Suferinţa este taina lui Dumnezeu. Doar asumând-o în Iisus Hristos putem să o înţelegem ca pedagogie divină, cu sens mântuitor.
Suferința rămâne străină firii omului şi vocaţiei sale de a fi fericit. După cuvântul Sf. Apostol Pavel, durerea este acel „înger al satanei” (II Co. 12, 7) îngăduit de Dumnezeu, care să ne bată peste obraz și să ne aducă mereu aminte că fără Dumnezeu nu putem face nimic.
În același timp, suferinţa este o „rememorare” continuă a identităţii de om, starea ce ne menţine în tensiunea căutării de sine. Ea ne arată ruptura din lăuntrul nostru şi ne aşează pe marginea „abisului” ce ne desparte de Dumnezeu. Câţi dintre noi vom avea curajul să ne aruncăm în brațe Lui, cu credinţă tare?
Atâta timp cât omul n-a coborât în adâncul fiinţei sale pentru a-L întâlni pe Hristos, nu poate trece de la durere la bucurie. Aceasta presupune o „lucrare transfiguratoare”, care înseamnă trecerea prin moarte spre înviere.
Domnul Iisus Hristos, înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, rămâne Mielul junghiat, într-o stare de jertfă neîncetată. De aceea, suferinţa adevărată este identică cu jertfa de sine. Mântuitorul nostru potenţează şi dă valoare durerii, prin puterea Sfintei Cruci, anulând nonsensul suferinţei şi dăruind omului posibilitatea de a o depăşi prin înviere.
Sfânta Euharistie, ca Jertfă nesângeroasă, este cea care transformă suferinţa în bucurie şi ne dă puterea de a ne jertfi, la rândul nostru, pentru aproapele.
Dar nu oricine suferă se şi jertfeşte. Sacrificiul implică actul kenotic al lepădării de sine şi lăsare în voia lui Dumnezeu. Doar în Hristos, suferinţa şi jertfa se sfinţesc, devenind deopotrivă răstignire de sine şi act de iubire.
Prin Învierea Sa, nu doar suferinţa, dar şi orice rău, a fost învins definitiv: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncul şi nici o altă faptă nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm. 8, 35-39).
Numai asumând suferinţa, în mod conştient, ne împărtăşim de Hristos, care se află, în chip tainic, ascuns în ea. În acest fel, împărtăşindu-ne de patimile Sale, prin cele ale noastre, putem face experienţa supremei cunoaşteri, ca bucurie mai presus de orice, chiar în mijlocul condiţiei noastre tragice (Alphonse Goettmann, „Bucuria-Faţa lui Dumnezeu în om”, Edit. Herald, Bucureşti, 2010, p. 36). Datorită Domnului Iisus, nu există ispită care să nu fie îndreptată spre bine, pentru că în „inima suferinţei” ne întâlnim cu Mântuitorul nostru.
Suferinţa este îndemnul lui Dumnezeu de a ne sfinţi viaţa, cea care ne deschide calea spre bucuria veşnică. Modelul sfinţeniei absolute este şi rămâne Hristos, iar cei care L-au primit în sufletele lor ca Împărat biruitor, au simţit cu adevărat că iubirea e mai tare decât suferinţa şi moartea.
Astfel, nu mai este nici un obstacol în calea fericirii, care devine posibilă în orice timp şi în orice loc, după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu Tatăl” (Efes. 5, 20).
Mântuitorul vrea să ne conducă până în acel punct unde verticala crucii se întâlneşte cu orizontala existenţei noastre, acolo unde, fără a putea exprima în cuvinte, durerea şi bucuria se unesc prin tainică „nuntire” în Hristos.
Atunci, prin puterea iubirii, are loc „contopirea contrariilor”, orice suferință devenind, prin „transfigurare duhovnicească”, prilej de neînțeleasă bucurie.
Doar iubirea hristică învinge tot, întrucât Iisus asumă deopotrivă, până la capăt, atât suferinţa cât şi moartea, prin iubire. Aceasta este de fapt experienţa înnoitoare la care Mântuitorul ne cheamă pe fiecare dintre noi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24).
Creştinul nu poate scăpa de condiţia sa umană, marcată de păcat şi de moarte, dar întruparea izbăvitoare a lui Iisus în istoria umanităţii i-a smuls răului puterea de destin implacabil.
De aceea, bucuria pe care ne-o vesteşte Evanghelia lui Hristos nu mai depinde de nimeni şi de nimic. Ea este semnul omului înnoit în duh care înaintează cu credință și nădejde tare, chiar şi aflându-se în mijlocul suferinţei, suferință care nu îndepărtează bucuria, ci o întărește.
Mântuitorul ni se oferă întreg și total în comuniunea crucii Sale. Astfel intrând, prin răstignire, în intimitatea Sa înălţătoare, suferinţa ce se rosteşte în tăcere, mărturisește că suntem ai Domnului: „Eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Gal. 6, 17).
Cel care urmează lui Hristos, pe calea jertfei de sine, devine o „făptură nouă”, a cărui bucurie izvorăşte din credinţa în Învierea Domnului. În acest fel, primind cu iubire tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă, asemenea Mântuitorului pe cruce, facem să coboare bucuria în mijlocul suferinţei.
Această bucurie nu este o încercare de a evada din tragicul existenţei noastre, ci asumare totală a durerii întregii lumi.
Bucuria şi suferinţa coexistă în fiecare om, la fel ca lumina şi întunericul. Important este să lăsăm bucuria să triumfe, bucurie pe care Hristos a câştigat-o pentru noi. În acest fel, suferinţa se transformă neîncetat în fericire netrecătoare, iar moartea în viaţă veşnică.
Nimic din durerea omului nu se compară cu „moartea sufletească”, adică de a trăi şi totuşi de a nu fi „viu”. Aceasta este marea dramă a omului, de a se despărți de Dumnezeu prin păcat, alegând astfel suferința și „veșnicia” morții.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Cum devine rugaciunea izvor de putere in incercarile vietii
Publicat in : Religie -
Cum sa induram incercarile vietii
Publicat in : Religie -
Incercarile vietii
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.