ortodoxia noastră de astăzi, ascetismul pseudoisihast e combinat cu slujirea mai-marilor lumii, cu botniţa pusă omului mic în numele ascezei şi ascultării, o asceză şi o ascultare care nu mai sânt cerute în vederea eliberării de patimi, ci în scopul unei slujiri necondiţionate, mecanice. După cum îmi scria Gheorghe Fedorovici: „în esenţă, monahismul Creştin constă în a-i aminti lumii că nu se poate salva decât lepădându-se de sine, adică de orice pretenţie de dominaţie. Hristos singur e Domn peste toate şi tocmai de aceea a fost dat morţii: de Iudei, care nu credeau că Iisus Hristos este Domn al veacului viitor; de Romani, care nu- L puteau primi pe Iisus Hristos ca Domn al veacului acestuia. Astăzi, lucrurile au rămas la fel în ce-i priveşte atât pe ludei cât şi pe Romani. Cu menţiunea că, pentru a controla totuşi veacul acesta, Romanii au inventat o instituţie, papalitatea, care reprezintă în mod simbolic autoritatea exclusiv eshatologică a lui Hristos. Numai că, separând istoria de eshaton, monahismul ortodox deviant repetă logica Iudeilor sau a Romanilor după cum avem de-a face cu un monahism de tip «ortomops» sau «ortobox»." Monahismul, care era o desprindere de lume, devine în formele lui deviante o esenţă a spiritului lumesc: o dată, atunci când se raportează la lume în termeni de putere, de stăpânire; a doua oară, când neagă lumea nu pentru că îi este potrivnică lui Hristos, ci pentru că este materială şi «captivă» în timp, în istorie."
Sfinţii Părinţi interveneau deseori pentru a normaliza relaţiile dintre comunităţile săteşti şi autorităţile statului, îi apărau pe ţărani de cei care strângeau birurile în mod abuziv, de exemplu. Rolul episcopului era şi acela de a-şi proteja turma de nedreptăţile magistraţilor care îi urau pe Creştini. Episcopul nu dădea din umeri în faţa nedreptăţii magistratului, oferind o rugăciune pentru oprimat şi un zâmbet mieros autorităţii de la care urma să extragă ceva bani pentru „un acoperiş nou la catedrala mitropolitană." Rugăciunea ar trebui să fie prezenţă, nu absenţă. De prea multe ori episcopul e doar o absenţă „rugătoare": un linguşitor al autorităţilor, un manager al unei Biserici SRL. Biserica nu are răspundere limitată, ci totală. Liturghia nu este o obligaţie care ne sâcâie în weekend, ci singurul eveniment inovator şi singura sursă a oricărui eveniment veritabil, adică a oricărui gest, întâlniri sau priviri exersate de persoane în lume. Biserica nu poate lipsi motivat, nu poate absenta refugiindu-se „în rugăciune." Biserica trebuie să fie o prezenţă a rugăciunii, o prezenţă care transfigurează, care responsabilizează.
De aceea, de vreme ce Biserica nu mai trăieşte astăzi în lumea ortodoxiei organice de altădată, rostul Bisericii nu e acela de a se retrage paseist în zonele „pure" ale „trăirii" pseudo-isihaste, ci de a izbucni cu puterea Sfântului Duh în lume, de a frământa lumea. Biserica ortodoxă nu există pentru a se salva pe sine - că doar nu sântem „aleşi" puritani -, ci pentru a salva lumea. Şi nu poate salva lumea doar „rugându-se" pentru ea. Nu poţi să-i vorbeşti de dragoste sclavului şi de libertate celui împietrit la inimă. Trebuie să ne facem tuturor toate: să le facem pe toate tuturor întru Hristos. Celui flămând să-i dăm o rugăciune şi un loc de muncă sau doar o bucată de pâine, dacă nu putem altfel. Celui în robie, o rugăciune şi o chemare la eliberarea lui, celui orfan o rugăciune şi un cămin etc. Nici să nu credem că sântem atât de îmbunătăţiţi încât rugăciunea noastră ajunge, nici să nu credem că trebuie să facem noi totul şi că ne putem mântui fără Dumnezeu.
Dacă eroii clasici acţionau mânaţi de dorinţa de a fi lăudaţi de semenii lor şi de posteritate (amor laudis humanae), mărturisitorii Creştini acţionează motivaţi de dragostea de adevăr (amor verifa- tis), nu pentru glorie, ci pentru dreptate.131 Adevărul pentru care mor Creştinii e singurul care dă viaţă veşnică, nu doar umbra ei. Şi adevărul acesta poate fi trăit şi domestic, în lume, după cum ne arată vieţile sfintelor laice Maria cea Tânără şi Thomaîs din Lesbos, două sfinte căsătorite a căror viaţă ne poate folosi drept model şi drept dezminţire afirmaţiilor unor istorici catolici Români care au scris că Bizanţul nu a avut sfinţi laici şi nu a propus alt model de sfinţenie decât pe cel al monahului.
Iată, de exemplu, ce zice altminteri asceticul Sfânt Ioan Hrisostom despre rolul soţiei, fără de care, spune el, „nici afacerile politice nu ar putea fi conduse corect. Căci dacă grijile lor domestice ar fi într'o stare de confuzie şi neorânduială, cei implicaţi în treburile obşteşti ar trebui să stea acasă, şi treburile politice ar fi prost administrate."
Aşadar, bărbaţii, Creştinii, au a face politică, au a se ocupa de treburile cetăţii, fie că sânt sfinţi, fie că nu. Nu e abuz de putere, e datorie Creştinească pentru cei care au rămas în lume şi au această vocaţie. Sfântul Vasile cel Mare îi scria unui vechi funcţionar să nu neglijeze funcţiile publice de dragul vieţii retras-pioase, pentru că astfel va scăpa ţinutul gospodărit de el de necazurile unei proaste administraţii şi îşi va atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu, va fi „răsplătit de Dumnezeu."'
E legitim, după cum considera şi Sfântul Ioan Hrisostom, să te ocupi, în calitate de Creştin, de treburile cetăţii. Politica nu e mai „căzută" decât o facem noi să fie. E uluitor până şi faptul că a ajuns să trebuiască să argumentăm aceste lucruri. Şi asta se întâmplă pentru că şi „elita" ortomopsă şi „rezistenţa" ortoboxă acuză Creştinismul de „prea multă istorie" şi ar vrea să-l ţină izolat ermetic, primii, de naţionalism, ceilalţi, de realitatea de dincolo de debaraua lor de apartament de bloc în care stau ca oul clocit în cofraj de alimentară ceauşistă. Şi elita gnostică şi „îmbrobodiţii" se vor, astfel, doar administratori ai Creştinismului, administratori de „texte" din Sfinţii Părinţi. Oricine e viu e suspect: e fie „necivilizat," fie insuficient de „sfânt." Când eşti bolnav, iei un leac. Când îţi arde casa, chemi pompierii. Şi medicul sau pompierii respectivi ar face bine, chiar şi din perspectivă Creştină, să fie pricepuţi şi cu mintea trează la momentul intrării lor în acţiune. Biserica se roagă Ia liturghie pentru „mila, viaţa, pacea, sănătatea,mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor tuturor robilor lui Dumnezeu," pentru „enoriaşii, epitropii, ajutătorii şi ostenitorii" bisericii. Lui Dumnezeu, la Sfânta Liturghie, îi dăruim „de toate," îi dăruim toată lumea, toată viaţa noastră spre prefacere.
In pâinea şi în vinul euharistice Dumnezeu binecuvântează şi munca celor care au lucrat via şi ogorul. Călugării de la Lavra Muntelui Athos ştiau aceste lucruri când îi scriau împăratului Alexios Comnenos că: „în pacea ta ne ducem şi noi traiul nostru pustnicesc, rugându-ne la Dumnezeu să-i dea ani lungi de domnie Măriei Tale." Nu-i spunea nimeni împăratului să lase tronul, că oricum politica e rea şi lumea păcătoasă. Dacă, datorită modului său de a domni, imperiul era în pace şi dreptate, atunci credinţa putea înflori. Avocatul Tertulian, în secolele II-III, se ruga şi el pentru împăraţi (păgâni la acea dată): „Pentru viaţă lungă, pentru pacea imperiului, pentru ocrotirea casei imperiale, pentru oşti pline de vitejie, un senat fidel, un popor virtuos şi pace în lume." Cosmas Indicopleustes, scriitor bizantin din secolul VI, scria, cu bogate trimiteri la sfinţii părinţi, că „Roma se împărtăşeşte din meritele împărăţiei lui Hristos."
Ortodocşii care nu vor să îmbunătăţească nimic în jurul lor pretinzând, din chietism neortodox, că aşa a lăsat Dumnezeu şi că aşa e bine pentru mântuirea noastră, că ar trebui doar să ne rugăm pentru mântuirea noastră, nu să încercăm să îmbunătăţim ceva pentru fratele nostru, îmi aduc aminte de un ziarist de la Scânteia care îmi spunea că tirania produce literatură bună, că libertatea moleşeşte talentul şi că, de dragul culturii, ne-ar trebui un nou Stalin.
Nu spun că toţi Creştinii sânt obligaţi să „facă politică." Implicarea în lume, ca şi rugăciunea, e o vocaţie. Cer doar să se recunoască acest lucru. E important să se recunoască legitimitatea, limitele, condiţiile şi foloasele lucrului în lume pentru ca să putem deschide şuvoaiele, sau izvoarele, faptei. Fatalismul globalist, cinismul elitelor gata să se împace profitabil cu moartea altora, dar şi combinaţia de teoria conspiraţiei şi pseudo-isihasm care se predică astăzi ca scuză a absenţei din cetate, toate acestea nu au nimic de a face cu libertatea Adevărului. Ele doar împlinesc voia celui viclean, care a ajuns să stăpânească lumea fiindcă Creştinii s'au lepădat de ea şi de Cel care a venit în lume şi s'a dat morţii pentru ea. Cine crede că Dumnezeu nu ne va judeca pentru mizeria anarhică şi anticreştinismul programat al României de azi se înşală. Şi cine, deşi ar putea să-i dea adăpost săracului, cine, deşi ar putea să-i ofere un cămin orfanului, cine, deşi ar putea să-i zidească un cămin pribeagului, cine, deşi ar putea să dea o educaţie şcolară mai bună unui copil, cine se închide în debara ca să-şi „vadă de suflet" şi să nu se contamineze cu „răutatea lumii," acela să ştie că bate doar mătăniile nimicniciei.
MIRCEA PLATON
Masura vremii:indemn la normalitate; Editura Predania
Cumpara cartea "Masura vremii:indemn la normalitate"
-
Munca creatoare, insusire a chipului divin in noi
Publicat in : Credinta -
DAR DIN HAR - o poveste de succes
Publicat in : Interviuri -
Valeria Peter Predescu - Destinul unei voci harazite de Dumnezeu
Publicat in : Interviuri -
Predica la Duminica a XVI-a dupa Rusalii
Publicat in : Predici de duminica -
Cereri facute in functie de binecuvantarile primite
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.