Cred ca nu gresesc prea mult daca afirm ca majoritatea covarsitoare a crestinilor cunosc istoria lui Iov din auzite, din Mica Biblie sau citind doar prima si ultima parte a cartii care ii este dedicata in Vechiul Testament. Altfel nu se explica de ce s-a perpetuat in popor o istorie in care se nareaza despre bogatia initiala a lui Iov, despre ulterioara pierdere a tuturor bunurilor sale, a copiilor si chiar a sanatatii sale, despre incredibila sa rabdare, precum si, in cele din urma, despre indoita sa rasplatire. Foarte putin (sau deloc) s-a vorbit despre ceea ce constituie miezul Cartii Iov: problema dreptatii divine si a suferintei omenesti, respectiv atitudinea pe care dreptul lui Dumnezeu o are in momentul in care necazurile l-au coplesit. Dialogurile sale cu cei trei prieteni veniti spre a-l mangaia – Elifaz, Bildad si Tofar –, ne infatiseaza un om nemultumit si nedumerit in acelasi timp de conditia sa. O atitudine aparent nepotrivita pentru un "drept si temator de Dumnezeu" (Iov 1, 8) dupa cum remarca si pr. prof. Petre Semen in volumul "Asteptand mantuirea": "...aproape toate cele 40 de capitole nu fac decat sa prezinte revolta omului Iov impotriva unui Dumnezeu care-l pedepseste pe nedrept si in mod exagerat de crud. Pare cu totul inexplicabil cum un om, care la inceput isi accepta fara cartire propriul destin, sa exclame imediat: «Piara ziua in care m-am nascut si noaptea in care s-a zamislit un prunc de parte barbateasca!» (Iov 3, 3)".
Prietenii ne-suferinzi ai lui Iov incearca sa-l convinga pe acesta de neclintita cauzalitate ce ar exista intre pacatele sale si suferintele pe care le indura. Iov nu sustine ca ar fi fara de pacat, dar ar dori sa stie care anume pacate ii sunt imputabile de vreme ce el nu are pe constiinta vreunul.
Pacatul nu este, in mod necesar, cauza suferintei noastre. Daca, uneori, pacatul este cel care atrage durere asupra omului atunci nimic nu ne indreptateste pe noi, cei sanatosi, sa-l judecam pe cel aflat in necaz. Despre cum rasplateste sau pedepseste Dumnezeu pe pamant aflam si din acea istorioara a Patericului, in care un ucenic vede un bogat care si-a trait viata numai in rautati cum este ingropat cu fala si cinste de toata comunitatea si pe un pustnic cuvios cum este devorat de un leu. Acel ucenic isi va fi zis, deodata cu Eclesiastul: "Este inca o nepotrivire care se petrece pe pamant, adica: sunt drepti carora li se rasplateste ca dupa faptele celor nelegiuiti si sunt pacatosi carora li se rasplateste ca dupa faptele celor drepti" (Eclesiastul 8, 14). Ulterior, ucenicul va afla ca bogatul o fapta buna facuse si pentru aceea s-a bucurat de acea falnica inmormantare, luandu-si astfel rasplata, iar pustnicul un pacat avea si pe acela si l-a ispasit murind sfasiat de felina.
Nemailungind cuvantul, sa subliniem doar ca, intr-un final dominat de teofania divina, glasul dumnezeiesc ii mustra pe cei trei prieteni ai lui Iov: "...n-ati vorbit de Mine asa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov. Acum deci luati sapte vitei si sapte berbeci si duceti-va la robul Meu Iov si aduceti-le, pentru voi, ardere de tot; iar robul Meu Iov sa se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi ingaduitor, ca sa nu Ma port cu voi dupa nebunia voastra, intrucat n-ati vorbit despre Mine asa de drept cum a vorbit robul Meu Iov" (Iov 42, 7-8).
Un final, cum se spune, ca la teatru, descumpanitor pentru orice om inzestrat cu logica elementara. Cum adica, se vor fi revoltat multi (neduhovniceste cantarind lucrurile): cel ce a indraznit sa carteasca impotriva lui Dumnezeu cerand insistent o explicatie pentru cele ce patimeste este nu numai indreptatit de Acesta (bineinteles, dupa ce Iov se va fi pocait pentru ca a cerut, ca de la egal la egal, o "infatisare" a lui Dumnezeu la "procesul" declansat), dar este si cel ale carui rugaciuni sint cerute de Domnul pentru a fi iertati... nascatorii de teodicee? Iertati de ce? Ca au indraznit sa-L apere – cel putin asa credeau ei – pe Dumnezeu de cuvintele unui Iov dezlantuit, ca un avocat, in propria-i aparare (Iov 10, 1-2)?
"...eu, Doamne, Te iert"
Delicata problema se deschide in acest punct. Las mai profundei intelegeri a cititorilor dibuirea unei explicatii mai adecvate a acestui "paradox" si ma multumesc sa constat doar atat: in suferinta lucrurile se rastoarna, ierarhiile devin (aparent) nesigure, iar cugetarile de tip "teodicee" isi pierd orice valente: cel ce-L scuzape Dumnezeu, il acuzape aproapele suferind (si, in fata divinitatii, se acuza de fapt pe sine insusi). E un taram atat de misterios suferinta incat nici marturiile a mii de exploratori nu te pot face sa o cunosti. O intelegi numai in clipa in care o gusti, si o uiti – inevitabila amnezie – in clipa in care te paraseste.
In preajma suferintei nu se vorbeste – e inutil si riscant chiar. Asta au facut, intr-o prima faza, si prietenii lui Iov care, in momentul in care l-au intalnit pe acesta, "au slobozit glasurile lor, s-au tanguit si si-au sfasiat fiecare vesmantul si si-au presarat capul cu tarana. Apoi au sezut pe pamant, langa el, sapte zile si sapte nopti, fara sa-i spuna nici un cuvint, caci vedeau cat este de mare durerea lui" (Iov 2, 12-13). Celui care sufera nu poti sa-i aduci mangaiere cu vorbele. Cel mai bun lucru pe care-l poti face este sa-l imbratisezi, cu o imbratisare stransa, disperata aproape, incercand, ca de la trup la trup, o "transfuzie" de durere. Macar o particica din ea sa o duci apoi pe umerii tai. Suferintei sufletesti ii poate fi chiar si leac cuvantul, suferintei trupesti, insa, ii este absolut necesara, in primul rind, mangaierea.
Pe de alta parte, cuvintele celui care sufera intra in sfera unei judecati care scapa gandirii "normale". Singurul lucru ce ramane in continuare interzis este blestemarea lui Dumnezeu (Matei 12, 31). In rest, toate par a fi daca nu acceptate, macar de inteles, de la mirare la revolta (desigur, intr-o masura ce difera pentru fiecare om si pentru fiecare durere in parte). Ca atare, pentru a reveni la primele randuri, din analiza acestei revolte a omului suferind deducem ca intre trasaturile lui Iov se regasesc nu numai credinta neclintita si rabdarea sustinuta de nadejde, ci si tendinta, atat de umana la urma urmei, de a intelege rostul si cauza suferintei, pe de o parte, si, pe de alta parte, dorinta de a scapa cat mai repede de ea. Abia acum avem portretul complet al lui Iov, departe de toate pagubitoarele idealizari, conturind un personaj mai uman dar, prin aceasta, nu mai putin sfant!
Desigur, suferinta ne limiteaza in plan fizic, dar aceasta ingustare, daca este canalizata spre Dumnezeu, poate anula din granitele care ne despart de Creator. Aproape ca nu are importanta ce cuvinte folosesti pentru a-ti exterioriza durerea atata vreme cat nu apostaziezi, cat iti duci crucea pana la capat, numarand fiecare secunda pana la doritul sfarsit ce te va izbavi de "trupul mortii acesteia". In suferinta Dumnezeu ingaduie si astfel de strigate (cel putin) neconventionale, precum cel al lui Radu Gyr, unul dintre crestinii care au gustat din infernul inchisorilor comuniste: "Gonit prin smarcuri imunde/ asemeni unei bestii turbate/ cu tample gaurite, cu orbite afunde/ rupt ca un steag, sfaramat ca o stema/ sfasiat de bice ca furul/ asa voi sosi la Judecata suprema.../ Atunci voi cadea pe-nalte trepte/ pe buze c-un zambet de sange, inert:/ - Pentru toate ranile mele nedrepte/ eu, Doamne, Te iert..."
pr. Constantin Sturzu Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Suferinta lui Iov
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Sfantul si Dreptul Iov
Publicat in : Calendar ortodox -
Utilitatea lui Iov
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.