Postul ca prefacere...

Postul ca prefacere... Mareste imaginea.

Postul înseamnă și luptă.

Desigur nu cu alții, ci cu tine...

E războiul cu tine, cu patimile tale, cu daimonii tăi...

Deci nu înseamnă resemnare, nici apatie...

Dezpătimirea nu înseamnă apatie...

E durere, e smulgere din tine a rădăcinilor omului vechi, e sfâșiere ontologică, e transformare dureroasă...

Apatia e pasivitate, nepăsare, indiferență față de tot ceea ce e în jur... E amoralitate, nu moralitate...

Amoralitatea nu te așează nici la bine, nici la rău, ci nicăieri...și devii relativ, nu absolut...

E amăgirea că dacă ți-ai găsit un refugiu liniștitor și nu-ți mai tulburi adâncurile, ți s-au decantat apele, amăgindu-te că ești pur și bun pentru că nu-ți mai tulbură nimeni nămolul ființei unde-ți colcăie șerpii...

Seninul nu este întotdeauna semnul dezpătimirii...

Nu arareori am văzut acalmii înșelătoare doar pentru că nimeni și nimic nu zădărnicea străfundurile omului păcătos, dar la cea mai mică ispită și împotrivire țâșneau ca un gheizer răutățile, mânia, mândria, răzbunarea, nemulțumirea...alungând închipuirea unei părute stări virtuoase...

Apoi iubirea nu-i visare continuă, reverie sau lirism pacificator ori netulburată stare de acceptare a orice...cu nestrămutată beatitudine...

Iar stările înalte au dramatismul lor fiind adesea atroce rupturi între zâmbete și lacrimi, între revărsari de har și nesfârșite chenoze și răstigniri...

Iubirea are zbuciumul ei, căutările ei, reacțiile ei, metamorfozele ei...polimorfismul ei...

Ea răspunde la interpelări, e alocentrică ...

Uneori fluidă, alteori vaporoasă, cu stări diferite de agregare sufletească...adaptându-se la om, la situație...

Poate fi rănită, trădată, împietrită, deschisă sau închisă, tăcută sau vorbită, arătată sau nearătată...

Poate fi într-o dojană sau într-o laudă, într-o durere sau într-o bucurie...

Ea poate fi statornică chiar dacă se schimbă; acesta-i paradoxul ei...

Iar zbuciumul ei nu înseamnă patimi, ci pătimiri...

Postul este desigur și înfrânare, dar înțeles ca retragere și interiorizare, nu doar ca abținere de la o categorie de alimente.

Mai curând este o înfrânare de la materialitate, dar și o recalibrare simțuală, în sensul reorientării lor de la lumea văzută spre lumea nevăzută, de la creat la necreat.

Neprivind noi (doar) la cele ce se văd, ci și la cele care nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice (2 Corinteni 4, 18).

De aceea, Intrarea Sf. Fecioare Maria în Sfânta Sfintelor a avut o noimă și în sensul acesta de semnificație figurativă a unei alegorii spațio-temporale care constă în mutarea accentului de la cele exterioare spre cele interioare: ea intră în Altar și devine Altar însuflețit, concretul devine abstract, forma devine fond, iar timpul devine veșnicie...

Cea născută de om devine Născătoare de Dumnezeu, devine posibil imposibilul...

Acesta-i procesul și una din consecințele postului duhovnicesc: spiritualizarea materiei și crearea premiselor îndumnezeirii, lucru pe care postul îl realizează împreună și nedespărțit de rugăciune.

Transfigurarea spațiului, a timpului și a omului ...epicleză și prefacere a firii:

Sf. Fecioară Maria a intrat în Sfânta Sfintelor, a devenit Sfânta Sfinților, a născut pe Sfântul Sfinților pentru ca noi, credincioșii să ne împărtășim cu Sfintele Sfinților...

Pr. Alin-Cristian Preotu

Despre autor

Alin-Cristian Preotu Pr Alin-Cristian Preotu

Senior editor
77 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012

Pe aceeaşi temă

29 Noiembrie 2022

Vizualizari: 1356

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE