Schisma si tentativele de unificare

Schisma si tentativele de unificare Mareste imaginea.

Luni, 16 iulie 2012, se implinesc 958 de ani de la Marea Schisma din anul 1054.

Schisma si tentativele de unificare

Schisma dintre Bizant si Roma a fost, negresit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii: lumea crestina s-a scindat in doua jumatati, iar aceasta sciziune, ce dureaza inca, a determinat in buna masura destinul Rasaritului, ca si cel al Apusului. Biserica Rasaritului, sustinand - si sustine inca - ca este esentialmente adevarata Biserica a lui Hristos, si-a vazut limitat campul cultural si geografic de actiune: pe plan istoric, ea s-a confundat doar cu lumea bizantina. Cat despre Biserica Apusului, ea a pierdut - din punct de vedere ortodox - echilibrul doctrinar si ecleziolo-gic al crestinismului primitiv, iar acest dezechilibru a provocat reactia din secolul al XVI-lea, cea a Reformei.

Masurand amploarea acestui dezastru, ar fi gresit sa aderam la romantismul "Bisericii neimpartite" ce ar fi existat in primele noua secole: comunitatea crestina, inca de la inceputurile sale, a cunoscut schisme si erezii. O ruptura majora si durabila avusese deja loc intre secolele al V-lea si al VI-lea, in timpul controverselor hristologice: popoare intregi - Egiptul, Etiopia, Armenia, largi paturi ale populatiei siriene - au parasit comuniunea cu Marea Biserica Ortodoxa careia ii vor acorda dispretuitoarea porecla de "melkita" sau "imperiala". Aceasta a pierdut ast fel comuniunea cu venerabilele traditii non-grecesti - semitice si copte - si s-a gasit redusa la ansamblul greco- latin. Intre secolele al IX-lea si al XI-lea, acest ansamblul s-a spart la randul sau in doua portiuni, urmand frontierele lingvistice si politice care divizau in acea vreme vechea lume romana.

Aceste diverse separari nu pot fi totusi considerate doar ca un fel de provincializare progresiva a Bisericilor. Biserica greaca si Biserica latina au pastrat amandoua insemnele unei universalitati veritabile; nici una, nici cealalta nu a devenit o Biserica nationala; amandoua vor ramane eminamente misionare: in vreme ce Roma continua evanghelizarea tinerelor popoare "barbare" din nordul Europei, Bizantul ii convertea pe slavi si se va stradui, de-a lungul intregii sale istorii, sa obtina intoarcerea crestinilor monofiziti rasariteni.

Trebuie deci sa admitem ca, dincolo de ratiunile lingvistice, culturale si politice care au provocat ruptura, au existat, de asemenea, divergente doctrinare profunde. La originea schismei se gasesc, legate inextricabil, mobiluri teologice si neteologice: ar fi zadarnic sa le negam pe unele sau pe altele. Vom vedea chiar ca ratiunile propriu-zis teologice vor fi in final determinante, deoarece ele vor impiedica solutionarea dificultatilor si vor provoca esecul tentativelor de unificare: ele constituie, pana in ziua de azi, obstacolul major de care se impiedica bunavointa "ecumenica".

Am vazut mai sus ca, din secolul al IV-lea pana in cel de-al VIII-lea, in Rasaritul si Apusul crestine se facea deja simtita o tensiune ecleziologica ce privea adevaratul sens al primatului roman. Aceasta tensiune nu era insa intotdeauna vadita de sub voita ambiguitate a politetei cu care prelatii orientali ii rasplateau pe papi; acestia, la randul lor, evitau sa duca pana la concluzia logica pretentiile lor - puterea directa asupra Bisericii universale, aceasta din urma fiind in directa contradictie cu practicile traditionale ale Bisericii; aceasta tensiune latenta va deveni manifesta in secolul al IX-lea si se va transforma in opozitie deschisa. Conflictul va avea ca fundal politic aparitia, in Occident, a Imperiului carolingian.

Cel mai adesea, manualele noastre de istorie il prezinta pe Carol cel Mare ca pe restauratorul - spre folosul propriu - al Imperiului roman disparut in secolul V. Incoronat de papa, la Roma, in anul 800, el ar fi fost inscaunat pe un tron care pana la el a ramas neocupat. De fapt, pentru toti contemporanii lui, Carol cel Mare nu era decat un uzurpator: Imperiul roman legitim, a carui capitala era Constanti-nopolul, nu-si incetase niciodata existenta si se intindea, de drept, peste intregul univers crestin. Una din preocuparile centrale ale domniei batranului rege franc a constat tocmai in a face sa-i fie recunoscut titlul imperial de catre Bizant, Noua Roma: un proiect de casatorie intre Carol si imparateasa domnitoare Irina neputand fi realizat, regele franc a decis sa ruineze autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la care a recurs a fost acuzatia de ere zie: imparatul Rasaritului nu putea sa mai pretinda succe siunea acelor basileis crestini deoarece venera icoanele si marturisea ca Sfantul Duh purcede "de la Tatal prin Fiul"" si nu "de la Tatal si de la Fiul".

Aceste acuzatii, aduse de Carol in celebrele Carti caroline adresate papei in 792, se opuneau in mod clar deciziilor celui de-al doilea sinod ecumenic de la Niceea (787) si deschideau interminabila controversa greco-latina asupra lui Filioque. Mai multi episcopi si teologi apuseni - Paulin d'Aquilee, Theodul-phe d'Orleans, Smaragde, abate de Saint-Mihiel - s-au lansat atunci in controversa antigreaca sub patronajul curtii de la Aix-la-Chapelle. In 799, Alcuin putea sa-i scrie astfel lui Carol: "Pana acum, trei persoane au fost in varful ierarhiei lumii: 1. Reprezentantul maretiei apostolice, vicar al preafericitului Petru... 2. Vine apoi titularul demnitatii imperiale ce exercita puterea seculara in cea de-a doua Roma..., 3. Vine apoi demnitatea regala pe care Domnul nostru Iisus Hristos v-a rezervat-o... Pe tine doar se sprijina acum Biserica lui Hristos, doar de la tine asteapta salvarea..."

Se vede in ce spirit se constituia noul Imperiu al Apusului: o teorie fatis cezaro-papista, inspirata probabil din exemplul imparatilor iconoclasti ai Rasaritului de la care Carol adoptase, macar in parte, teologia, o teorie ce trebuia sa inlocuiasca atat papalitatea, cat si imperiul traditional.

Din fericire, Biserica Romei, acceptand patronajul politic pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare impotriva Rasaritului: papa Adrian I (772-795) si Leon al III-lea (795-816) au luat apararea sinodului de la Niceea si au dezavuat cu tarie interpolarea din simbol. Trebuie sa le recunoastem imensul merit de a fi pastrat astfel, pentru inca o bucata de vreme, unitatea lumii crestine. Pe de alta parte, cand interesul politic i-a determinat in final pe bizantini sa recunoasca - cu rezerve - Imperiul carolingian, atacurile antigrecesti vor inceta in Apus, dar lasasera urme si documente scrise ce nu vor intarzia sa produca noi efecte.

Ceea ce era grav in noua situatie aparuta o data cu imperiul lui Carol cel Mare era predominanta in Apus a unui tip de crestinism ai carui promotori, originari din foste tari "barbare" ale Europei de Nord, nu aveau decat o cunoastere vaga a lumii romano-bizantine in care traisera Parintii Bisericii si unde se reunisera primele sinoade. Mai grav inca era faptul ca eruditii de la Aix-la-Chapelle tineau sa se defineasca ei insisi prin opozitie cu Rasaritul crestin: Cartile caroline si toata literatura pe care o provocasera nu aveau alt sens.

Pe de alta parte, bizantinii, daca au avut intelepciunea sa ignore total atacurile doctrinare ale lui Carol cel Mare, erau totusi departe de a manifesta fata de tanara cultura carolingiana intelegerea si caritatea ce ar fi putut atenua diferendele: imparatul Mihail al III-lea putea vorbi, in 864, despre limba latina ca despre un dialect "barbar" si "scit", incapabil sa exprime rafinamentele teologiei. Aceasta suficienta a batranei civilizatii, ce se putea lauda cu un Fotie sau un Psellos, in vreme ce Apusul medieval de-abia isi crea primele scrieri originale, ii impie dica pe bizantini sa ia in serios noua atitudine doctrinara a crestinismului franc.

Cat despre Biserica Romei, ea era singura in stare sa mentina puntile: ca singura autoritate religioasa de care francii trebuiau sa tina seama, pastra in sanul sau suficiente traditii grecesti pentru a putea intelege atat Rasaritul, cat si Apusul. Am vazut ca in fata lui Carol pontifii romani isi men tinusera cu demnitate rolul de arbitri supremi, iar Fotie, un secol mai tarziu, ii va fi recunoscator papei al Leon III-lea.

Conflictele secolelor al IX-lea si al XI-lea vor izbucni atunci cand interesele politice ale Imperiului franc se vor confunda cu pretentiile canonice ale papilor pentru a se uni intr-o opozitie comuna fata de Rasarit.

Incepand cu secolul al VIII-lea, istoria papalitatii e dominata de problemele relatiilor cu Imperiul carolingian: mai intai, in secolul al VIII-lea, si mai ales in secolele al X-lea si al XI-lea, episcopii Romei sunt aproape in intregime dominati de cezaro-papismul imperial; papi curajosi vor reusi totusi sa se impotriveasca: Nicolae I in secolul al IX-lea si, mai ales, marele teoretician al papalitatii medie vale, Grigorie al VII-lea (1073-1085), a carui actiune este in linii mari pregatita sub domniile efemerilor sai predece sori: Leon al IX-lea (1049-1054) si Nicolae al II-lea (1059-1061). Aceasta reactie a papalitatii - care a triumfat sub Imperiu - coincide cu noua constientizare a primatului roman: pentru a-l aduce pe Henric al IV-lea la Canossa, scaunul Romei trebuia sa fie mai mult decat o simpla patri- arhie a Apusului, mai mult decat un scaun apostolic printre altele; primatul sau de cinstire si autoritate trebuia, in mod necesar, sa se prezinte ca o putere universala si absoluta.

Polemistii antiromani au vorbit adesea despre aceasta dezvoltare ca despre un oribil imperialism papal. De fapt nu era vorba de asa ceva: marii papi reformatori cautau in mod sincer binele Bisericii si independenta ei; ei luptau impotriva simoniei si reformau moravurile clerului, prega teau avantul unei Europe crestine si al unei noi civilizatii..

Totusi, acesti mari pontifi - aproape toti originari din Eu-; ropa de Nord, adesea legati de miscarea de la Cluny - erau mostenitorii unei civilizatii carolingiene care, dupa cum am vazut, se definise pe sine prin opozitie cu Rasaritul si se dezvolta in afara traditiei batranilor Parinti ai Bisericii: doar latina si occidentala, aceasta civilizatie era comuna papilor si imparatilor Apusului. Iata de ce, in cele din urma, opozitia intre sacerdotiu si Imperiu imbraca forme politice: papii au intors impotriva imparatului propriile lui arme, au adoptat metodele lui si s-au solidarizat cu dorinta lui de a ruina Imperiul roman legitim, cel de la Constantinopol.

Un istoric ortodox nu va discuta deci sinceritatea papilor reformatori, nici zelul lor pentru Biserica. El va contesta doar valoarea teologica si ecleziologica a unei teorii a puterii ce-i va aparea ca straina naturii Evangheliei. El va refuza sa absolutizeze progresul medieval al papalitatii si va vedea in acest progres, cel putin in parte, originea reactiilor secularizante, reformatoare si anticlericale carora, mai tarziu, Apusul le-a fost teatru.

Reformand Biserica Apusului, papii au incercat sa extinda reformele lor asupra Rasaritului si au esuat. Acest esec a contribuit si el la intarirea unitatii unei crestinatati occidentale monolitice si inchise in sine.

Nicolae I (858-867) a fost cel mai mare dintre papii reformatori de la inceputul Evului Mediu. In Occident el avea in fata un imperiu carolingian divizat in trei regate, iar in Orient, un imperiu grec ce va fi teatrul unui violent conflict intre doua partide religioase. In mod traditional, in ambele cazuri se va face apel la arbitrajul sau. Dar in vreme ce predecesorii sai avusesera de arbitrat intre doua crestinatati, el a avut de rezolvat conflictele interne ale fiecareia. Pentru el, aceasta a fost ocazia de a promova si intr-un loc, si in celalalt reformele pe care le credea necesare.

Nu ne putem opri aici asupra crizei legate de divortul lui Lothar al II-lea. Mizand in mod abil pe rivalitatea ce-l opunea pe acesta din urma unchilor sai, Carol cel Plesuv si Ludovic Germanul, papa a reusit sa caseze sentintele mai multor concilii ale episcopatului franc, sa-i judece la Roma, in ciuda protestelor lor indignate, pe arhiepiscopii de Colonia si de Treves si, in cele din urma, sa supuna puterea civila. A cautat, pe de alta parte, pe parcursul unui violent conflict cu arhiepiscopul de Reims, Hincmar, sa suprime in Apus drepturile mitropolitane - stabilite, dupa cum am vazut, prin sinodul ecumenic de la Niceea - si sa instituie un sistem care sa supuna in mod direct scaunului Romei intreg episcopatul. In sprijinul noii politici romane, curia va invoca de acum inainte - cu deplina buna credinta - faimoasele "falsuri isidoriene", aparute chiar in acea epoca, ce substituiau legislatiei vechilor sinoade un sistem monarhic roman.

Toate acestea ar fi putut sa nu afecteze prea mult relatiile cu Rasaritul. Precedente - mai ales cel al Alexandriei - ar fi putut fi invocate in favoarea centralizarii puterii ecleziastice in mainile patriarhilor puternici. Dar Nicolae concepea deja in mod clar aceste reforme ca reflectand un drept apartinand mai ales scaunului Romei si avand, in consecinta, o valoare universala. In chiar acest punct, el s-a izbit de Biserica Rasaritului.

In 857, la Constantinopol, patriarhul Ignatiu a trebuit sa-i cedeze tronul lui Fotie, un mare savant umanist, teolog si om politic in acelasi timp. La originea schimbarii intervenite era conducerea imperiala, dar, in Bizant - ca de altfel si in Apus -, nimeni nu nega imparatului dreptul de a veghea asupra alegerii patriarhului; acest drept avea drept corolar o anume competenta a patriarhului in afacerile politice: intr-adevar, diarhia imparatului si patriarhului constituia insusi fundamentul teocratiei bizantine. Ar fi cu totul inexact, dupa cum am vazut mai sus, sa identificam acest sistem - mai ales dupa infrangerea iconoclastilor - cu o forma de cezaro-papism. De altfel, in cazul lui Igna-tiu, lucrurile s-au petrecut dupa formele stabilite: alegerea lui Fotie n-a avut loc decat dupa demisia formala a predecesorului sau.

Un grup de partizani ai lui Ignatiu a decis totusi sa continue lupta si l-a convins sa-si retraga demisia. Conform canoanelor vechiului sinod de la Sardic, s-a facut atunci apel la Roma; era un omagiu cu totul exceptional pe care Biserica Bizantului il aducea papalitatii care, pana atunci, nu intervenise niciodata direct in chestiunile disciplinare ale puternicii patriarhii ecumenice. Trimisii lui Nicolae I au prezidat astfel la Constantinopol un sinod al episcopilor ce a confirmat alegerea lui Fotie (861). In ajunul declansarii conflictului, Bizantul manifesta fata de vechea Roma mai multa deferenta ca oricand.

Cum totusi o mica opozitie anti-fotiana continua sa se manifeste la Constantinopol, papa Nicolae a hotarat sa profite de ocazia ce i se oferea pentru a extinde si in Rasarit reformele pe care le urmarea in Apus; daca acolo el suprima drepturile mitropolitilor, de ce sa nu infranga aici obstacolul cu mult mai important ce se impotrivea centralizarii romane: patriarhia bizantina? A hotarat deci sa anuleze deciziile de la Constantinopol si sa le ceara lui Ignatiu si Fotie sa se infatiseze tribunalului Romei, precum le ceruse si partial obtinuse arhiepiscopilor de Colonia si de Maienza. Se intelege de la sine ca nimic, in canoanele sinodale recunoscute atunci, nu justifica o astfel de procedura. Patriarhia bizantina a pastrat tacerea si a incetat sa mai raspunda scrisorilor papale.

Situatia s-a complicat si mai mult datorita activitatilor concurente ale misionarilor bizantini si apuseni in Bulgaria, intr-adevar, cea mai mare parte a tarilor slave era pe punctul de a adopta religia crestina si ezita in fata presiunilor politice si religioase venite din partea celor doua imperii rivale: Bizantul si Imperiul franc. Sfintii frati Chiril si Metodiu, apostoli ai slavilor, s-au izbit, pretutindeni pe unde au mers - in Kazaria, apoi in Moravia - de clerici germani ce impuneau noilor convertiti latina ea limba liturgica si un ritual apusean comportand, in liturghie, cantarea simbolului cu Filioque. In ceea ce-i priveste pe bulgari, acestia au primit botezul, in 864, din mainile clerului bizantin. Dar, in 866, hanul bulgar Boris, esuand in tentativele sale de a obtine din partea Bizantului autonomia Bisericii sale, a hotarat sa intre in sfera de influenta occidentala, iar in tara sa a acordat toate puterile clerului franc.

Pana acum, in masura in care era posibil, papii isi pastrasera rolul de arbitri intre franci si bizantini. Neutralitatea lor era posibila atat timp cat pontiful roman nu exercita o jurisdictie directa asupra misionarilor germani din tarile slave. Dar Nicolae cauta tocmai sa extinda jurisdictia romana, suprimand autonomia bisericilor distincte. Deci, el trebuia neaparat sa ia pozitie fata de conflictele minore care, pana acum, nu intrasera in competenta directa a papalitatii, in cazul Bulgariei, el i-a sustinut fatis pe franci impotriva bizantinilor. Cu oarecare dificultate, a obtinut chiar ca noul intaistatator al Bisericii bulgare sa fie numit nu de imparatul germanic Ludovic al II-lea, ci de el insusi. Se crea astfel, chiar la portile Constantinopolului, o situatie necunoscuta pana atunci: o biserica de rit franc - adica una acceptand pe Filioque ce era inca necunoscut la Roma - si de jurisdictie romana. Papa, nu doar ca sustinea astfel pe inamicii politici si culturali ai Bizantului, ci dadea in mod implicit binecuvantarea sa interpolarii din simbolul universal al credintei.

In 867, patriarhul Fotie, in a sa celebra Enciclica, l-a acuzat pe Nicolae I de erezie si a rupt cu el orice legatura.

Ne este imposibil sa descriem aici peripetiile ulterioare ale conflictului. In Bizant, Fotie insusi a fost inlaturat in urma unei lovituri dinastice de stat. Pentru a-si intari pozitia, Ignatiu si partizanii sai au speculat conflictul dintre Fotie si Nicolae I: un nou sinod (869-870), sub conducerea trimisilor Romei, l-a judecat pe Fotie si a proclamat cu putere primatul roman. Totusi, aceasta nu era, pentru partidul lui Ignatiu, decat o chestiune de diplomatie: nu se puteau sprijini la infinit pe principii ce se opuneau prea mult traditiei seculare a Bisericii Rasaritului. in timpul ultimelor sesiuni ale sinodului, patriarhul Ignatiu a primit vestea unei noi schimbari de atitudine a bulgarilor: hanul Boris ii repudia pe franci si cerea Bisericii bizantine sfintirea unui arhiepiscop. Imediat, Ignatiu a sfidat protestele trimisilor si i-a acceptat cu entuziasm pe bulgari; doar moartea (877) 1-a ferit de excomunicarea papala. Putin a lipsit deci ca partidul lui Ignatiu sa fi fost, in Bizant, un partid "papal".

Fotie, care intre timp se impacase cu Ignatiu, se va afla din nou, in 877, pe tronul lui Ioan Hrisostom. Providenta a vrut ca succesorul lui Nicolae I si Adrian al II-lea s-o rupa in mod brutal cu politica acestora din urma: astfel, pacea a revenit in Biserica.

Intr-adevar, toate izvoarele istorice concorda in a marturisi ca papa Ioan al VIII-lea (872-882) a inteles pericolul ce-l reprezenta pentru unitatea crestinilor atitudinea predecesorilor sai imediati. Precum papii din vremea lui Carol cel Mare, el a dat dreptate grecilor in problema limbilor liturgice si in cea a lui Filioque. In Moravia, l-a sustinut pe Sfantul Metodiu impotriva misionarilor franci si, faptul cel mai important, la sinodul de la Constantinopol din 879-880, care l-a reasezat in mod solemn in scaun pe Fotie, trimisii sai au condamnat, laolalta cu intreaga Biserica a Rasaritului, faimoasa "adaugire" la simbol. Intreaga sa viata Fotie i-a ramas recunoscator papei Ioan pentru contributia lui la unitatea Bisericii si-i cita exemplul celor ce puteau sa nege in Bizant autoritatea papilor Romei. Intr-adevar, este incontestabil faptul ca sinodul din 879-880 - ale carui hotarari fac parte din toate culegerile canonice ortodoxe - reprezinta un model al felului in care Biserica Ortodoxa intelege unitatea crestinilor: o unitate in credinta, careia primatul roman ii poate fi o marturie, dar a carui origine nu este aceasta.

In secolul al X-lea si in prima parte a secolului al XI-lea, nu se inregistreaza nici un soc spectaculos in relatiile dintre Rasarit si Apus. Pe parcursul acestei perioade, papalitatea a cunoscut decaderea cea mai profunda din istoria sa, in timp ce pentru Bizant, dimpotriva, aceasta a fost epoca marilor cuceriri ale imparatilor macedonieni si a marii straluciri culturale a Noii Rome, epoca lui Mihail Psellos, a lui Simeon Noul Teolog, de asemenea epoca marilor misiuni bizantine in tarile slave si in Caucaz. Bizantinii puteau sa-l ignore linistiti pe papa, primatul si pretentiile sale: acesta nu era in stare sa si le impuna.

S-a acordat astfel foarte putina atentie unui eveniment major. Dupa cum istoria ulterioara a aratat-o, el prevestea viitorul. In 1014, imparatul Henric al II-lea a venit la Roma pentru a fi incoronat de papa Benedict al VIII-lea si a obtinut cu usurinta din partea pontifului - care era pe deplin dependent de el - sa fie adoptat in incoronare un rit germanic, adica, in liturghie, Crezul sa fie cantat cu Filioque?.

Cezaro-papismul efectiv al imparatilor carolingieni a reusit astfel sa obtina, favorizat de indiferenta generala, adoptarea de catre Roma a unei doctrine ce respingea Rasaritul crestin. In orice caz, inca de la inceputul secolului al XI-lea, communio in sacris era efectiv rupta intre cele doua Rome.

Disputa asupra lui Filioque, precum si alte puncte de dezacord intre Roma si Constantinopol, ar fi putut fi cu siguranta diminuate, ca si atatea alte dificultati anterioare, in secolul al XI-lea, situatia avea totusi aceasta latura tragica ca, din pricina ignorantei reciproce, Rasaritul si Apusul pierdusera criteriul ecleziologic comun ce le permitea altadata sa se inteleaga. Atunci cand au incercat sa restabileasca unitatea - si au facut-o in mai multe randuri in Evul Mediu - conceptiile lor divergente i-au impiedicat sa gaseasca un limbaj comun: pentru unii, scaunul Romei era criteriul unic al adevarului, pentru ceilalti, Duhul Adevarului odihnea asupra intregii Biserici si se exprima in mod natural pe calea sinodala.

Una din aceste incercari de reunificare a avut loc in 1053-1054 la o data care a fost, pe nedrept, considerata foarte mult timp ca data insasi a schismei. E adevarat ca principalii protagonisti erau reformatori ai bisericilor proprii, iar spiritul reformelor lor nu favoriza deloc impacarea.

Patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie, intreprinsese, in ceea ce-lpriveste, reforme ale bisericilor latine in hotarele propriei dioceze si chiar in cele ale intregii patriarhii. Aceste biserici practicau postul de sambata, cantau "Aleluia" la Pasti si pastrau alte uzante latine ce iscau controverse in popor. Asupra acestor puncte aflate in discutie, patriarhul a hotarat sa impuna acestor biserici uzantele bizantine, iar in fata rezistentei lor a decis sa le suprime pur si simplu. E neindoielnic faptul ca latinii din Constantino-pol nu cantau sau rosteau simbolul interpolat: acesta e motivul pentru care problema lui Filioque nu a fost aproape deloc dezbatuta in secolul al Xl-lea.

In acest timp, in Apus, miscarea de la Cluny si simpatizantii sai urmareau propriile reforme, ale caror elemente esentiale fusesera deja acceptate in lumea franca, dar intalneau o destul de puternica rezistenta in Italia. Papa Leon al IX-lea, fost episcop de Toul, si anturajul sau, mai cu seama cardinalul Humbert de Moyenmoutier, apartineau acestei miscari care, in Italia, incerca, printre alte reforme, sa promoveze celibatul clerului. Opozantii nu pregetau sa se refere la exemplul grecilor, la care preotii, in mod traditional, erau casatoriti. Toate acestea provocau controverse interminabile asupra unor subiecte lipsite de consecinte grave intre interlocutori uneori bine intentionati, dar slabi cunoscatori ai marii Traditii a Bisericii.

Acest climat de neincredere reciproca nu l-a impiedicat pe Mihail Cerularie ca, la insistentele imparatului, sa-i adreseze papei Leon al IX-lea o oferta scrisa de intrunire. Ca raspuns la aceasta invitatie si, de asemenea, pentru a regla conflictele asupra disciplinei si liturghiei, trimisii papali s-au dus la Constantinopol in 1054. In fruntea lor se gasea cardinalul Humbert. Imparatul i-a primit cu onoruri, insa patriarhul a refuzat orice contact cu ei: le reprosa ca actioneaza la instigarea lui Argyros, guvernator bizantin al Italiei, de nationalitate lombarda si de rit latin, caruia Ce-rularie ii reprosa politica progermanica. Pe de alta parte, patriarhul punea la indoiala autenticitatea scrisorilor papale pe care le aduceau legatii: banuielile lui erau poate justificate deoarece Leon al IX-lea era, in acel moment, prizonier al normanzilor si nu putea, se pare, sa semneze documente oficiale.

In fata reticentelor prelatului bizantin, trimisii au depus pe altarul Sfintei Sofii faimoasa sentinta de excomunicare prin care se aduceau grecilor acuzatiile cele mai neverosimile; mai cu seama aceea de a fi scos pe Filioque din Simbol si aceea de a permite casatoria preotilor. Patriarhul a raspuns anatemizandu-i pe trimisi prin sinodul sau, in ciuda eforturilor depuse de imparat pentru a pune capat conflictului.

Incidentul din 1054 dintre Roma si Constantinopol nu a pus capat oricarui contact intre Apus si Rasarit. Patriarhiile rasaritene au ramas in comuniune, cel putin partiala, cu latinii si chiar la Constantinopol, biserici si manastiri latine au continuat sa existe. Ruptura veritabila si definitiva s-a produs o data cu cruciadele.

Pana in ziua de azi, rareori se intelege in Apus rolul nefast pe care aceste expeditii l-au jucat in relatiile dintre cele doua parti ale crestinatatii. Sosind in tarile Levantului, traditional crestine, dar ocupate de arabi, cruciatii au inceput prin a recunoaste drepturile canonice ale episcopilor locali si au intrat cu ei in comuniune sacramentala: in aceasta privinta avem numeroase marturii ce afirma, fara urma de indoiala, ca ruptura ecleziastica inca nu era consumata la sfarsitul secolului al XI-lea si pe intreaga perioada a secolului al XII-lea. Dar principii si clericii latini au pus treptat capat acestei stari de lucruri: episcopii rasari-teni au fost inlocuiti de catre cei latini. Vestita cruciada a patra, mai cu seama, a dat lovitura de gratie vestigiilor unitatii, ce inca existau: flota venetiana, ce transporta pe cruciati catre Tara Sfanta, a facut un ocol spre Constantino-pol, iar ostile apusene au jefuit "cetatea pazita de Dumnezeu", intreg Apusul s-a imbogatit cu moaste si comori bizantine, si un patriarh venetian, Tomaso Morosini, cu acordul papei Inocentiu al III-lea, s-a asezat pe scaunul lui Fotie. Divergentelor doctrinare dintre greci si latini li se adauga o ura nationala ce a contribuit la a face inca si mai aleatorii incercarile de unificare.

Acestea din urma au fost totusi numeroase. Imparatii din dinastia Paleologilor - si mai intai Mihail al VIII-lea, invingator al latinilor si restaurator al Imperiului la Con-stantinopol (1259-1282) - au incercat aproape cu totii sa initieze tratative de unificare. Primul mobil ce i-a impins pe suverani la acest demers era politic: amenintarea turceasca plana asupra Imperiului bizantin care era treptat redus la un imens oras asediat. Doar Occidentul crestin era in masura, printr-o noua cruciada, sa respinga invazia; or, papii cereau cu insistenta uniunea religioasa ca o conditie prealabila a oricarei expeditii militare. Din cand in cand, imparatii, infruntand rezistenta Bisericii, se lansau intr-o politica de unificare impusa prin forta: astfel, Mihail al VIII-lea, dupa ce a trimis un reprezentant la sinodul de la Lyon si a acceptat personal unificarea, a instalat pe tronul patriarhal un partizan al ideilor sale, Mihail Beccos.

Aceasta unificare nu a supravietuit nici o zi primului imparat Paleolog caruia, pentru apostazia sa, nu i s-a ingaduit o ingropaciune crestina. In ceea ce-l priveste pe Ioan al V-lea (1341-1391), el a imbratisat in nume propriu roma-no-catolicismul, dar fara sa obtina rezultate politice palpabile. Cat despre Biserica bizantina, opunandu-se cu incrancenare uniunii "politice", ea nu era principial opusa ideii unei uniuni negociate si incheiate conform vechilor uzante: pentru aceasta, ea reclama un sinod ecumenic in care spera, in ceea ce o priveste, sa faca sa prevaleze Ortodoxia. Multa vreme papii au refuzat ideea unui sinod in care cele doua parti sa fie reprezentate in mod egal. Totusi, ideea a triumfat la inceputul secolului al XV-lea, in momentul in care marea schisma a Apusului zdruncina insesi fundamentele papalitatii. Aceasta din urma se temea de un acord al grecilor cu sinodul de la Bale si s-a decis sa tina un veritabil sinod de unificare.

Sinodul, reunit mai intai la Ferrara, apoi la Florenta (1438-1439), constituia astfel, prin el insusi, o adevarata victorie morala pentru Rasarit. O importanta delegatie greaca, avand in fruntea sa pe imparat si pe patriarhul Constantinopolului, a sosit in Italia si au purces la discutii teologice serioase. Ele au demonstrat, in buna masura, dificultatea unui acord de fond: spiritele nu erau pregatite sa-si revizuiasca pozitiile adoptate. Mai cu seama problema lui Filioque era blocata de deciziile dogmatice luate deja de Biserica romana, pe care refuza sa le retracteze. Cat despre problema primatului roman, ea nu a fost nici macar discutata serios. Dupa saptamani si luni de dezbateri, grecii se gaseau in fata unei alternative: sa cedeze in fata punctului de vedere roman sau sa intrerupa tratativele si sa ramana singuri, fata in fata cu turcii. Presiunile morale si financiare inclinau balanta in favoarea primei solutii, in cele din urma, majoritatea a cedat si a semnat actul unificarii. Singur, mitropolitul Efesului, Marc Eugenikos, a ramas neclintit. Un alt teolog eminent, Scholarios, viitor patriarh, parasise Florenta inainte de sfarsitul dezbaterilor.

Odata revenita acasa, majoritatea delegatilor greci si-a renegat semnatura in fata dezaprobarii generale a poporului ce prefera jugul turcesc apostaziei. Mitropolitul Kievului, Isidor, revenit la Moscova, a fost intemnitat; a reusit, cu mare greutate, sa se refugieze la Roma. Imparatul Ioan al VIII-lea si urmasul sau, Constantin, au ramas credinciosi unificarii, dar n-au indraznit s-o proclame oficial in Sfanta Sofia pana in 1452; in anul urmator, in 1453, califul Mohamed al II-lea intra in Noua Roma. Prima grija a noului patriarh, Ghenadios Scholarios, va fi aceea de a renega unirea de la Florenta.

Nu exista nici o indoiala ca motivatia profunda a schismei dintre Rasarit si Apus consta in divergentele doctrinare, principalele fiind cele ce priveau doctrina Sfantului Duh si ecleziologia. Doar divergentele doctrinare au impiedicat ca dificultatile minore - politice, canonice sau liturgice - sa poata afla solutionari acceptabile, deoarece, orice s-ar spune, de cele doua parti a existat destula bunavointa pentru a se ajunge la unificare. Pentru a rezolva adevaratele probleme, ar fi fost nevoie de o atmosfera senina, de o perspectiva istorica si de o deschidere spirituala pe care imprejurarile nu le permiteau. Incepand cu secolul al XIII-lea, toate tratativele de unificare au fost duse, de catre papi si imparati, intr-un context in care politicul prevala asupra religiosului, Biserica bizantina ramanand de fapt in afara dialogului.

Deja in acea vreme, apusenii nutreau adesea idei cu totul false despre "cezaro-papismul" bizantin si credeau ca este de ajuns sa fie convertit imparatul pentru ca Biserica sa-l urmeze. Papalitatea a obtinut in 1369 in acest spirit convertirea personala a lui Ioan al V-lea. Pana in ziua de azi, "cezaro-papismul" e adesea considerat ca fiind la originea "schismei" bizantine: or, istoric, e de netagaduit ca, incepand cu secolul al XI-lea, imparatii au fost tot timpul favorabili unificarii, din pricina interesului politic pe care-l reprezenta, si au incercat sa o impuna prin toate mijloacele, incluzand chiar forta brutala. Acestei unificari Biserica, incepand cu Mihail Cerularie, i se opunea in numele adevaratei credinte. Contand in mod constant pe arbitrariul imperial pentru a obtine unificarea, papii se bizuiau pe un cezaro-papism care, de fapt, nu exista. 

Totusi trebuie sa recunoastem ca, daca ar fi fost angajat un veritabil dialog teologic, nu e sigur ca el si-ar fi atins pe data scopul. Dezbaterile de la Florenta - incercare totusi serioasa, de dialog doctrinar - o demonstreaza suficient. Acordul nu putea fi realizat decat pe baza unei traditii comune, or, ponderea enorma a scolasticii, deciziile doctrinare care au exprimat-o (precum cea a aprobarii lui Filioque de catre sinodul de la Lyon in 1274) si reformele structurale pe care marii papi ai Evului Mediu le-au introdus in Occident faceau foarte dificil dialogul.

Epoca noastra - cu conditia sa realizeze o intoarcere la izvoarele Traditiei - este cu mult mai favorabila intelegerii reciproce. Progresele realizate in acest sens dupa Vatican II o dovedesc. Poate ca ele ne vor ingadui sa regasim treptat criteriul comun de judecata care, altadata, mentinea crestinii in credinta fata de un unic Adevar.

Jean Meyendorff

Pe aceeaşi temă

16 Iulie 2012

Vizualizari: 8238

Voteaza:

Schisma si tentativele de unificare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE