"Te luau de pe strada si te bagau in fabrica, iti dadeau un loc de munca"
Din ce in ce mai des auzim acest fel de sentinte despre regimul comunist dinainte de 1989, si ce este de fapt tragic este ca ele se aud la fel de des din gura tinerilor, nu a celor batrani. Poate ca pentru un om care si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in perioada comunista o anumita nostalgie, chiar daca bolnavicioasa, este explicabila. Dar ce explicatie gasim pentru prezenta acestei gandiri la cei tineri, care nici macar n-au “beneficiat” de acele bune tratamente comuniste?
Explicatia este, in fapt, tocmai aceasta: nu au niciun fel de experienta a perioadei comuniste. Dar mai grav este faptul ca nu doar ca nu o au, dar nici nu-i intereseaza sa afle despre ea in mod concret. Cat de putini sunt cei in gura carora auzim si reversul, mult mai intalnit in fapt: “Te luau de pe strada si te bateau pana lesinai, pentru vina de a nu gandi ca ei”?
Exista dealtfel, in societatea romaneasca, dar si in “satul global”, o lipsa cronica de cunoastere si de dorinta de cunoastere a realitatii comunismului. Tanarul este nostalgic pentru ca nu cunoaste nimic din istoria acelor perioade. Nu a auzit nimic la televizor sau la radio – sau aproape nimic – despre Radu Gafencu, Virgil Maxim, Bartolomeu Anania, Gheorghe Calciu, Arsenie Boca, Gheorghe Iscu, Ioan Ianolide si celelalte zeci de milioane de “beneficiari” ai perioadei comuniste, pentru care acea perioada nu are nimic in comun cu ceea ce crede tanarul post-revolutionar ca s-a petrecut in vremurile acelea.
Sa nu ne amagim insa: nu este (doar) vina lui. Este si vina noastra, si mai ales vina unor generatii intregi care au intors ochii de la realitate, din diverse motive. Unii s-au transformat in calai, altii in delatori, altii in profitori, unii in martiri, dar cea mai mare parte dintre ei au imbratisat ignoranta, adica ignorarea tuturor acestor realitati care, ca un tavalug care nu se mai oprea, au nivelat constintele majoritatii celor ce au fost supusi acelor vremuri.
Si daca pentru aceasta ignorare, in decursul acelor vremuri, poate nu sunt de condamnat in masura in care am fi tentati sa o facem noi – majoritatea au facut-o ca sa salveze sau sa protejeze vietile copiiilor, nepotilor, cunoscutilor etc. –, tacerea si lipsa de recunoastere a adevarului in vremurile actuale este mult mai condamnabila. Ea echivaleaza cu o crima morala. Comunistii au incercat uciderea spiritului uman, trecerea lui in domeniul materialitatii, iar daca generatiile actuale refuza sa spuna lucrurilor pe nume, sa recunoasca adevarul, oricat de dureros ar fi, implinesc in fapt lucrarea fostilor nostri stapanitori, aratand ca acestia nu au stapanit doar trupurile, ci mai ales mintile noastre.
Avem datoria, cei care am trait putin dar si cei care am trait mult sub comunism, sa nu uitam, sa nu ne refugiem in comoditatea mentala a prezentului, ci sa ne amintim si sa le amintim si altora, educandu-i. Este una dintre putinele oportunitati, intrucat statul roman si in general statele foste comuniste par sa nu aiba niciun interes sa o faca, fiind probabil conduse, in mare masura, de fosti favorizati si de “tinere sperante” comuniste.
Acesti comunisti in piei de democrati care se vor mai mentine inca multa vreme in conducerea problemelor statului si societatii vor fi greu de demascat. Nu aici insa sta problema reala, poate nici macar la nivelul incriminarii fostilor tortionari, majoritatea la varsta senilitatii. Batalia cea mare, adevaratul razboi care trebuie castigat, este la nivelul constintelor acestor tineri atat de manipulabili incat sa devina nostalgici comunisti – tocmai ei, care ar fi trebuit sa aiba o minte mult mai limpede in judecarea acestor probleme.
Lor trebuie sa li se spuna adevarul fara menajamente, sa li se explice fara echivoc faptul ca cei ce visau la idealurile unei societati egalitare sunt tocmai cei care i-au calcat in picioare fara scrupule pe toti cei care nu gandeau ca ei. Trebuie sa afle, de la noi sau de oriunde, faptul ca acest comunism pentru care sunt nostalgici este acelasi sistem care a trimis la moarte, de cele mai multe ori la capatul unor torturi greu de imaginat, pe cei mai curati si inteligenti dintre tinerii acelor vremuri; ca este acelasi sistem care in Rusia instalase “cote” de ucideri pe fiecare regiune si care in Ucraina a ucis intr-o singura iarna, prin infometare, 7 milioane de oameni, acelasi sistem care in Romania construia “maretele realizari socialiste” precum Canalul Dunare-Marea Neagra ingropand sub el trupurile si destinele a mii si zeci de mii de preoti, intelectuali, academicieni, studenti, elevi si nu in ultimul rand, mame; ca este de fapt singurul sistem care, pe parcursul aproape al unui intreg secol, a incercat sa creeze un “om nou” fara constiinta, fara umanitate si mai ales fara Dumnezeu.
La capatul acestei robii, noi cei care i-am supravietuit se cuvine sa avem constiinta datoriei noastre de a nu uita, si de a pomeni, mai ales in public, amintirea iadului comunist asa cum pomeneau evreii amintirea Ierusalimului, jurand sa nu-l piarda niciodata din memoria lor: “De te voi uita, Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea!”
Paul Cocei
Paul Cocei
-
Interviu cu Mihail Neamtu
Publicat in : Interviuri -
Numele bestiei
Publicat in : Editoriale -
Martori
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.