Singuratate si milostenie

Una dintre primele intrebari ce se ivesc atunci cand citim Patericul si ne gandim la acesti Parinti este cea asupra elitismului experientei lor. Este oare ceva egoist sa te retragi in pustie cand in lume pare sa existe atata suferinta? Sunt oare Parintii si Maicile pustiei niste personaje antisociale din Egiptul veacului al patrulea? Exista desigur in Pateric o multime de pasaje ce se potrivesc acestei descrieri:

Sedea odata Avva Sisoe in chilia sa. Si batand in usa ucenicul lui, a strigat la dansul batranul, zi cand: Fugi, Avraame, nu intra, ca acuma nu au vreme cele de aici!

Insa tot aici intalnim si luminatorul cuvant al Avvei Antonie:

Zis-a iarasi Avva Antonie: De la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.

Cum poate spune cineva un astfel de cuvant, cand si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in singuratate? Deci cel mai simplu raspuns la intrebarea asupra elitis-mului ar fi acesta: calea pustiului nu este una egoista, cu conditia ca toti ceilalti sa faca si ei aceeasi calatorie. Daca fiecare dintre noi, cititorii contemporani ai vechi lor cuvinte ale Patericului in secolul douazeci si unu, am porni la drum spre a savarsi calatoria pustiei, atunci am putea aprecia lipsa de egoism a batranilor ce vietuiau acolo in veacul al patrulea.

Dar daca totusi ramanem in afara pustiei, cu siguranta calea lor ni se va parea una egoista. Sa ne amintim ca fiecare om e chemat sa strabata pustiul. Insa nimeni nu are nevoie sa stea in pustie pentru totdeauna. Chiar si Antonie a iesit din pustie de doua ori in viata: prima data, ca sa vina in sprijinul mucenicilor; iar a doua oara, ca sa-l sprijine pe prietenul sau, Athanasie, in disputele teologice ale veacului al patrulea impotriva lui Arie. Dar poate si mai important, Antonie a iesit din pustie si in sens spiritual, dar si geografic, ingaduind ucenicilor sa se adune in jurul lui si sa-l socoteasca duhovnicul lor. Poate ca ar fi mai potrivit sa spunem ca de fapt Antonie nu a parasit pustia niciodata, chiar cand a pus piciorul in afara pustiei. Caci Antonie vorbeste totdeauna din pustie; fiece cuvant si gest al sau vine din pustie.

In orice caz, este un lucru prezumtios si inselator din punct de vedere spiritual a ne imagina ca linistea pustiei transcende oarecum slujirea in lume. Pe langa aceasta, Antonie si tovarasii lui nu negau nicidecum lumea, ci erau cat se poate de intelegatori fata de lume.

Era cineva ce vana prin pustie dobitoace salba tice, si a vazut pe Avva Antonie glumind cu fratii, si s-a smintit. Iara batranul, vrand sa-l incredinteze ca trebuie cate putin sa se pogoare fratilor, a zis lui: Pune sageata in arcul tau si intinde. Si a facut asa. Si a zis lui: intinde iarasi. Si a intins. Si iarasi i-a zis: intinde. Si a zis lui vanatorul: De il voi intinde peste masura, se frange arcul. Zis-a lui batranul: Asa si la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie cate putin si cateodata a ne pogori fratilor.

Exista insa si o alta perspectiva in privinta egoismului. Poate ca in viata duhovniceasca se cere o doza mai mare de egoism. Poate parea un lucru ciudat, dar poate ca avem nevoie sa ne rezervam un timp si un loc in care sa nu facem nimic altceva decat sa ne ocupam de patimi si sa cugetam la Dumnezeu. Poate ca trebuie sa ne luam un ragaz pentru noi insine si pentru Dumnezeu cam in acelasi fel cum facem pentru a manca, a ne odihni sau a ne distra - si-aceasta cat se poate de firesc, fara a socoti ca este ceva egoist. De fapt, nu putem fi buni cu noi si cu altii daca ocolim sau ratam acest stadiu al pustiei. Parintii si Maicile pustiei subliniau nece sitatea unui sine integral. Sa ne aducem aminte cuvintele Avvei Alonie: trebuie, zicea el, sa fim cu totul singuri cu Dumnezeu si cu noi insine, spre a putea sa ne recladim si sa ne remodelam.

Nu avem voie sa folosim dragostea si slujirea ca scuza pentru a evita lucrarea de transformare launtrica. Noi toti - si mai ales cei ce avem meserii legate de in grijire - trebuie sa ne luam un ragaz: pentru noi insine, retragandu-ne; pentru prietenii nostri, relaxandu-ne; si pentru Dumnezeu, rugandu-ne. Parintii si Maicile pus tiei ne invata ca dragostea nu este o revarsare a sinelui ce se aseamana apei turnate in nisip sau intr-o galeata cu gauri. Rugaciunea, chiar in cea mai intensa forma de meditatie solitara, este adanc legata de abilitatea noas tra de a pastra legatura cu altii. Antonie Bloom, autorul unei introduceri la colectia alfabetica a Patericului, scrie undeva despre cum putem sa ne facem timp spre a ne "retrage" in pustia inimii, in mijlocul unei vieti moderne aglomerate si tensionate. El vorbeste despre "a fi cu totul in momentul prezent", recomandandu-ne sa in cercam sa gasim un moment cand nu avem absolut nimic de facut, cand nimic nu ne impinge nici inainte, nici inapoi:

Spune: "Stau, nu fac nimic, timp de cinci minu te nu fac nimic", si destinde-te, si in tot acest timp... constientizeaza faptul ca: "Sunt in prezenta lui Dumnezeu, in prezenta mea si in prezenta intregului mobilier din jurul meu, stand linistit, fara sa ma misc, acum, cu mine insumi".

Deci nu avem decat sa stam cu noi insine. Este un lucru dificil in sine, care cere truda. Antonie Bloom continua intr-un limbaj ce aminteste izbitor de Avva Alonie:

"Incearca un experiment si vei vedea, vei desco peri o multime de lucruri utile pe cale. Incearca sa gasesti timp ca sa fi singur cu tine insuti; incuie usa si asaza-te in odaia ta intr-un moment cand nu ai nimic altceva de facut. Spune-ti: "Acum sunt cu mine insumi", si ramai astfel cu tine insuti.

Dupa uimitor de putin timp te simti oarecum plictisit. Aceasta ne invata un lucru foarte util. Ne dam seama ca, daca dupa zece minute de stat sin guri cu noi insine ne simtim astfel, nu e de mirare ca si altii se simt tot asa de plictisiti!... Este intr-a devar o descoperire foarte dramatica. Suntem cu desavarsire goi, neactionand din launtrul nostru, ci primind ca pe viata noastra o viata ce de fapt se alimenteaza din afara; suntem obisnuiti ca lucrurile sa se intample, silindu-ne sa facem alte lucruri. Foarte rar putem trai numai pe seama profunzimii si bogatiei ce credem ca se afla in noi insine.

Intensitatea retragerii si tacerii este o deschidere ca tre integritatea vietii si purtarii de grija, ca si catre comuniunea dragostei si partasiei:

A zis Avva Apollo: Daca ai vazut pe fratele tau, ai vazut pe Domnul Dumnezeul tau.

Parintele John Chryssavgis

Reintregirea sufletului: arta indrumarii duhovnicesti, Editura Sophia

Cumpara cartea "Arta indrumarii duhovnicesti"

• Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
  Publicat in : Liturgica
• Cununia si sora ei, Calugaria
  Publicat in : Liturgica
• Calugaria - calea experientei esentiale
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: