Catolicii sarbatoresc Pastele. Ortodocsii o vor face peste cinci saptamani. Doua Biserici, cat doua lumi. O intrebare pluteste in aer: se va reface vreodata comuniunea, pentru a fi o turma si un Pastor?

Prezenta Patriarhului Ecumenic Bartolomeu  la instalarea noului Papa Francisc a fost un gest de curtoazie al Ortodoxiei fata de Catolicism, unic de la Marea Schisma din 1054. Patriarhul a declarat ca unitatea bisericilor crestine este primordiala si posibila, desi a adaugat ca nu crede ca se va infaptui in vremea sa. Asta dupa ce, anterior, unii teologi ortodocsi au emis, tot din curtoazie, teoria ca cele doua Biserici sunt doi plamani prin care crestinismul respira. La randul sau, Papa, in omilia rostita ieri noapte, a recomandat catolicilor sa nu se teama de innoire. Anterior,   sustinuse ca Biserica Catolica are nevoie de o innoire, el insusi surprinzand intreg mapamondul cu unele gesturi neobisnuite pentru traditia catolica. Dar, desi lucrurile par sa fie imbucuratoare, unirea celor doua Biserici nu este un lucru usor. Ea presupune, inainte de toate, o intelegere serioasa si sincera a motivelor care au dus la Marea Schisma, dublata de o dorinta nefatarnica de a le indeparta.

Spun aceasta deoarece este evident, pentru oricine a studiat cat de cat istoria crestinismului, ca unul din motive este prezent in continuare si greu de inlaturat: cezaro-papismul. Adica pretentia conducatorilor bisericesti de a fi si conducatori lumesti. Originile despartirii Bisericilor se regasesc mult inainte de Marea Schisma, undeva in diferentele de viziune asupra lumii si religiei, aparute intre Rasarit si Apus. Acestea incep odata cu fondarea Bizantului, prin intemeierea Constantinopolului ca noua Roma crestina, o serioasa palma istorica data coruptiei vechii Rome pagane. Asa ca, in vreme ce Apusul inca mai prigonea pe crestini, Rasaritul il declara legitimi. Apoi Rasaritul a inventat conlucrarea intre Stat si Biserica, in interesul omului simplu. E drept ca uneori conlucrarea se apropia periculos si imoral de mult de contopire, dar niciodata nu s-a ajuns la oficializarea contopirii ca in Apus, unde Biserica a devenit si Stat. Prin urmare, Marea Schisma nu a fost decat un fel de concluzie brutala, dar oarecum fireasca, a diferendelor Rasaritului si Apusului asupra relatiei dintre Biserica si Stat, cat si asupra modului de fiintare al Bisericii.

Dupa Schisma, prin diverse inovatii in Apus, evident ca aceste diferende s-au accentuat iar prapastia s-a adancit, desi istoria consemneaza incercari de dialog (sau chiar de unire). Incercarile Reformei de a mai redresa Biserica Apusului s-au soldat, din nefericire, cu aparitia Protestantismului, nimic altceva decat alte cateva sfasieri ale camasii lui Hristos, multiplicate periculos de mult in aripa Neoprotestantismului. In plus, la noi, incercarile de unire de pe la 1700 n-au reusit decat o sfasiere suplimentara, aparitia Greco-Catolicismului. In realitate, viteza de realizare a idealului de unitate crestina este direct proportionala cu rapiditatea cu care fiecare confesiune va face cale intoarsa catre locul de unde s-a rupt. Din nefericire, Hristos se uita astazi cu tristete spre noi, cei care unii il socotim Inviat, iar altii asteptam sa Invieze. Mai mult, El plange probabil vazand  jenantul spectacol al declaratiilor si dialogurilor teologice care, pe de o parte, arata ca se doreste ceva, dar pe de alta nu se obtine nimic. Aceasta lipsa de concretizare starneste pierderea orizontului de asteptare in caracterele mai practice si teama de uniri fortate in caracterele ramase in trecut. Avem de-a face cu o situatie cel putin stranie in raport cu Hristos: Schismele si eventuala refacere a unitatii sunt abordate intr-o cheie extraterestra, ca si cum ar fi opera unor autori straini de crestinism.

Schismele si unitatea crestina nu au picat/nu vor pica din cer sau de la straini.  Ele nu pot fi decit opera noastra, a crestinilor instrainati unii de altii. Mai grav,  instrainarea se accentueaza si fata de Hristos. Uitandu-ne mai bine la noi, vom  intelege ca mandria, dorinta de putere, comoditatea  si grairea in desert ne-au adus in situatia actuala. Si ele continua sa ne transforme in niste extraterestrii fata de noi insine, fata de cei din jur, in ultima instanta fata de Dumnezeu, prin dezumanizarea accelerata din fiecare zi ce trece peste noi. Solutia nu poate fi decat smerenia curatitoare, recunoasterea greselilor, asumarea curajoasa a responsabilitatilor si aplicarea rapida, crescanda si fara sincope a iertarii si a dragostei hristice, spre sfintirea noastra si a celor din jur. Doar aceste vor astupa prapastia dezbinarii dintre cele doua lumi (sau chiar trei, de vom socoti si restul mapamondului crestin), si atingerea idealului: unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh.

Pana la urma, daca ne gandim bine, Ortodoxia este Catolica, Catolicismul a fost candva Ortodox, iar Protestantismului nu i-ar strica o Reforma. Hristos a Inviat ! PS. Textul urmator va analiza cea mai mare tragedie a umanitatii, ruperea mintii de inima.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

• Biserica Romano Catolica din Sibiu
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Problema celibatului preotesc in Biserica Romano-Catolica
  Publicat in : Dogma
• Inlocuirea limbii grecesti cu latina in Biserica Romano Catolica
  Publicat in : Religie
• Domul din Milano
  Publicat in : Biserica in lume