Nu e simplu să fii credincios în lumea de azi. Credința este încă permisă, dar exercitarea ei devine tot mai dificilă într-o lume care parcă este tot mai urâtă pe zi ce trece, în care ne înțelegem și ne acceptăm tot mai puțin unii cu alții. Manifestările credincioșilor pot îmbrăca diverse forme, așa cum și oamenii sunt diferiți, înțeleg mai mult sau mai puțin din viață, dar mai ales după cum sunt recepționate mesajele lor, după cum sunt sau nu pe placul altora. Odată cu noile tehnologii, unde fiecare își exprimă părerile în aproape orice mod, fără să mai apară jena naturală pe care ar crea-o întâlnirea față către față, s-a creat un grup numeros care judecă, desconsideră, ironizează, acuză și jignește credincioșii, văzând probabil în această acțiune un mod plăcut de petrecere a timpului și de solidarizare în jurul ideii că orice credincios merită disprețul întregii societăți. În acest mod se simt și superiori acelora care n-au fost în stare să se elibereze de minciunile credinței.
Cei care au obiceiul să se oripileze de atitudinea creștinilor, ajung cu ușurință să își satisfacă această dorință: selectează afirmații mai dubioase ale câtorva credincioși, iar dacă nu sunt suficient de proaste, le mai modifică ei ca să fie astfel. Căci există, din păcate, creștini care se grăbesc să dea verdicte, trimițând decedați în iad (cazuri mai recente sunt Stephen Hawking și Andrei Gheorghe), prin care se substituie Judecății lui Dumnezeu, singurul care ne va hotărî soarta în veșnicie. Însă cei care se exprimă în acest mod nepermis în spațiul public sunt puțini și nereprezentativi. Dar și dac-ar fi unul la un milion, tot ar fi suficient ca aceia care se ocupă de „înapoierea” credincioșilor să îi atace pe toți și să le atribuie tuturor păreri pline de ură, intolerante, incapabile să înțeleagă complexitatea ființei umane în manifestarea ei. Cu asemenea procedee facile de compromitere, cei care îi atacă pe credincioși se pot dezlănțui în voie, fără să mai aibă vreo reținere sau respectul minimal pe care îl ai când te referi la alți oameni, la persoane pe care ar trebui să le considere asemenea lor, chiar dacă au păreri diferite. Cei care se simt superiori își manifestă superioritatea fără vreo urmă de reținere în limbajul pe care îl folosesc (și cred că e mai bine să nu dau mostre din acest limbaj aici)
Sunt denigrați credincioșii in corpore, uneori însă se specifică, cu generozitate, că sunt ei retrograzi, dar mai sunt și excepții, adică există o minoritate de credincioși normali la cap între cei mulți care cred în ființe imaginare. Pe lângă asta sunt ironizate comportamentele prin care se exprimă credința omului: mersul la Biserică, postul, rugăciunea, spovedania, împărtășania. Toate acestea, zic ei, produc un tip de om intolerant, incapabil să înțeleagă și să accepte părerile care nu sunt pe calapodul lor de gândire, condus de plăcerea de a-i vedea pe atei cum suferă, redus la câteva clișee pe care le tot repetă. Credincioșii sunt, în această viziune, oameni închiși la suflet, gata de a-L apăra pe Dumnezeu cu pumnul, violenți, lipsiți de empatie, devin practic un pericol pentru lumea civilizată. Cu un astfel de portret parcă îți vine greu să îți mai manifești credința în mijlocul lumii, că nu e bine să stârnești asemenea sentimente puternice semenilor tăi.
Repet, aceste considerații dure pleacă de la câteva afirmații ale credincioșilor, dar care sunt puțin modificate ca să pară și mai deplasate decât sunt, sunt generalizate ca să poată permite desconsiderarea și disprețul de care sunt înconjurați toți credincioșii. Mă întreb însă, cât de relevante sunt aceste manifestări, dacă din zeci de afirmații le selectezi pe cele mai amendabile? Dacă vrei să înțelegi un fenomen nu cauți manifestările lui deficitare. Dacă vrei să înveți fizica, de pildă, nu cauți un profesor slab. La fel, dacă vrei să afli mai multe despre creștinism nu-i cauți pe cei mai slabi credincioși, pe cei care fac afirmații deplasate. Mi se pare destul de clar că acei oameni care atacă vorbele spuse de credincioși nu sunt mânați de dorința de a afla, nu vor să se edifice despre credință și credincioși. Ei caută doar un mod de a-și întări anti-creștinismul lor. De aceea ei doar au nevoie de exemple negative față de care să-și arate superioritatea. Ei nu caută să înțeleagă ce gândesc credincioșii, eventual să propună o îndreptare a celor ce greșesc, se folosesc doar de prilej ca să îi poată desconsidera, ca să își poată arăta disprețul față de ei. Ei își construiesc o identitate de oameni avansați, „progresiști”, în pas cu vremurile, din respingerea credinței și a practicii care o însoțește.
Ce valori au însă acești oameni, ca să le pună în locul celor repudiate? Pe ei îi unește, în primul rând, desconsiderarea față de credincioșii ortodocși, dar de aici încolo avem o mare varietate de specimene. Mai întâi sunt ateii declarați, pentru care orice credință este o prostie care ar trebui sancționată, apoi sunt agnosticii, tot un fel de atei, dar la care se mai adaugă și indiferența. Urmează apoi „spiritualii non-religioși". În cazul în care se mai pretinde existența vreunei urme de spiritualitate, aceasta e despărțită clar de orice legătură cu Biserica. Totul e redus la o viață intimă în care tu faci regulile, tu hotărăști ce este binele și răul, și în care Dumnezeu poate să apară sau nu, dar El nu e nimic mai mult decât ceea ce îi permite omul să fie. Nu există dogme, vreo formă de cult sau de asceză. Credința nu are nicio relevanță, raiul și iadul nu există, sau sunt doar o stare a sufletului, totul se reduce la aceste stări ale sufletului pe care le simți și le poți îmbunătăți prin diverse practici psihologice. Raportat la o asemenea „spiritualitate" individualistă, formele tradiționale de creștinism par învechite și total nepotrivite cu epoca pe care o trăim. Într-o „spiritualitate" în care tot ceea ce se întâmplă este la cheremul omului, care se crede liber de orice constrângeri, de orice manifestări concrete, cele ce țin de Biserică sunt privite cu superioritate, dispreț și chiar cu o ură prea puțin disimulată. Dacă ar fi ritualuri animiste ale unor triburi africane, ar fi privite cu simpatia pe care o avem față de culturi exotice, în schimb dacă aparțin Bisericii, și au în spate o teologie profundă, întemeiată pe Biblie și pe Sfinții Părinți, manifestările credincioșilor sunt numai bune de aruncat la gunoi. Iar credincioșii care încă mai țin de Biserică suportă toate aceste atitudini fără să poată face prea mult.
Care este ideea acestor critici, de ce se muncesc ei să coboare credința și manifestările ei la o caricatură de care trebuie să ne dispensăm? Învinuirea principală este de ipocrizie și imoralitate. Degeaba merg credincioșii la biserică, țin post, spun rugăciuni, se împărtășesc, că sunt mult mai răi decât cei care au renunțat la toate aceste manifestări exterioare, dar și-au păstrat bunătatea în suflet. Sunt critici parțial îndreptățite, dacă n-ar fi îndreptate spre distrugerea credinței. Fiecare credincios are de luptat cu patimile sale, cu imperfecțiunile, orice critici, inclusiv cele răuvoitoare, pot duce la o îmbunătățire a stării sufletești. Dar aici nu e vorba de modul personal cum ia fiecare criticile care i se aduc, ci de un fenomen social, de comportamentul unui număr destul de mare de persoane.
Ce e de făcut în aceste condiții? Mai întâi, ne recunoaștem cinstit bubele: există credincioși pentru care credința e un prilej de a arunca anateme, de a condamna oameni la chinurile nesfârșite ale iadului cu sentimentul că așa se împlinește dreptatea. Dar aceștia sunt o minoritate, atitudinile lor sunt amplificate și generalizate pentru a se trece la o desconsiderare generală a credincioșilor. Și vedem acum care e situația reală: credincioșii care încă mai țin de Biserica Ortodoxă, fără să aibă parte de represiunea din țările musulmane sau din China comunistă, ajung să fie tot mai desconsiderați. Deja există o mulțime de medii în care nu mai e cool să fii credincios, și atunci oamenii încearcă să își ascundă credința. Opțiunea credinței este însoțită de deprecierea trufașă a multor semeni ai noștri.
Pentru cei ce încă mai vrem să fim credincioși fără să ne fie rușine de asta, a devenit clar că trebuie să ne asumăm ironiile, ba chiar și batjocura multora din semenii noștri. Au fost și timpuri mai bune, dar acum a devenit clar că să fii credincios nu mai este la modă, că altele sunt modurile de viețuire privite cu simpatie și sprijinite de lumea de azi. Unii renunță pentru că nu fac față ironiilor și batjocurii la care sunt supuși credincioșii, sau preferă să nu împărtășească nimănui credința pe care o au, să o țină în ascuns ca să nu se expună oprobriului public. E mai ușor să fii „spiritual non-religios", căci îți construiești un Dumnezeu după bunul tău plac, și poți face orice vrei, sau să urmezi lecții de psihologie pozitivă sau „să fii mindful”. Dar dacă acum credința creștină nu e la modă ne putem consola cu ideea că nici n-a fost vreodată, ea nu se potrivește cu duhul lumii acesteia, și nu s-a potrivit nici măcar în timpuri ce păreau mai prielnice. Așa că nu avem decât să ne continuăm viața și să nădăjduim că, din mila Domnului, vom fi tolerați de către societate pe mai departe, fără prea mari piedici.
Paul Curca
Paul Curca
-
De ce se impartaseste mai intai preotul si apoi credinciosii ?
Publicat in : Liturghia -
Rascolnicii - Vechi Credinciosii
Publicat in : Secte si culte -
Veniti astazi, credinciosii
Publicat in : Colinde versuri
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.