Dacă stabilim că originea oricărui rău e refuzul opus de om unui Cuvânt al lui Dumnezeu, este evident că acesta antrenează o ruptură de comuniune mai întâi cu Dumnezeu, iar mai apoi şi cu armonia societăţii umane şi a creaţiei; nu mai c vorba de ruptura propusă prin cuvânt în vederea comuniunii, ci de o ruptură care anulează noutatea timpului, care trimite, din contră, la „timpul pierdut" şi instalează în absenţă şi dispersie. Comuniunea nu poate fi atunci restabilită decât printr-o nouă iniţiativă venind de la Cel care a fost prima dată refuzat. Or, mila lui Dumnezeu se manifestă numaidecât; dacă Dumnezeu propune din nou o atare comuniune, nu e însă necesar ca această propunere să anuleze toate efectele umane şi naturale produse de ruptura precedentă: chiar grevată de istoria păcatului, o situaţie poate la fel de bine să servească drept teren unei întâlniri depline; putem şi trebuie să o considerăm drept terenul unei noi propuneri de comuniune; aspectele negative legate de istoria păcatului sc transformă în terenul de încercare al comuniunii, ca şi cum am fi fost totdeauna într-o lume a inocenţei.

Nu e vorba să negăm ruptura timpului şi fisura spaţiului legate de istoria păcatului, dar ele devin o posibilitate de comuniune. în această perspectivă putem încerca să interpretăm mântuirea lucrată de Iisus. Ea constă fără îndoială în aceea că Fiul lui Dumnezeu devenit om acceptă total „încercarea care îi este propusă”, adică negativul absolut al morţii răstignite, pentru că discerne în ea locul comuniunii cu Tatăl Său; învierea Sa este manifestarea acestei perseverenţe în comuniune în chiar trupul Său stigmatizat. Or, acest Cuvânt al crucii este adresat şi oricărui om, atât în memorialul morţii şi învierii, cât şi în propunerea răstignită care traversează, într-un fel sau altul orice existenţă umană: astfel, nimic nu este pedeapsă pură, întrucât orice situaţie, identificată şi trăită în Duhul lui Dumnezeu, chiar atunci când ar fi alcătuită dintr-o scrie dc consecinţe ale păcatului oamenilor, e „textul” unui Cuvânt pe care Dumnezeu îl propune şi la care i se poate răspunde.

Cu alte cuvinte, ceea ce propun aici ar fi un fel de reluare a temei fundamentale din Scriptură şi apoi în Tradiţia creştină a Bisericii ca sacrificiu spiritual: mai întâi Biserica este comunitatea în care se anunţă şi se celebrează memorialul mântuirii, celebrarea ascultării lui Hristos, a răspunsului Tatălui şi a trimiterii Duhului; ea este şi comunitatea care se oferă în acest memorial şi duce apoi, graţie darului Duhului, ca răspuns la Cuvânt o existenţă ascultătoare şi răstignită. Dacă oamenii care au primit darul credinţei şi Botezul formează esenţialul comunităţii creştine care celebrează şi trăieşte memorialul lui Iisus Hristos, ei nu sunt prin aceasta separaţi de toţi oamenii care, sub influenţa tainică a Duhului revărsat în lume, intră sau reintră într-un comportament de comuniune faţă de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni.

Reflecţiile care preced ne permit să răspundem în parte obiecţiilor făcute sistematizării clasice a păcatului şi a istoriei sale. Mai întâi, nu e neverosimil să plasăm la originea umanităţii existenţa unei perechi primitive, oricât de straniu ar părea aceasta. Paleontologia studiază mai cu seamă formele evoluţiei corporale, ea nu poate deloc insista pe alte aspecte, cum ar fi, de exemplu, evoluţia semnalelor pe care o fiinţă animală le poate trimite celorlalte: natura acestor semnale (gesturi, strigăte), gradele de programare, nivelul schimbului. Or, se pare că omul apare atunci când există propriu-zis vorbind limbaj, adică o anumită capacitate de a schimba semne care se situează la distanţă de realitatea fizică şi fiziologică aflată la baza lor. Iar, o dată cu limbajul, apare nemijlocit întreaga ordine a simbolurilor: din clipa în care omul e capabil să abstracţioneze o realitate (interioară sau exterioară) şi o semnifice, ne aflăm într-o ordine specifică care transcende fundamentul său fiziologic fără să se separeu însă de el.

Aceasta înseamnă (şi aici ne apropiem de problema pusă de chestiunea evoluţiei) că încă din prima clipă omul e în stare să intre în relaţie simbolică cu transcendenţa: aşa cum e capabil să înţeleagă un cuvânt al omului, aşa poate fi considerat capabil să înţeleagă un Cuvânt al lui Dumnezeu: el este în mod structural un „ascultător al cuvântului” (Horer des Wortes) cum îl defineşte Rahner, ceea ce precizează într-un anume fel afirmaţia clasică potrivit căreia omul este „capabil de a-L primi pe Dumnezeu”. Evident n-am putea să nc imaginăm cum anume s-a stabilit concret aceasta legatura a Cuvantului intre Dumnezeu si primul om, nu mai mult decat putem defini intr-un mod cartezian propriul nostru raport cu Cuvantul lui Dumnezeu, dar imposibiitatea noastra de a descrie acest proces n-ar trebui evident sa ne autorizeze sa ii respingem eventualitatea.

Faptul ca un act presupus a fi avut loc la origine să poată avea con seanţe durabile nu e mai de negândit. Il constatăm în actele noastre făcute în timp, unde constatăm că deciziile libertăţii umane nu sunt lipsite de impact asupra celorlalte libertăţi şi asupra cosmosului. Cu alte cuvinte, lumea în care trăim este o lume în întregime umană, chiar în dimensiunile ei cosmologice, şi decizia actuală care trebuie luată de o libertate se înscrie într-un context pregătit, format de o istorie anterioară, modificându-l apoi la rândul său. Se poate ca teologia păcatului originar să fi insistat prea mult asupra consecinţelor primului act uman făcut înaintea lui Dumnezeu, dar nu putem în mod rezonabil refuza însuşi principiul unor consecinţe efective pentru un atare act: dacă o facem, nu e oare pentru a scăpa oarecum de ideea înfricoşătoare, dar adevărată, potrivit căreia actele noastre prezente au şi ele un impact efectiv? Ceea ce s-a spus mai sus despre milostivire ca posibilitate mereu oferită de Alianţa cu Dumnezeu prin intermediul Cuvântului crucii elimină, se pare, orice fatalitate şi orice neputinţă în faţa răului şi a suferinţei.

In concluzia acestei reluări a problemei râului, mi-ar plăcea să subliniez importanţa, din perspectiva noastră de aici, a deplasărilor teologice actuale privind fie sfârşitul ultim (sau eshatonul), fie păcatul originar. Cum am încercat să arăt, aceste deplasări nu implică în mod necesar (deşi acesta ar putea fi cazul la unul sau altul dintre teologi) o punere în umbră a unor date esenţiale, ci reiau totul într-o viziune generală în care timpul, iubirea lui Dumnezeu, comuniunea (cu preţul şi şansele ei), mântuirea şi darul Duhului Sfânt - nu păcatul sau iadul - redevin structurile care susţin gândirea creştină.

Ghislain Lafont

Fragment din cartea "O istorie teologica a Bisericii", Editura Deisis

• Raul ca irealitate
  Publicat in : Editoriale
• Raul are multe fete
  Publicat in : Editoriale
• Binele, raul si liberul arbitru
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: