Taina iubirii

"Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Ef. 5, 32)

In Biserica Ortodoxa, casatoria este un sacrament. S-ar putea pune intrebarea de ce dintre multele "stari" ale vietii umane, din marea varietatea a vocatiilor omului, doar aceasta "stare" a fost aleasa si inteleasa ca sacrament? Intr-adevar, daca ea este doar o aprobare divina a casatoriei, acordarea de ajutor duhovnicesc cuplului casatorit, binecuvantare pentru nasterea de prunci -, atunci toate acestea nu o fac radical diferita de orice alt act pentru care avem nevoie de ajutor, povatuire, aprobare si binecuvantare. Pentru ca un "sacrament", asa cum am vazut, presupune in mod necesar ideea de transformare, se refera la evenimentul fundamental al mortii si invierii lui Hristos si este intotdeauna un sacrament al imparatiei. Intr-un fel, desigur, intreaga viata a Bisericii poate fi numita sacramentala, intrucat ea este intotdeauna manifestarea in timp a "noului timp". Totusi, intr-un mod mai precis, Biserica numeste sacramente acele acte decisive ale vietii ei, prin care acest har transformator este confirmat ca fiind dat, in care Biserica, printr-un act liturgic, se identifica cu acel Dar si devine forma insasi a acelui Dar... Dar cum se raporteaza casatoria la imparatia ce va sa fie? Cum se raporteaza ea la crucea si la invierea lui Hristos? Cu alte cuvinte, ce o face sacrament?

Chiar si a pune aceste intrebari pare imposibil in cadrul intregii abordari "moderne" a casatoriei, abordare in care se include, destul de des, si abordarea "crestina". Cu nenumaratele "manuale de fericire maritala", cu tendinta alarmanta de a face din preot un specialist in sexologie clinica, cu toate aceste definitii comode ale familiei crestine, care aproba o viata sexuala moderata (care poate oferi o "experienta imbogatitoare"), accentuand responsabilitatea, necesitatea economiilor si scoala duminicala -, toate acestea nu lasa, intr-adevar, nici un loc pentru sacrament. Noi nici macar nu ne dam seama ca starea de casatorie este, ca toate ale lumii, o stare decazuta si deformata si ca ea nu are nevoie sa fie, simplu, binecuvantata si "solemnizata", eventual dupa o repetitie si cu ajutorul fotografului, ci ea trebuie restaurata. Mai mult, aceasta restaurare este in Hristos, si aceasta inseamna in viata, moartea, invierea si inaltarea Sa la cer, in inaugurarea in duhul Rusaliilor a "noului eon", in Biserica, ca sacrament al tuturor acestora. Inutil sa mai adaugam ca aceasta restaurare transcede total ideea de "familie crestina" si da casatoriei dimensiuni cosmice si universale.

Tocmai aici se afla intreaga problema. Atata vreme cat privim casatoria ca ceva care priveste pe cei casatoriti, ca ceva care li se intampla lor, si nu intregii Biserici si, prin urmare, lumii insesi, nu vom percepe niciodata intelesul cu adevarat sacramental al casatoriei: marea taina la care se refera Sfantul Pavel cand spune: "iar eu zic in Hristos si in Biserica". Noi trebuie sa intelegem ca adevarata tema, adevaratul "continut" si obiectul acestui sacrament nu este "familia", ci dragostea. Familia ca atare, familia in sine poate fi o distorsiune demonica a dragostei - si exista cuvinte aspre despre aceasta in Evanghelie: "Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui" (Mt.10, 36). In acest sens profund, sacramentul nuntii cuprinde mai mult decat familia. El este sacramentul iubirii dumnezeiesti, ca taina atotcuprinzatoare a fiintei insesi si din aceasta pricina el priveste intreaga Biserica si - prin Biserica - intreaga lume. Poate ca punctul de vedere ortodox asupra acestei sfinte taine va fi mai bine inteles daca incepem nu cu casatoria ca atare si nu cu o abstracta "teologie a dragostei", ci cu cea care intotdeauna a stat in centrul vietii Bisericii, ca expresia cea mai pura a dragostei umane si a raspunsului dat lui Dumnezeu - Maria, Maica lui Iisus. Este semnificativ faptul ca, in vreme ce in Apus Maria este in primul rand Fecioara, o fiinta aproape cu totul diferita de noi, in puritatea ei absoluta si celesta, libera de orice pangarire trupeasca, in Rasarit ea este intotdeauna aratata si cinstita ca Theotokos, Maica Iui Dumnezeu si, de fapt, toate icoanele o infatiseaza cu Pruncul in brate. Cu alte cuvinte, exista doua accente in mariologie care, desi nu se exclud in mod necesar una pe alta, duc la doua conceptii diferite despre locul Sfintei Fecioare Maria in Biserica. Si nu trebuie sa trecem cu vederea deosebirea dintre ele, daca dorim sa intelegem felul in care dintotdeauna Biserica Ortodoxa a venerat-o pe Sfanta Fecioara. Speram sa aratam ca acesta nu este atat "un cult specific al Maicii Domnului", cat o lumina, o bucurie, proprie intregii vieti a Bisericii. De ea, spune o cantare ortodoxa, "se bucura toata faptura".

Dar la ce se refera aceasta bucurie? De ce spune ea: "ma vor ferici toate neamurile"? Pentru ca in marea ei dragoste si supunere, in credinta si smerenia ei, ea a primit sa fie ceea ce din vesnicie intreaga zidire fusese destinata sa fie si pentru care fusese creata: templu al Duhului Sfant, umanitate a lui Dumnezeu. Ea s-a invoit sa-si dea trupul si sangele - adica intreaga ei viata - spre a fi trupul si sangele Fiului lui Dumnezeu, spre a fi maica a lumii in sensul cel mai deplin si mai profund al acestui cuvant dandu-si viata Celuilalt si implinindu-si viata in El. Ea a acceptat singura natura adevarata a fiecarei creaturi si a intregii creatii: a da sens si, prin urmare, implinire vietii sale in Dumnezeu.

Acceptand aceasta natura, ea a implinit feminitatea creatiei. Acest cuvant va parea curios multora. in vremea noastra, Biserica, urmand curentul modern care conduce spre "egalitatea sexelor", foloseste doar o parte din revelatia crestina despre barbat si femeie, cea care afirma ca in Hristos nu mai este "parte barbateasca si parte femeiasca" (Gal.3, 28). Cealalta parte este atribuita unei conceptii invechite despre lume. De fapt insa, toate incercarile noastre de a gasi "locul femeii" in societate (sau in Biserica) mai curand o micsoreaza, decat s-o inalte, pentru ca ele foarte adesea presupun o negare a vocatiei ei specifice ca femeie.

Totusi, nu este semnificativ faptul ca relatia dintre Dumnezeu si lume, dintre Dumnezeu si Israel, poporul Sau ales, si in cele din urma dintre Dumnezeu si cosmosul restaurat in Biserica este exprimata in Biblie in termenii unirii si dragostei conjugale? Aceasta este o dubla analogie. Pe de o parte, noi intelegem dragostea lui Dumnezeu pentru lume si dragostea lui Hristos pentru Biserica pentru ca avem experienta dragostei conjugale, dar, pe de alta parte, dragostea conjugala isi are radacinile, profunzimea si implinirea reala in marea taina a lui Hristos si a Bisericii Sale: "iar eu zic in Hristos si in Biserica". Biserica este Mireasa lui Hristos "...pentru ca v-am logodit unui singur barbat, ca sa va infatisez lui Hristos fecioara neprihanita" (II Cor. 11, 2). Aceasta inseamna ca lumea - care isi gaseste restaurarea si implinirea in Biserica - este mireasa lui Dumnezeu si ca prin pacat aceasta relatie fundamentala a fost rupta, deformata. in Maria - Femeia, Fecioara, Maica - in raspunsul ei dat lui Dumnezeu, Biserica isi are inceputul ei viu si personal.

Acest raspuns este supunere totala in dragoste; nu supunere si dragoste, ci deplinatatea uneia ca totalitate a celeilalte. Supunerea, luata in sine, nu este o "virtute"; ea este o supunere oarba, si nu exista lumina in orbire. Doar dragostea pentru Dumnezeu, Cel caruia ii inchinam in chip desavarsit toata iubirea noastra, salveaza supunerea de orbire si o face acceptare bucuroasa a singurului vrednic sa fie acceptat, insa dragostea fara supunere fata de Dumnezeu este "pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii" (I Ioan 2,16), este dragostea pe care o pretinde Don Juan, care, in cele din urma, il distruge. Doar supunerea fata de Dumnezeu, singurul Domn al Creatiei, ii da iubirii adevarata ei directie, o face pe deplin dragoste.

Adevarata supunere este astfel dragoste adevarata fata de Dumnezeu, adevaratul raspuns al Creatiei dat Creatorului ei. Umanitatea este pe deplin umanitate atunci cand ea este acest raspuns dat lui Dumnezeu, atunci cand ea devine elan de totala daruire de sine si supunere fata de El. insa in lumea "naturala", purtatoarea acestei iubiri, pline de supusenie, a acestei iubiri ca raspuns, este femeia. Barbatul cheama, femeia raspunde. Aceasta acceptare nu este pasivitate, supunere oarba, intrucat ea este dragoste, si dragostea este intotdeauna activa. Ea da viata chemarii barbatului, o implineste ca viata, dar devine pe deplin dragoste si pe deplin viata doar atunci cand este pe deplin acceptare si raspuns. De aceea intreaga creatie, intreaga Biserica - si nu doar femeile - gasesc expresia raspunsului si supunerii lor fata de Dumezeu in Preasfanta Fecioara Mana, ca intruchipare feme-iasca si se bucura in ea. Ea ne reprezinta pe noi toti, pentru ca numai atunci acceptam si raspundem cu dragoste si supunere - doar cand acceptam esentiala feminitate a Creatiei - devenim noi insine adevarati barbati si femei; doar atunci putem intr-adevar trans-cede limitarile noastre ca "barbati" si "femei". Pentru ca omul poate fi cu adevarat om - adica rege al creatiei, preot si slujitor a ceea ce este creativitate si initiativa a lui Dumnezeu - doar atunci cand el nu se infatiseaza ca "proprietar" al creatiei, ci se supune pe sine, in ascultare si dragoste, naturii ei de mireasa a lui Dumnezeu, in raspuns si acceptare. Iar femeia inceteaza sa fie doar femeie atunci cand, acceptand total si neconditionat viata Celuilalt ca propria ei viata, daruindu-se pe sine total Celuilalt, devine insasi expresia, insusi rodul, insasi bucuria, insasi frumusetea, insusi darul raspunsului nostru dat lui Dumnezeu; cea pe care, potrivit cuvintelor Cantarii Cantarilor, regele o va aduce in camarile sale, zicand; "Cat de frumoasa esti, draga mea, si nici o pata-n tine nu este" (Cant. Cant. 4, 7).

Traditia o numeste pe Sfanta Fecioara Maria "noua Eva". Ea a facut ceea ce prima Eva n-a reusit sa faca. Eva n-a reusit sa fie femeie. Ea a preluat initiativa. Ea a "chemat" si a devenit femeie - instrument al procrearii, "stapanita" de barbat. Ea s-a facut pe sine si pe barbatul a carui "viata" era, sclavi ai "feminitatii" ei si a transformat intreaga viata intr-un sumbru razboi al sexelor, in care "posedarea" este de fapt dorinta violenta si disperata de a omori pofta nerusinata, care nu moare niciodata. insa Preasfanta Fecioara Maria "nu a avut nici o initiativa". In dragoste si ascultare ea a asteptat initiativa Celuilalt. Si cand a venit, ea a acceptat-o, nu orbeste pentru ca ea a intrebat "cum va fi aceasta?", - ci cu intreaga luciditate, simplitate si bucurie a iubirii. Lumina unei eterne primaveri vine la noi atunci cand, in ziua Buneivestiri, auzim hotaratoarele cuvinte: "Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau" (Le. 1, 38). Fecioara intruchipeaza, intr-adevar, intreaga creatie, toata umanitatea si fiecare dintre noi, recunoscand cuvintele care exprima natura si fiinta noastra fundamentala, acceptarea de catre noi de a fi mireasa lui Dumnezeu, logodirea noastra cu Cel care ne iubeste din vesnicie.

Preasfanta Maria este Fecioara. Dar aceasta feciorie nu este o negare, nu este o simpla absenta; ea este plenitudinea si deplinatatea iubirii insesi. Este totala ei daruire de sine lui Dumnezeu, si astfel insasi expresia, insasi caracteristica dragostei ei. Pentru ca dragostea este sete si foame dupa deplinatate, intregire, implinire - dupa feciorie, in intelesul fundamental al acestui cuvant. La sfarsitul veacurilor Biserica ii va fi infatisata lui Hristos ca "fecioara neprihanita" (II Cor. 11,2).

Pentru ca fecioria este telul oricarei iubiri adevarate - nu ca absenta a "sexului", ci ca desavarsita implinire in dragoste; aceasta implinire, in "aceasta lume", isi afla in sex o paradoxala si tragica afirmare si negare.

Biserica Ortodoxa, tinand sarbatorile aparent "nescripturistice" ale nasterii Maicii Domnului si Intrarii ei in Biserica, arata, de fapt, o reala fidelitate fata de Biblie, pentru ca semnificatia acestor sarbatori sta tocmai in recunoasterea prin ele a Sfintei Fecioare Maria ca tel si implinire a intregii istorii a mantuirii, istorie a dragostei si ascultarii, a raspunsului si asteptarii. Ea este cu adevarat fiica a Vechiului Testament, ultima si cea mai frumoasa floare a lui. Biserica Ortodoxa respinge dogma imaculatei conceptii, tocmai pentru ca aceasta face din Mana o "intrerupere" miraculoasa in aceasta lunga si rabdatoare crestere a dragostei si asteptarii, a "foamei dupa Dumnezeul cel viu", de care este plin Vechiul Testament. Ea este darul lumii catre Dumnezeu, asa cum se spune atat de minunat intr-o cantare de la Praznicul Craciunului: "Fiecare dintre fapturile cele zidite de Tine multumita aduce Tie; ingerii cantarea, cerurile steaua, magii darurile, pastorii minunea... iar noi, pe Maica Fecioara. "

Si totusi singur Dumnezeu este Cel care implineste si incununeaza aceasta supunere, acceptare si dragoste. "Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri... Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta" (Lc. 1, 35-37). Doar El descopera ca Fecioara pe cea care l-a adus in dar intreaga iubire omeneasca...

Preasfanta Maria este Maica. Maternitatea este implinirea feminitatii pentru ca ea este implinirea dragostei ca supunere si raspuns. Prin daruirea de sine, dragostea da viata, devine izvor de viata. Cineva nu iubeste pentru a avea copii. Dragostea nu are nevoie de justificare; nu pentru ca da viata, este dragostea buna, ci pentru ca este buna, ea da viata.

Taina plina de bucurie a maternitatii Mariei nu se opune tainei fecioriei ei. Este o aceeasi taina. Ea nu este Maica "in ciuda" fecioriei ei. Ea descopera deplina tatea maternitatii pentru ca fecioria ei este deplinatate de dragoste.

Ea este Maica lui Hristos. Ea este deplinatatea dragostei care primeste venirea lui Dumnezeu la noi dand viata Celui care este Viata lumii. Si intreaga creatie se bucura in ea, pentru ca recunoaste prin ea ca temeiul si implinirea intregii vieti, a intregii iubiri este a-L primi pe Hristos, a-I da viata in noi insine. Si nu trebuie sa ne temem ca bucuria noastra legata de Preasfanta Fecioara Maria, ii rapeste ceva lui Hristos, ca micsoreaza in vreun fel slava datorata Lui, si numai Lui. Pentru ca ceea ce descoperim in ea, ceea ce constituie bucuria Bisericii, este tocmai deplinatatea adorarii lui Hristos de catre noi, a acceptarii si iubirii fata de El. in realitate, desi nu este vorba despre un "cult al Manei", totusi in Preasfanta Fecioara Maria "cultul" Bisericii devine o tresaltare de bucurie si multumire, de acceptare si supunere - nuntire cu Duhul Sfant, care o face sa fie singura bucurie deplina pe pamant. Putem acum sa ne intoarcem la sacramentul nuntii. Putem intelege acum ca adevaratul lui inteles nu sta in "confirmarea" religioasa a casatoriei si vietii de familie, ci in aceea ca intareste cu har suprafiresc virtutile familiale firesti. Ducand casatoria "naturala" in "marea taina a lui Hristos si a Bisericii", sacramentul nuntii confera casatoriei un nou inteles; el transforma, de fapt, nu doar casatoria ca atare, ci intreaga iubire umana.

Este demn de mentionat faptul ca. Biserica primara, se pare, nu avea cunostinta de o slujba separata a nuntii. "implinirea" nuntii de catre doi crestini se facea prin impartasirea lor impreuna cu Euharistia. Asa cum fiecare aspect al vietii a fost cuprins in Euharistie, tot asa nunta a fost pecetluita prin includerea in acest act central al comunitatii. Si aceasta inseamna ca, intrucat casatoria a avut intotdeauna dimensiuni sociologice si legale, acestea au fost pur si simplu acceptate de Biserica. Totusi, la fel ca intreaga viata "naturala" a omului, casatoria trebuie sa fie adusa in Biserica, adica judecata, rascumparata si transformata in sacrament al imparatiei. Doar mai tarziu a primit Biserica si autoritatea "civila" de a savarsi cununia. Aceasta a insemnat insa, odata cu recunoasterea Bisericii ca "savarsitor" al cununiei, un prim pas spre o "desacramentalizare" progresiva. Un semn evident al acestei desacralizari 1-a constituit despartirea cununiei de Euharistie.

Toate acestea explica de ce chiar si astazi slujba ortodoxa a nuntii consta din doua servicii distincte: logodna si cununia. Logodna nu este savarsita inauntrul bisericii, ci in pridvor. Ea este forma crestina a casatoriei "naturale". Este binecuvantarea inelelor de catre preot si schimbarea lor de catre perechea de logodnici. Totusi, de la bun inceput, acestei casatorii naturale i se da adevarata ei perspectiva si directie. "Doamne Dumnezeul nostru", zice preotul, "Cel ce dintre neamuri mai inainte Ti-ai logodit Biserica, fecioara curata, binecuvanteaza logodna aceasta, uneste si pazeste pe robii Tai acestia in pace si intr-un gand".

Pentru crestin, natural nu inseamna nici ceva suficient in sine - o "familie mica si draguta" - nici, simplu, ceva insuficient, care trebuie, deci, intarit si completat prin adaugarea "supranaturalului". Omul natural inseteaza si flamanzeste dupa implinire si rascumparare. Aceasta sete si foame este pridvorul imparatiei: atat inceput, cat si exil. Apoi, dupa ce a binecuvantat casatoria naturala, preotul ii duce pe miri, in alai solemn, in biserica. Aceasta este forma adevarata a sacramentului, pentru ca el nu doar simbolizeaza, ci intr-adevar este intrarea casatoriei in Biserica, si aceasta este intrarea lumii in "lumea ce va sa vie", procesiunea poporului lui Dumnezeu - in Hristos - inspre imparatie. Ritualul incununarii mirilor este doar o expresie tarzie - desi una frumoasa si minunat de semnificativa - a realitatii acestei intrari. "Doamne, Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii", zice preotul dupa ce a pus cununiile pe capetele mirilor. Aceasta incununare arata, mai intai, marirea si cinstirea omului ca rege al creatiei. "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti..." (Fac. 1, 28). Fiecare familie este, intr-adevar, o imparatie, o mica biserica si, prin urmare, un sacrament si o cale catre imparatie.

Intr-un anumit loc, chiar daca doar intr-o singura camera, fiecare om, la un anumit moment al vietii sale, isi are propria sa mica imparatie. Poate fi un iad, sau un loc al tradarii, sau poate sa nu fie asa. In spatele fiecarei ferestre vietuieste o mica lume care-si vede de drumul ei. Cat de evident devine acest lucru pentru cel care calatoreste cu trenul noaptea, trecand prin dreptul a nenumarate ferestre luminate: in spatele fiecareia, deplinatatea vietii apare ca "posibilitate data", ca promisiune, ca viziune. Aceasta este ceea ce exprima cununi-ile de la nunta: faptul ca avem aici inceputul unei mici imparatii, care poate fi ceva asemanator adevaratei imparatii. Sansa poate fi pierduta, chiar intr-o singura noapte; dar in momentul nuntii ea este inca o posibilitate deschisa. Totusi, chiar si atunci cand a fost pierduta, si pierduta din nou de mii de ori, daca doi oameni stau impreuna ei sunt, intr-un adevarat sens, rege si regina, unul pentru celalalt. Si chiar dupa zeci de ani de nefericire, Adam inca se poate intoarce si sa o vada pe Eva stand alaturi de el, in unire cu el, unire care, cel putin intr-o mica masura, proclama dragostea din imparatia lui Dumnezeu. In filme si reviste "icoana" casatoriei o constituie intotdeauna un cuplu tanar. Insa, odata, in lumina si caldura unei dupa-amieze de toamna, autorul randurilor de fata a vazut pe o banca dintr-o piata publica doi soti, batrani si saraci. Stateau mana in mana, tacuti, bucurandu-se in lumina blanda, de ultima caldura a anotimpului.

Tacuti, caci toate cuvintele fusesera spuse, pasiunea stinsa, furtunile se linistisera. intreaga lor viata trecuta era, totusi, in intregime prezenta in aceasta tacere, in aceasta lumina, in aceasta caldura, in aceasta pasnica impletire a mainilor.

Prezenta - si gata pentru eternitate, gata pentru bucurie. Pentru mine, aceasta este imaginea casatoriei, a frumusetii ei ceresti. Apoi, in al doilea rand, marirea si cinstea incununarii mirilor este cea a cununii martirului, pentru ca drumul catre imparatie este martyria a aduce marturie lui Hristos. Si aceasta inseamna rastignire si suferinta. O casatorie care nu-si rastigneste in mod constant propriul egoism si multumirea de sine, care nu "moare siesi", ca sa poata trece dincolo de sine, nu este o casatorie crestina. Adevaratul pacat al casatoriei astazi nu este adulterul sau lipsa de "adaptare", sau "agresivitatea mentala". Adevaratul pacat este idolatrizarea familiei in sine, refuzul de a intelege familia ca indreptandu-se spre imparatia lui Dumnezeu. Acest lucru este exprimat in sentimentul ca cineva este capabil sa "faca orice" pentru familia sa, chiar sa fure. Familia a incetat sa fie spre slava lui Dumnezeu; a incetat sa fie o intrare sacramentala in prezenta Lui nu lipsa de respect pentru familie, ci idolatrizarea familiei este cea care destrama familia moderna atat de usor, facand din divort umbra ei aproape fireasca.

Este identificarea casatoriei cu fericirea, si refuzul de a accepta in ea crucea. intr-o casatorie crestina, de fapt, cei casatorii sunt trei; si loialitatea celor doi fata de cel de al treilea, care este Dumnezeu, ii pastreaza pe cei doi intr-o unitate activa intre ei, si cu Dumnezeu. Prezenta lui Dumnezeu este moartea casatoriei ca ceva doar "natural"- Crucea lui Hristos este cea care face sa dispara auto-suficienta naturii. Dar "prin cruce, bucurie (si nu "fericirea!") a venit la toata lumea". Prezenta crucii este astfel adevarata bucurie a casatoriei. Este certitudinea plina de bucurie ca votul casatoriei, in perspectiva imparatiei celei vesnice, nu a fost facut "pana cand moartea ne va desparti", ci pana cand moartea ne va uni in mod desavarsit.

De aici, cel de ai treilea si ultimul inteles al cununiilor: ele sunt cununiile imparatiei, ale Realitatii finale, pentru care orice lucru din "lumea aceasta" - a carei moda trece - a devenit acum un semn si o anticipare sacramentala. "Primeste cununiile lor in imparatia Ta", zice preotul in timp ce le ia de pe capetele noilor casatoriti, si aceasta inseamna: fa aceasta casatorie o crestere in acea dragoste desavarsita al carei tel si plenitudine este numai Dumnezeu.

Paharul din care beau cei doi, dupa asezarea cununiilor pe capetele lor, este explicat astazi ca simbol al "vietii comune", si nimic nu arata mai bine "desacramentalizarea" casatoriei, reducerea ei la o "fericire naturala". In trecut, acesta era potirul impartasirii, primirea Euharistiei, pecetea finala a implinirii casatoriei in Hristos. Hristos trebuie sa fie esenta insasi a vietii in doi. El este vinul vietii celei noi a fiilor lui Dumnezeu, si cuminecarea cu ea vesteste cum, imbatranind in aceasta lume, noi intinerim in viata cea neinserata.

Cand slujba cununiei s-a terminat, mirele si mireasa se iau de mana si urmeaza pe preot intr-o procesiune in jurul mesei. Ca si la botez, aceasta procesiune in cerc semnifica eterna calatorie care incepe acum; casatoria va fi o procesiune mana in mana, o continuare a celei care a inceput aici, poate nu intotdeauna fericita, dar intotdeauna capabila de a se raporta la bucurie si de a se umple de bucurie.

Niciunde nu este exprimata mai bine semnificatia cu adevarat universala, cu adevarat cosmica a sacramentului cununiei, ca sacrament al dragostei, decat in asemanarea sa liturgica cu liturghia de la hirotonie, sacramentul preotiei. Astfel se descopera identitatea Realitatii la care se refera ambele sacramente, pe care ambele o dezvaluie.

Secole de clericalism (si nu trebuie sa ne gandim la clericalism ca un monopol al Bisericilor "ierarhice" si "liturgice") au facut din preot sau pastor "fiinte aparte", cu o vocatie unica si specific "sacra" in Biserica, vocatie care nu ar fi doar diferita, ci, intr-adevar, opusa tuturor celor care sunt "profani". Acesta a fost, acesta inca este resortul secret al psihologiei si pregatirii sacerdotale. Nu este, deci, intamplator faptul ca termenii "laicat", "laic" au devenit, incetul cu incetul, sinonimi cu lipsa a ceva in om, sau neapartenenta sa.

Totusi, initial cuvintele "laicat", "laic" se refereau la laos - poporul lui Dumnezeu - si nu numai ca aveau un sens pozitiv, ci includeau si "clerul". Astazi insa, cel care zice despre cineva ca este "profan" in fizica, arata ignoranta aceluia in acest domeniu, neapartenenta aceluia la cercul inchis al specialistilor.

Timp de secole starea clericala a fost cinstita ca fiind de fapt una "supranaturala" si exista o usoara conotatie de veneratie mistica atunci cand se spune: "Oamenii trebuie sa-i respecte pe clerici". Si daca intr-o zi o stiinta pe care o asteptam - patologia pastorala -va fi predata in scolile de teologie, prima ei descoperire ar putea fi ca anumite "vocatii clericale" sunt, de fapt, inradacinate intr-o dorinta morbida dupa ace! "respect supranatural", mai ales atunci cand sansele unuia "natural" sunt foarte mici. Lumea noastra seculara "respecta" pe clerici asa cum "respecta" cimitirele: deopotriva necesare, deopotriva sacre, deopotriva in afara vietii.

Dar ceea ce atat clericalismul, cat si secularismul - primul fiind, de fapt, parintele natural ai celui de-al doilea - ne-au facut sa uitam este ca a fi preot inseamna, dintr-un punct de vedere profund, cei mai natural lucru din lume. Omul a fost creat ca preot al lumii, cel care ii ofera lumea lui Dumnezeu, jertfa de dragoste si de lauda, si care, prin aceasta vesnica euharistie, ofera lumii dragostea divina. Preotia, in acest sens, este esenta insasi a umanitatii, relatia creatoare a omului cu "feminitatea" lumii create. Iar Hristos este Preotul prin excelenta, pentru ca El este omul adevarat si desavarsit.

El este Noul Adam, restaurarea a ceea ce Adam n-a reusit sa fie. Adam n-a reusit sa fie preotul lumii, si datorita acestui esec lumea a incetat sa fie sacramentul dragostei si prezentei divine si a devenit "natura". Iar in aceasta lume "naturala" religia a devenit o tranzactie organizata cu supranaturalul, si preotul a fost asezat ca "tranzactor", ca mediator intre natural si supranatural. Si nu mai conteaza asa de mult daca aceasta mediere a fost inteleasa in termenii magicului - ca puteri supranaturale -, sau in termenii legii - ca drepturi supranaturale.

Dar Hristos a aratat ca esenta preotiei este iubirea si, prin urmare, preotia este esenta vietii. El a murit ca ultima victima a unei religii a preotilor, iar in moartea Lui, aceasta religie a murit si a fost inaugurata viata ca preotie. El a fost omorat de preoti, de "cler", dar jertfa Sa i-a abolit, asa cum a abolit si "religia". Si a abolit si religia pentru ca a distrus acel zid al separarii dintre "natural" si "supranatural", dintre "profan" si "sacru", dintre "cele ale acestei lumi" si "cele ale lumii de dincolo" - care fusese singura justificare si raison d'etre a religiei. El a aratat ca toate lucrurile, intreaga natura, isi au sfarsitul, implinirea lor in imparatie; ca toate lucrurile vor fi innoite prin dragoste. Daca sunt preoti in Biserica, daca exista in ea vocatie preoteasca, aceasta este tocmai pentru a pune in evidenta in fiecare vocatie esenta ei preoteasca, pentru a face din intreaga viata a tuturor oamenilor liturghia imparatiei, pentru a arata ca Biserica reprezinta preotia imparateasca a lumii rascumparate. Este, cu alte cuvinte, nu o vocatie "aparte", ci expresia dragostei pentru vocatia omului ca fiu al lui Dumnezeu, si pentru lume, ca sacrament al imparatiei.

Si trebuie sa fie preoti pentru ca traim in aceasta lume si nimic din ea nu este imparatia si pentru ca, ramanand "aceasta lume", ea niciodata nu va deveni imparatie. Biserica este in lume, dar nu din lume, pentru ca doar nefiind din lume ea poate descoperi si manifesta "lumea ce va sa vie", realitatea de dincolo, care singura descopera toate lucrurile ca vechi - si totusi noi si vesnice in dragostea Iui Dumnezeu. Prin urmare, nici o vocatie in aceasta lume nu se poate implini pe sine ca preotie. Si de aceea trebuie sa existe cel al carui vocatie specifica este de a nu avea o anumita vocatie, de a se face tuturor toate, de a descoperi ca telul si sensul tuturor lucrurilor sunt in Hristos.

Nimeni nu poate lua de la sine a fi preot, a hotari aceasta pe baza propriilor competente, pregatiri si predispozitii. Vocatia vine intotdeauna de sus - din randuiala si din porunca lui Dumnezeu. Preotia arata smerenia, nu mandria Bisericii, pentru ca ea arata dependenta completa a Bisericii de dragostea lui Hristos - adica de preotia Lui unica si desavarsita. Nu "preotia" o primeste preotul la hirotonirea sa, ci darul dragostei lui Hristos, acea dragoste care L-a facut pe Hristos singurul Preot, Care umple cu aceasta preotie unica slujirea celor pe care ii trimite poporului Sau.

De aceea, sacramentul hirotoniei este, intr-un fel, identic cu sacramentul cununiei. Ambele sunt manifestari ale dragostei. Preotul este intr-adevar casatorit cu Biserica. Dar tot asa precum casatoria umana este introdusa in misterul lui rlristos si al Bisericii si devine sacrament al imparatiei, aceasta casatorie a preotului cu Biserica il face cu adevarat preot adevaratul slujitor al Dragostei, singura in stare sa transforme lumea si sa reveleze Biserica a fi mireasa neprihanita a lui Hristos.

Concluzia este aceasta: unii dintre noi sunt casatoriti, altii nu. Unii dintre noi sunt chemati sa fie preoti si slujitori, si altii nu. Dar sacramentele cununiei si preotiei ne privesc pe noi toti, pentru ca ele privesc viata noastra ca vocatie. Intelesul, esenta si telul oricarei vocatii este taina lui Hristos si a Bisericii. Prin Biserica, fiecare dintre noi afla ca vocatia tuturor vocatiilor este a-I urma lui Hristos in deplinatatea preotiei Sale: care este dragostea Lui pentru om si pentru lume, dragostea Lui pentru implinirea lor suprema in preaplinul vietii din Imparatie.

Parintele Alexander Schmemann

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie