Rugaciunea in Filocalie
Tinta sau scopul deplin al vietii este, potrivit spiritualitatii ortodoxe, desavarsirea sau unirea cu Dumnezeu, traita ca o "patimire a indumnezeirii", cum o numeste Sfantul Maxim Marturisitorul. Iar la aceasta, omul nu ajunge decat in urma unei sustinute lucrari ascetice, curatitoare si desavarsitoare si nu o experiaza decat in "abis de smerenie" si in starea de "rugaciune de dupa rugaciune". Cunoscand, astfel, semnificatia si valoarea rugaciunii, Parintii duhovnicesti ai Rasaritului vorbesc despre aceasta "maica a bunatatilor" sau despre "raiul rugaciunii", in cuvinte si exprimari de o profunzime si frumusete duhovniceasca deosebite.
Viata fara rugaciune este ca trupul fara suflet. Viata sufletului lipsit de rugaciune isi pierde adevaratul ei sens si de adevarata ei finalitate. Lipsirea lui de rugaciune este "mai amara decat orice moarte". Nimic nu echivaleaza, in plan duhovnicesc, cu lucrarea rugaciunii. Ea este - spune Cuviosul Isaia Pustnicul - lumina sufletului. Ea inlatura toate piedicile, netezeste cararea virtutii si o face usoara celui ce cauta. Rugaciunea umple sufletul de harul dumnezeiesc si de darurile (harismele) duhovnicesti; cu cat se intipareste mai mult in inima omului, cu atat o umple mai mult pe aceasta de harul dumnezeiesc.
Rugaciunea face din oameni "biserici ale lui Dumnezeu". Mintea eliberata de patimi devine, in starea de rugaciune, "altar al lui Dumnezeu in curatie". Omul insusi isi descopera prin rugaciune trasaturile spirituale ale chipului lui Dumnezeu, sadite in adancul fiintei sale, caci, potrivit lui Evagrie Monahul, "rugaciunea este lucrarea demna de vrednicia mintii sau intrebuintarea cea mai buna si curata a ei" si, in acelasi timp, cea care da sens vocatiei sale de preot al lumii. Omul isi manifesta, prin rugaciune, vocatia sa originara, de preot al lumii, savarsind "liturghia cosmica", de care vorbeste Sfantul Maxim Marturisitorul, in Mistagogia sa.
Rugaciunea este - spune Ilie Ecdicul - "cheia Imparatiei cerurilor. Cel ce o are pe aceasta cum trebuie, vede bunatatile randuite pe seama prietenilor sai. Dar cel ce nu are indraznire in aceea, nu vede decat cele de aici". De aceea, Sfantul Isaac Sirul spune ca acela care a ajuns la rugaciunea curata si neimprastiata, a ajuns la varful tuturor virtutilor si a devenit locasul Duhului Sfant. Harul Duhului Sfant ii impodobeste si inmiresmeaza viata, care devine o rugaciune continua, oferita lui Dumnezeu pentru sine, pentru semeni si pentru lume, iar slujirea sa jertfelnica - o adevarata rugaciune - este o liturghie tainica, interioara.
Treptele rugaciunii
Sfantul Isaac Sirul ne vorbeste despre "felurile si chipurile rugaciunii cu care se roaga omul", aratand ca toate acestea sunt randuite, "isi intind hotarul", pana la rugaciunea curata. Dintre aceste feluri de rugaciune, el mentioneaza "suspinele si ingenuncherile", "cererile din inima si prea dulcile tanguiri", adica o rugaciune trupeasca, implicand osteneala si o rugaciune interioara, pornita din inima, din constiinta pacatoseniei noastre; ambele fiind trepte catre rugaciunea curata. Varietatea formelor de rugaciune ne-o arata Ilie Ecdicul, spunand ca nu toti au acelasi scop in rugaciune, ci unul se roaga pentru a avea in inima lui permanent rugaciunea, altul pentru a inainta in ea, altul pentru a nu fi intrerupt in rugaciune de gandurile ispititoare. Dar toti, spune el, se roaga fie sa fie paziti in cele bune, fie sa nu fie dusi de cele rele.
La fel si Sfantul Ioan Scararul ne invata ca "una este infatisarea celor ce se roaga, dar in acelasi timp, felurita si deosebita. Unii se infatiseaza ca unui Prieten si Stapan, aducandu-I lauda si cererea pentru altii si nu pentru ei. Altii vin sa ceara bogatie si slava si indrazneala mai multa; altii se roaga sa fie desavarsit izbaviti de dusmanii lor. Unii cer sa capete o oarecare dregatorie; altii, desavarsita scapare de vreo datorie; altii, eliberarea din inchisoare; altii, iertarea de niscai vinovatii".
Din punct de vedere al orientarii ei, urmand traditiei Parintilor, se face o distinctie intre rugaciunea in sens propriu, catre Dumnezeu si cererea de dobandire a ajutorului, pentru darurile spirituale. Evagrie a adaugat la acestea rugaciunea de mijlocire pentru mantuirea aproapelui. Sfantul Ioan Casian, bazandu-se pe cuvintele Sfantului Apostol Pavel, vorbeste de patru feluri de rugaciune: invocarea, cererea, mijlocirea si darul rugaciunii sau rugaciunea harismatica (harisma rugaciunii). Cea dintai este un strigat de durere pentru pacatele noastre si de pocainta pentru ele; a doua - cererea - este o rugaciune clara, de invocarea a ajutorului divin, in scopul dobandirii unor bunuri materiale sau spirituale; cea de-a treia este o rugaciune altruista, pentru binele si mantuirea aproapelui, iar darul sau harisma rugaciunii este, deja, o anticipare aici si acum a fericirii viitoare, de care ii invredniceste Dumnezeu pe dreptii Sai. Darul rugaciunii curate, duhovnicesti, harismatice se exprima in "rugaciunea neincetata mai presus de rugaciune", in care omul devine el insusi o rugaciune intrupata neincetata.
Parintii filocalici fac mai intai, o distinctie intre rugaciunea materiala sau in care se cere ajutorul pentru dobandirea unor bunuri materiale, necesare vietii de zi cu zi si cea spirituala sau duhovniceasca, intelegand prin aceasta, la modul general, orice forma superioara de rugaciune, ce vizeaza dobandirea nu a bunurilor trecatoare, necesare vietii acesteia, ci a bunurilor spirituale, ce ajuta la dobandirea vietii vesnice, prin unirea si impartasirea de Dumnezeu. Cea dintai este cea mai de jos treapta a rugaciunii; ea nu este nici macar rugaciune, in sensul deplin al cuvantului, ci mai mult o cerere de ajutor. Ea consta in citirea sau recitarea de texte, in efectuarea de inchinaciuni si metanii si este considerata de scriitorii duhovnicesti o pregatire necesara pentru rugaciunea mai aratandu-i treptele si valoarea lor in desavarsire.
Evagrie Ponticul, punand rugaciunea in legatura cu treptele vietii spirituale, arata ca pe fiecare din aceste trepte, rugatorului ii este specific un fel de rugaciune. Pe fiecare treapta, acesta trebuie sa invoce ajutorul divin pentru dobandirea virtutii necesare lui. De aceea, Evagrie ne recomanda: "Roaga-te mai intai sa te curatesti de patimi; al doilea, sa te izbavesti de nestiinta si uitare, al treilea de toata ispita si parasirea". Ilie Ecdicul compara aceste trei trepte cu partile locasului sfant. Cel imprastiat la rugaciune sta in afara catapetesmei, in curtea templului. Cel ce a ajuns la rugaciunea de un gand patrunde in locasul sfant. In sfinta sfintelor, insa, nu intra decat cel ce a dobindit pacea gandurilor. Acesta contempla cele dimprejurul fiintei divine, lucruri ce intrec orice cugetare naturala. Tot el spune ca rugaciunea incepatoare este specifica fiintelor rational-naturale. De cea mijlocie se apropie gandurile duhovnicesti, iar de rugaciunea desavarsita nu se pot apropia decat gandurile ingeresti.
Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste de doua feluri de rugaciune, in legatura cu etapele desavarsirii: una a faptuitorului a celui ce se indeletniceste cu faptuirea, cu asceza; si alta a contemplativului adica a celui ce se indeletniceste cu contemplatia. Daca prima se naste in suflet din frica de Dumnezeu si din nadejdea cea buna, rugaciunea contemplativului izvoraste din dragostea dumnezeiasca si din curatie.
Semnele dupa care Sfantul Maxim deosebeste cele doua trepte ale rugaciunii sunt, pentru cea dintai, faptul ca "mintea se aduna din toate ideile lumii si-si face rugaciunea neimprastiata si nesuparata, de parca insusi Dumnezeu ar fi in fata ei, precum si este". Iar semnele celei de a doua consta in aceea ca "mintea este rapita in cuvantul rugaciunii de lumina dumnezeiasca si nemarginita si nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decat numai pe Cel ce lucreaza in ea prin dragoste aceasta luminare".
Sfantul Ioan Scararul invata ca rugaciunea are trei trepte: inceputul, mai mult o lupta ascetica de eliberare a interiorului nostru de ispite, pacate si patimi, prin chemarea lui Dumnezeu, in ajutor; adunarea mintii, in care aceasta sta atintita doar la rugaciune; si rugaciunea din inima, o rugaciune extatica, in care sufletul este rapit de Dumnezeu, in abisul Sau de taine.
Desi insoteste toate cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, in nuante diferite si tot mai accentuate, rugaciunea este legata, de la inceput, de asceza. Ea implica o lucrare si o lupta de dezpatimire, caci "nu poate dobandi prietenie fata de rugaciune cel ce nu s-a lepadat de toata materia, afara de viata si de acoperamant".
De la rugaciunea materiala la cea duhovniceasca
Adevaratul inceput al rugaciunii este, potrivit lui Evagrie si Sfantului Grigorie Sinaitul, eliberarea de patimi. Caldura inimii arde astfel patimile si naste in suflet pace si bucurie, asigurand inima, printr-un dor si printr-o incuviintare lipsita de orice indoiala. Aceasta faza ascetica, practica, are la baza mai mult rugaciunea trupeasca, al carei continut il constituie psalmodierea si lectura duhovniceasca a Sfintei Scripturi, la care se adauga pravila fiecaruia sau canonul rugaciunii.
Dintre toti Parintii filocalici, Sfantul Simeon Noul Teolog vorbeste cel mai pe larg despre caracteristicile acestui prim fel de rugaciune. Insusirile acestei rugaciuni trupesti sunt urmatoarele: "Cand cineva face aceasta rugaciune, isi ridica mainile si ochii impreuna cu mintea la cer, iar mintea alcatuieste intelesuri dumnezeiesti si-si inchipuieste frumuseti ceresti, ierarhii de ingeri si corturi de-ale dreptilor si, simplu vorbind, toate cate le-a auzit din Scripturi le aduna in vremea rugaciunii in minte; el isi starneste astfel sufletul la dragostea dumnezeiasca, privind la cer, ba uneori varsand si lacrimi din ochi. Facand asa, se umfla dulce in inima si se mandreste si socoteste ca ceea ce i se intampla este o mangaiere dumnezeiasca. Drept aceea, se roaga sa petreaca pururea intr-o astfel de indeletnicire". Aceasta rugaciune este, insa, amagitoare si multi dintre cei ce au practicat-o fara a fi sub ascultare de un duhovnic incercat au fost amagiti de diavol, ajungand chiar sa-si puna capat vietii.
Alaturi de cercetarea unui duhovnic, ea cere a lupta de paza a mintii si sufletului. Osteneala sau efortul, in rugaciune, ii apasa pe incepatori ca "un stapan aspru", dar celor inaintati, ea le este ca dragostea, care impinge pe un flamand la ospat bogat. Pentru acest motiv, Ilie Ecdicul aseamana eforturile rugatorului de a atinge rugaciunea curata, cu durerile nasterii.
Sfantul Isaac Sirul vorbeste, cu privire la efortul din rugaciune despre "durerea rugaciunii" si despre "rastignirea in rugaciune", ca un efort suprem de eliberare de orice gand patimas care ispiteste mintea rugatorului.
Ca o incununare a acestor eforturi ascetice, Dumnezeu da celui ce face bine rugaciunea trupeasca - spune Petru Damaschinul - rugaciunea cea din minte; si celui ce o face cu sirguinta pe aceasta, pe cea fara forma si fara figuri, izvorata din frica curata de Dumnezeu. Celui ce o face si pe aceasta cu vrednicie, Dumnezeu ii daruieste contemplatia fapturilor, deasupra careia se afla meditatia in Dumnezeu si rapirea mintii.
Asadar, superioara rugaciunii trupesti, vocale sau orale, este rugaciunea interioara, mintala. Aceasta este legata, indeosebi, de lucrarea continua de trezvie sau de paza mintii si a gandurilor, fiind superioara oricarei gandirii discursive. Mintea "se retrage din cele supuse simturilor, isi pazeste simturile de cele din afara si isi aduna toate gandurile, ca sa ia aminte la cererile ce le rosteste cu gura catre Dumnezeu, sau aci atrage la sine gandurile robite (de diavol), aci, cuprinsa ea insasi de patima, incepe sa revina la sine cu silire.
Pericolul acestui fel de rugaciune il constituie slava desarta. De aceea, Sfantul Simeon Noul Teolog considera acest fel de rugaciune mai bun decat cel dintai, "precum o noapte cu luna plina e mai buna decat o noapte fara stele si fara lumina". Superioara acestor doua forme de rugaciune este rugaciunea desavarsita sau rugaciunea curata, rugaciunea duhovniceasca. Sfintii Varsanufie si Ioan definesc continutul ei in faptul de "a grai lui Dumnezeu, nehoinarind (cu gandul), in a-ti aduna toate gandurile in chip neimprastiat impreuna cu simturile". Sfantul Simeon considera acest fel de rugaciune "un lucru strain (minunat) si greu de talmacit. Iar pentru cei ce n-o cunosc, nu numai greu de inteles, ci si aproape de necrezut. E un lucru care nu se intalneste la multi". Sfantul Simeon arata ca la aceasta rugaciune nu ajunge decat cel ce a dobandit trei lucruri: lipsa de griji, in privinta lucrurilor neindreptatite si indreptatite, ceea ce este sinonim, in limbaj filocalic, cu "moartea fata de lume"; constiinta curata si nepatimirea. Fundamental in aceasta rugaciune sau luare aminte este ca mintea sa pazeasca inima, sa se coboare in ea si, impreuna, sa-si inalte cererile catre Dumnezeu. In acest fel, mintea, gustand ca bun este Domnul (Ps. 35,9), nu va mai vrea sa paraseasca inima si amandoua se vor odihni in cugetarea si simtirea lui Dumnezeu. Acest fel de rugaciune pare celor ce nu o cunosc si chiar celor inaintati in ea, "inabusitor si obositor". Insa, dupa ce au gustat placerea ei, in adancul inimii, o descopera ca pe o "lucrare nascatoare de lumina si plina de farmec".
Alaturi de rugaciunea curata, desavarsita, Parintii filocalici se mai refera, uneori, la o stare superioara acesteia - rugaciunea mai presus de orice largime" sau "rugaciunea de dupa rugaciune". Sfantul Maxim Marturisitorul considera aceasta "starea cea mai inalta a rugaciunii, in care mintea a ajuns in afara de trup si de lume si a devenit cu totul imateriala si fara forma in vremea rugaciunii". Diadoh al Foticeii, Calist si Ignatie Xanthopol considera "rugaciunea mai presus de orice largime" proprie numai celor ce au primit inauntrul inimii, in chip mai presus de fire, "iluminarea dumnezeiasca, ce iradiaza din ipostas" si sunt plini in toata simtirea si incredintarea lor de harul Duhului Sfant. Sfantul Ioan Scararul spune ca pe aceasta treapta, "mintea ajunge deasupra rugaciunii si, prin aflarea a ceva mai inalt, rugaciunea inceteaza. Si atunci nu se mai roaga cineva cu rugaciunea, ci iese din sine (ajunge in extaz) in lucrurile neintelese, aflate mai presus de lumea muritorilor; si in nestiinta ei tace despre toate cele de aici. Aceasta este nestiinta mai presus de cunostinta (...) Aceasta este cea despre care s-a zis ca fericit este cel ce a primit nestiinta nedespartita de rugaciune...".
"Rugaciunea de dupa rugaciune" este experiata in stare de extaz, ca o rapire din partea lui Dumnezeu. In aceasta rugaciune, mintea se opreste din miscarea ei si se scufunda in oceanul dumnezeirii. Ea se boteaza, atunci, in "betia fericita" sau in "betia adanca" si nu mai e in aceasta lume.
Pe aceasta treapta, intreaga existenta umana devine liturgica, o permanenta ofranda inchinata lui Dumnezeu, o "interiorizare si cosmizare a tainelor, o mistagogie a indumnezeirii". "Rugaciunea de dupa rugaciune" este o stare exceptionala, cu care Dumnezeu daruieste pe putini dintre cei desavarsiti. Ea este un dar al Duhului Sfant, rar intalnit. Sfantul Simeon Noul Teolog considera ca de aceasta taina, daca se invredniceste un singur om din fiecare neam.
Aceste trepte sau etape ale rugaciunii, de la forma ei cea mai de jos - materiala si orala - si pana la cea duhovniceasca si extatica sunt delimitate mai mult tehnic, fiind o incercare de a explica taina, harisma sau darul rugaciunii. Trairea filocalica nu face o delimitare stricta a acestor trepte, desi vorbeste despre ele, aratandu-le continutul. In experienta acestor rugatori prin excelenta, lucrarea rugaciunii nu are limite, nu are margini sau granite. Fiind convorbire si unire cu Dumnezeu, ea este nemarginita ca si Dumnezeu, a Carui simtire o primeste credinciosul in rugaciune, inaintand in aceasta pe masura eforturilor personale, sustinute de lucrarea desavarsitoare a Duhului Sfant. Sfantul Maxim Marturisitorul leaga eficacitatea rugaciunii de lucrarea noastra ascetica. Rugaciunea devine lucratoare - ne invata el - atunci cand cel ce se roaga, alaturi de cuvintele rugaciunii, savarseste faptele poruncilor. In acest mod, rugaciunea sa nu va fi o simpla rostire, un sunet gol al vocii, lipsita de profunzime si nelucratoare, ci vie, insufletita de lucrarea poruncilor.
Parintii filocalici insista in a arata ca dupa felul rugaciunii nostre ne cunoastem adevarata noastra stare sufleteasca. Rugaciunea este oglinda constiintei noastre curate sau pacatoase. In aceasta oglinda, mintea isi vede limpede abaterile, ratacirile, robirile, trandaviile si inselarile; dar nu numai acestea, ci si vazduhul curatiei, simplitatea si libertatea de chipuri a intelegerii. Ea isi vede nazuintele ei sufletesti, asa cum sunt. La fel si Sfantul Ioan Scararul ne spune ca dupa vietuirea noastra este si rugaciunea noastra, caci "nu poate cere cele ceresti cel legat de cele pamantesti si e cu neputinta sa ceara cele dumnezeiesti cel ce se ocupa cu cele pamantesti. Pentru ca dorinta fiecarui om se arata din faptele lui. Si pentru lucrurile pentru care se straduieste, pentru acelea se lupta si in rugaciune". Tot Sfantul Ioan Scararul ne invata cum sa ne rugam pentru ca rugaciunea noastra sa-si atinga scopul, sa fie eficienta. Acest mod, ne spune el, a fost primit de la Ingerul Domnului. Intai de toate, trebuie sa punem pe "hartia" rugaciunii noastre o multumire sincera. In al doilea rand, marturisirea si zdrobirea sufletului intru multa simtire si, doar dupa aceea, sa facem cunoscut Imparatului toata cererea noastra.
Incredintarea dobandirii cererilor noastre se iveste in rugaciune sub forma izbavirii de indoiala. Daca darul lui Dumnezeu intarzie, nu trebuie sa ne intristam, ci sa staruim in rugaciune. "Iar de ceri lui Dumnezeu un lucru si trebuie sa astepti mult - spune acelasi sfant - pentru ca nu te asculta degraba, nu te intrista. Caci nu esti tu mai intelept ca Dumnezeu. Aceasta ti se intampla fie pentru ca esti nevrednic de ceea ce ceri, fie pentru ca nu sunt caile tale pe masura cererilor tale, ci dimpotriva, fie pentru ca n-ai ajuns la masura de a primi darul pe care-l ceri. Pentru ca nu trebuie sa ne urcam la masuri mai mari inainte de vreme ca sa nu ni se faca fara de folos darul lui Dumnezeu, prin grabnica primire a lui. Caci tot ce se primeste usor, repede se si pierde. Fiecare lucru dobandit cu durerea inimii e si pazit cu grija". In cazuri extreme si cu totul exceptionale, arata Parintii, rugaciunea poate suplini lipsa duhovnicului, a avvei. In aceste situatii, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu pentru lucrul dorit, cerandu-i sa nu ne lase sa ratacim. Gandul spre care va inclina mintea - spun ei - "macar cat un fir de par", vine de la Domnul. Insa, cand sufletul nu a dobandit siguranta in cererea sa, trebuie cautati si intrebati Parintii.
Rugaciunea este, deci, absolut necesara desavarsirii noastre duhovnicesti. Noi nu putem progresa in relatia noastra cu Dumnezeu, in apropierea de El, decat in functie de urcusul nostru spiritual, oglindit in progresul rugaciunii. Lipsit de bunul sau duhovnicesc suprem - rugaciunea - omul isi pierde sensul sau de fiinta de legatura intre doua lumi, ce se cauta una pe alta: cea spirituala, care vrea sa-si manifeste posibilitatile sale asupra lumii spirituale, aflata in cautarea sensului si a finalitatii sale in planul duhovnicesc. Lumea exista in temeliile ei spirituale atat timp cat are cine sa se roage pentru ea, atat timp cat are cine sa mijloceasca pentru "buna ei intocmire", inaintea Imparatului ceresc. Alaturi de darurile duhovnicesti, pe care le aduce rugaciunea in sufletul si viata celui ce se roaga, am vazut ca Sfantul Ioan Scararul o considera "tribunal, dreptar si scaun de judecata al Domnului inaintea scaunului judecatii viitoare". De modul in care vom implini sau nu aceasta porunca, ne vom primi si rasplata vesnica - comuniunea cu Dumnezeu sau lipsirea de ea.
Pr. Prof. Ioan-C. Tesu
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii intr-o lume fara inima
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.