Ulise si sirenele

Ulise si sirenele Mareste imaginea.

Atunci când Ulise ajunge în preajma sirenelor, le explică marinarilor săi că îi paște un pericol mortal. Acestea atrăgeau marinarii care, vrăjiți de cântecul lor frumos, mergeau cu corabia după cântecul lor, spre țărm, iar corabia era lovită de stânci și marinarii mureau în naufragiu. Pentru a se salva de pericol, Ulise le propune marinarilor să le pună ceară în urechi iar el sa fie legat strâns de catarg în așa fel încât, chiar dacă le aude cântecul, să nu poată să scape, să nu se poată dezlega singur.

Așa s-au și salvat: marinarii nu auzeau nimic, vâsleau impasibili pe lângă ispitele pe care nu le puteau auzi, iar Ulise, bine legat, auzind cântecul sirenelor, degeaba le făcea semne companionilor lui să-l dezlege. Astfel pregătiți, Ulise și tovarășii lui trec cu bine de pericol. Ar mai trece și azi?

Sirenele sunt ființe seducătoare, îi vrăjeau pe marinarii care se lăsau pradă tentației, și astfel bieții de ei își găseau moartea în ceea ce părea a fi cel mai plăcut moment al vieții lor. Le promiteau tot ce poate fi mai bun pentru un muritor: plăcerea și cunoașterea. Astăzi oamenii au ajuns să le caute cu orice preț tocmai pe acestea, sunt cei doi poli ai interesului care ne mișcă. Toți ne lăsăm pradă fie plăcerii, fie cunoașterii și nici nu mai înțelegem de ce ar trebui să ne ferim de cântecul de sirenă. Ba chiar facem toate eforturile posibile ca să îl asociem cu tot ce facem. Pe vremea lui Homer sirenele stăteau în loc și încercau să îi ademenească pe marinari. Acum noi mergem în căutarea lor și le cerem să ne încânte. Ce s-a schimbat față de atunci?

Rezistă doar cei care au un scop la care nu renunță, doar cei care au o Ithaca a lor, la care vor să se întoarcă indiferent care ar fi ispitele de pe parcurs. Noi nu avem un scop, de aceea plăcerea sau cunoașterea de dragul cunoașterii ne sunt lucrurile cele mai dragi, căci ele umplu timpul unei vieți care, în lipsa lor, ar deveni foarte plictisitoare.

Astăzi, aventura lui Ulise n-ar mai fi posibilă. Sirenele și-ar face o asociație ca să le apere interesele de muzicieni, și prin care să se plângă că Ulise le îngrădește marinarilor accesul la cultură, că nu le permite bieților oameni să fie informați așa cum se cuvine. Ulise ar fi obligat să le scoată ceara din urechi, iar marinarii, în loc să vâslească spre Ithaca, ar merge după cântecul lor încântător, și și-ar găsi sfârșitul zdrobiți de stânci. Asta ar fi legal și perfect normal, în acord cu practica obișnuită, într-o lume în care ferirea de ispite este interzisă, în care căutarea îndelungată a unui „acasă” a devenit caducă.

Ce rezultă de aici? Mai întâi că lumea e dominată de oamenii care vor plăcerea, că suntem asaltați de peste tot de cântece de sirenă cărora nu le mai opunem nimic. Supraviețuim fizic, spre deosebire de marinarii din vechime, în schimb însă nu mai nu mai reușim să fim cineva, să ne individualizăm prin traiectoria noastră în viață.
Apoi, a doua consecință, ar fi că nu mai e posibilă o călătorie spirituală. De ce încerca Ulise să își salveze tovarășii? Fiindcă știa, după un slogan devenit celebru mai târziu, că numai împreună putem reuși. O corabie nu se conduce singură, la fel o aventură spirituală: nu poți să o duci de unul singur. Într-un mediu mediocru și infect nu poți să te salți și să păsești într-un alt fel de spațiu doar prin puterile proprii. Ai nevoie măcar de câțiva care să te susțină și să meargă împreună cu tine.

E un aspect pe care nu-l mai înțelegem pentru că suntem crescuți cu ideea unui individualism integral, al unei autonomii totale, care ni se pare subînțeleasă. Nu mai realizăm că e nevoie de un mediu, de o societate care să îți permită aventura spirituală înăuntrul ei. Lumea contemporană face toate eforturile să o facă imposibilă.

Oamenii sunt confiscați de plăcere, de kitsch, au pierdut din vedere că viața poate avea un scop care nu se reduce la ceea ce trăiesc în momentul de față, la ceea ce îmi place acum. Iar asta ne ține într-o stare gregară, și nu mai permite vreo depășire a imanenței. Când totul e permis nimic nu mai e posibil, sau numai nimicul mai e posibil.

Există vreo șansă de scăpare din această stare a lumii? Să urmărim din nou ce spune Odiseea. Marinarii îi arată încredere lui Ulise. El le explică pericolul mortal prin care vor trece, iar ei acceptă să li se pună ceară în urechi ca să nu mai audă nimic. Apoi îi îndeplinesc lui Ulise dorința de a-l lega de catarg. Astfel ei sunt surzi la ispita sirenelor, iar Ulise nu poate să se îndrepte spre ele nici atunci când ar vrea. E interesant modul cum se raportează la ispită: nu o înfruntă direct, nu aleg să îi țină piept bărbătește. Unii se fac surzi până ce o depășesc, iar căpetenia lor e legată la mâini și la picioare de catargul corăbiei care îi poartă pe toți. Sunt legați unii de alții, împreună colaborează pentru a duce la bun sfârșit misiunea. Ulise ar fi cedat tentației, căci i se promitea cunoașterea la care tânjea. Dar marinarii au fost surzi nu numai la cântecul sirenelor, ci și la dorința lui de a fi dezlegat.

Dacă ai o misiune căreia îi dedici viața proprie riști să nu fii înțeles de contemporanii tăi. Căci adesea s-ar părea că ești împotriva a ceea ce pare să fie mai atractiv, mai bun și mai frumos pentru ei. Numai tu știi că adevăratul sens se ascunde dincolo de ceea ce este aparent. Iar dacă nu reușești să îți convingi tovarășii de acest sens al tău pe care îl urmărești, nu vei mai putea să ajungi la țintă. Iar acesta este un avertisment pentru societatea românească, unde mediocritatea, complacerea în nonvaloare, promovarea nulităților au devenit valori supreme, și unde nu mai este permisă căutarea unui ideal. Dacă mai există oameni care văd un sens spiritual al vieții ar trebui să vină împreună, să se grupeze, să aibă o voce care să fie ascultată căci numai așa vom reuși să mai facem ceva cu viețile noastre.

*
Această poveste a sirenelor pare să fie să aibă un înțeles creștin. Marea e viața pe care o trăim cu toții, corabia e Biserica unde ne găsim adăpost și unde putem înainta către scopul nostru final, care este mântuirea. Sirenele sunt ispitele pe care le avem de înfruntat. Cântecul sirenelor este nu doar foarte plăcut, dar dă și cunoașterea pe care o caută oamenii. E atunci dorința de cunoaștere ceva greșit? Sigur că nu, dar este o cunoaștere, la fel ca în cazul pomului cunoașterii binelui și răului din rai, prematură, nepotrivită, o cunoaștere care îngâmfă și duce spre moarte. Îi putem ține piept numai pentru că deja știm dinainte că întâlnirea cu sirenele-ispite prezintă un pericol mortal.

Atunci credincioșii, marinarii de pe corabie, acceptă să fie surzi, să nu audă acele ispite care i-ar deturna de la scopul lor. Ceara în urechi le e pusă de Ulise, dar după ce trece pericolul ei și-o scot singuri, căci ei acceptă de bună voie să se lipsească de cântecul sirenelor. Îl ascultă pe Ulise, care aici corespunde cu rolul păstorului, și merg pe mâna lui. Iar el poate asculta cântecul sirenelor numai dacă este legat de catargul corăbiei care-l duce la destinație, fără putința de a se dezlega, căci altfel ar cădea și el în mrejele lor. Cunoașterea lui este mai mare decât cea a marinarilor, căci el singur poate asculta cântecul sirenelor. Dar nici el nu rezistă prin propriile puteri, ci numai întrucât apar doi factori care îl ajută: marinarii care îl leagă și catargul de care e legat. Asta înseamnă că păstorul are grijă de turma sa, dar și turma de păstor.

Societatea dă semne că cedează în fața ispitelor mortale ale cântecelor de sirenă. Biserica, și ea prezentată mereu ca o corabie a mântuirii, rămâne însă refugiul tuturor celor care mai au o Ithaca a lor, celor care păstrează nostalgia originilor și care vor să ajungă acasă. Adesea ni se pare că ne putem dispensa de Biserică, căci suntem educați într-un mod individualist. Constatăm însă, odată ce purcedem la drum, că nu putem trăi în afara comunității. Iar comunitatea proprie a unui credincios este Biserica. Numai așezându-ne înăuntrul ei, indiferent că suntem marinari sau Ulise, păstoriți sau păstor, putem ajunge la capătul drept al căutărilor noastre.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
113 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

17 Ianuarie 2018

Vizualizari: 1418

Voteaza:

Ulise si sirenele 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

ispitele patimile pacatul

Comentarii (1)

  • costel popescu Postat la 2018-01-09 14:23

    Bine venit articolul pe aceasa tema. Despre ea a scris si parintele Iosif Trifa: Odiseu a fost un erou al vechilor greci. A luat şi el parte la războiul de la Troia, unde grecii i-au bătut pe troieni, după un război de zece ani. După gloriosul război, Odiseu a plecat spre casă cu oamenii lui. În drumul lor, pe mare şi uscat, au pribegit ani de zile, trecând prin fel de fel de primejdii. Între altele, au trecut şi pe lângă primejdia cu insula sirenelor. Aceste sirene erau un fel de vâlve ale mărilor; nişte zâne încântătoare, care, prin cântecele lor vrăjite, ademeneau pe trecători, le furau voinţa, îi îmbătau cu un fel de beţie dulce care îi făcea să sară în valurile mării, unde îşi aflau moartea şi mormântul. Ca să scape de primejdia aceasta, Odiseu a înfundat cu ceară urechile oamenilor săi, iar pe sine s-a legat strâns de catargul corabiei. Luptătorii lui n-auzeau ademenirile sirenelor. El le auzea, dar era legat de barcă. În felul acesta, au trecut teferi pe lângă insula cea vrăjită a morţii. Un adânc înţeles creştinesc văd eu în această legendă. Un fel de insulă vrăjită a morţii este şi lumea aceasta cu „sirenele“ ei; cu desfătările şi amăgirile ei. Omul vâsleşte spre Patria Cerească, dar lumea îl amăgeşte cu „cântările“ şi desfătările ei. Lumea îi fură omului voinţa, îi fură mintea, îl îmbată cu plăcerile ei şi îl face să se arunce în valurile ei, în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti. În faţa ispitei, Odiseu s-a legat strâns de catargul corabiei. În faţa ispitei, leagă-te şi tu cu puterea Evangheliei! Leagă-te cu putere de catargul Evangheliei! În faţa ispitei, oamenii lui Odiseu s-au făcut surzi, înfundându-şi urechile cu ceară. Mut şi surd fă-te şi tu faţă de lume şi ispitele ei! Câtă vreme însă, în loc să faci aşa, tu cauţi parcă anume „sirenele“, pe la cârciumi, şi alte desfătări lumeşti – cum crezi, dragul meu, că ai putea birui ispita? Câtă vreme toate urechile tale, şi cele din carne şi cele din duh, sunt desfundate pentru lume, te miri că te biruie ispita şi lumea? (Părintele Iosif Trifa)

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE