Probabil că vor urma nenorociri nu este echivalent cu sigur vor urma nenorociri. Iar dacă altora nu le place fularul nostru, acest fapt nu este un motiv de tristețe pentru noi, era sigur Schopenhauer. De obicei, tristețea vine atunci când ne simțim nedreptățiți, când suntem ironizați, când suntem abuzați și e dificil să trecem peste aceste situații. Ipolit este convins că nu avem de ales, ci mergem încotro ne cheamă destinul, precum un câine legat și tras fără voia lui la o căruță. Ce vină are un prunc născut în celula mamei sale întemnițate?
Atunci când Zeno a fost înștiințat că toată averea lui pierise într-un naufragiu, el nu s-a întristat, ci a fost bucuros că a scăpat de zdrențe. Depinde de cum ne raportăm la realitate, oricât ar fi de crudă. Tristețea este îngrijorarea că atrocitățile lui Nero s-ar putea repeta. Important este ca omul să găsească un spațiu de evadare: Seneca a scris, știind că nu va scăpa oricum de sălbaticul Nero.
Tristețea vine din inconstanță, din ezitare, din dubiu, din lăcomie și din gelozie. Cu alte cuvinte, ne purtăm ca niște neghiobi. Este bizar cum ideile oamenilor despre normalitate se schimbă de la o regiune la alta, de la un continent la altul, de parcă nu ar fi aceleași reguli, același îndreptar universal valabil. Preocuparea principală dă coloritul vieții: cine vede totul ca fiind obligatoriu, nu va găsi bucuria în acțiunile zilnice.
Omul înțelept se pune pe el pe ultimul loc și se regăsește în primul rând și va scăpa de tristețe. Nu tot ceea ce ne face să ne simțim mai bine este și bun pentru noi.
Dărnicia nu stă în a da mult, ci în a da la timp. Un gest amabil poate ajunge la o rană pe care numai compasiunea o poate vindeca. Oamenii care se iubesc se simt foarte iubitori, generoși și amabili; își exprimă încrederea în sine prin smerenie, iertare și incluziune.
Fiecare răsărit este o invitație pentru noi să ne ridicăm și să luminăm ziua cuiva. Copiii trebuie să învețe devreme frumusețea generozității. Ei sunt învățați să dea ceea contează cel mai mult, pentru a putea gusta bucuria de a da.
Măcar să încercăm să înțelegem ce ar trebui să facem. Să știm cât mai avem de făcut. Virtutea este cea care dă valoare: medicamentul este bun dacă vindecă, cuțitul e bun dacă taie, otrava e bună dacă ucide. Virtutea este efortul de a ne purta bine.
Nu se poate deduce ceea ce trebuie făcut din ceea ce se face. Dacă mulți sunt orbi față de virtute, nu înseamnă ca asta este normalitatea. Cum să acționăm drept fără a fi drepți? Devenind astfel, prin perseverență.
Virtutea înseamnă simplitate, lipsa aroganței, nesimulare, toleranță față de opiniile altora. Trebuie să ne tolerăm reciproc, pentru că toți suntem slabi și supuși erorii. Virtutea înseamnă cumpătare, nici prea mult, nici prea puțin, luciditate, golirea inimii de abjecții. Cea mai admirată virtute este curajul, chiar dacă nici o virtute nu are nevoie de aplauze. Virtutea înseamnă blândețe, forță fără duritate, iubire fără agresivitate, curaj fără violență, opusul barbariei, bună-credință, milostivire, compasiune și răbdare.
Virtuțile, ca și virușii, au anotimpurile lor de contagiune. Când are loc o catastrofă, generozitatea crește ca o febră. Curajul se răspândește în fața tiraniei. Dacă toată lumea ar fi îmbrăcată cu integritate, dacă fiecare inimă ar fi dreaptă, sinceră, amabilă, celelalte virtuți ar fi aproape inutile.
Mă așteptam să găsesc mai multă pace la Betleem. Doar aici cântaseră îngerii despre pacea instaurată de pământ. Pacea părea că se transferase către Mar Saba, nu departe de Betleem. Știam de zidurile despărțitoare, dar credeam că sunt cu rol decorativ. Nici vorbă, intri în Betleem ca într-un lagăr. Toată zona are aspectul unui aeroport. Și nu mă refer doar la normele de securitate. Aici aterizează pelerini de peste tot, din Etiopia și India, din Brazilia și din Irlanda. Steaua îi cheamă aici pe magii zoroastrieni, așa cum pescuirea minunată îi cheamă pe apostoli. Discipolii Pruncului urmează steaua magilor, nu caută aurul lor. Plec din Betleem ca să scriu ceva ce merită citit și să fac ceva ce merită scris. Lumea este ca o gară, să nu greşim trenul în care ne suim. Lumea este un pod, doar îl trecem, nu ne facem vile aurite pe el.
Dispar fluturii din stomac și în relația cu Dumnezeu? Dacă o dragoste fără sfârșit se stinge, înseamnă că nu a existat niciodată. Spitalul pentru suflete nu este un showroom de automobile - un loc în care să ne expunem pentru ca alții să ne poată admira spiritualitatea, capacitatea sau prosperitatea. Este mai degrabă un centru de service, unde vehiculele care necesită reparații vin pentru întreținere și reabilitare.
Un proverb evreiesc spune că, dacă Dumnezeu ar trăi pe pământ, oamenii I-ar sparge ferestrele. Dar de ce se întâmplă aceasta? Răspunsul este simplu: Deoarece am căzut într-o narcoză şi nu luăm în calcul nici o avertizare. Omul vrea să scape, numai că se gândește prea mult cum să scape de sărăcie și nu mai scapă de boală. Potolirea furtunii nu e doar o știre meteo, trebuia să vină furtuna, ca să ne trezim.
Semănătorul a venit să răspândească sămânța adevărului. Pe țărmul Mării Galileii, mulți oameni s-au adunat să îl asculte pe Iisus. Toți așteptau cu nerăbdare să primească ceva de la El. Pe camp puteau fi zăriți la lucru semănătorii. În Israel, starea de lucruri era atât de nesigură, încât fiecare ieșire din casă pentru a merge la câmp era un adevărat pericol.
Apostolii nu au înțeles la început parabola, dar i-au ceut lui Iisus să le-o explice. Tocmai asta dories Iisus, să le inspire dorința de a cunoaște maim ult, ca să le poată prezenta o învățătură mai clară.
Sămânța trebuie semănată cu trudă și cu lacrimi, cu mari sacrificii, chiar dacă semănătorii sunt neînțeleși și părăsiți de semenii lor. Fiecare sămânță aduce roade în conformitate cu soiul ei. Semințele care nu rodesc adevărul în inima lor sunt oameni delăsători, indiferenți și pătimași, cei care resping chemarea lui Dumnezeu. Dacă vor rodi toate semințele, cu atât mai bine. Ar putea rodi toate, dar nu vor. Natura nu este mama noastră, ea este sora noastră, avem același Tată.
În vechime, era ceva obișnuit ca oamenii să își ascundă comorile sub pământ. Jafurile erau frecvente. Țara era mereu în pericolul de a fi invadată de dușmani. Pământul era considerat o ascunzătoare sigură. De multe ori însă, locul ascunzătorii era uitat. Proprietarul fie murea, fie ajungea în închisoare și se despărțea de comoara lui.
În Israel nu era un lucru ieșit din comun să găsească cineva monede sau bijuterii. Acest lucru se întâmpla destul de des. Iisus vorbește despre un om care a închiriat un teren pentru a-l cultiva și - în timp ce ara pământul - plugul a scos la iveală o comoară îngropată.
A dezgropat comoară și a constatat ce bogăție imensă a ajuns în posesia lui. A așezat aurul la loc, în ascunzătoare, a pus din nou pământ peste groapă, a mers acasă, a vândut tot ce avea, ca să cumpere terenul în care se afla comoara. Toți cei din jurul lui au crezut că este nebun că vinde tot pentru un teren gol. Ei nu știau ce se ascunde sub pământ.
Iisus face apel de data aceasta la experiența de viață a celor ce îl ascultă. Pajiștile întinse de lângă râul Iordan ofereau pășuni îmbelșugate pentru turmele de oi, iar prin văile înguste rătăceau multe oi pierdute. Acestea trebuiau căutate și aduse înapoi la staul, prin grija păstorului.
Păstorul își iubește oile și nu se poate odihni, chiar dacă lipsește doar una dintre ele. Păstorul pleacă în căutarea unei singure oi, cea mai neînsemnată dintre toate. Singură, oaia nu mai poate găsi calea de întoarcere. Păstorul face orice efort posibil pentru a recupera oaia. Se cațără pe stâncile cele mai abrupte și merge până pe marginea prăpastiei, riscându-și propria viață. În cele din urmă, efortul său este răsplătit.
Oaia pierdută este găsită, iar păstorul nu o ceartă. Plin de bucurie, o ia pe umeri. Dacă este rănită, o ia în brațe. Păstorul a căutat oaia înainte ca ea să îl caute pe păstor. Fiecare suflet rătăcit are o șansă de salvare, nimeni nu este iremediabil pierdut.
Fiul mai tânăr a înțeles greșit grija tatălui, a văzut peste tot numai restricții și visa tot timpul doar libertate. A cerut mai repede partea lui de avere și a plecat departe, cheltuind toți banii pe nimicuri. Se gândea doar să trăiască clipa, neștiind ce va fi în viitor. Dar a ajuns muribund, din cauza foamei și a sărăciei.
S-a gândit să se întoarcă acasă, sperând în iertarea tatălui. Era hotărât să își recunoască vinovăția, cerșind un loc de slugă acolo unde cândva fusese fiu. Reacția tatălui a fost peste așteptări. L-a îmbrățișat și l-a iertat, redându-i cinstea de dinainte. A șters cu buretele trecutul, a lăsat la o parte greșelile fiului și a făcut un banchet al veseliei. Fratele cel mare a fost extrem de invidios. I se părea incorect că el a muncit toată viața, iar mezinul s-a distrat.
Azi ne risipim timpul când exagerăm cu statul la televizor sau la calculator. Toți avem nevoie de iertare.
Un stăpân face un ospăț mare și nu înțelege de ce prietenii refuză invitația, de parcă ar fi fost înțeleși între ei. Așa că îi cheamă pe toți cerșetorii și infirmii, pe cei pe care nimeni nu îi mai chemase la așa cină importantă. Când stomatologul te cheamă la cabinet, te duci, dacă vrei să scapi de durere. Când te cheamă un prieten, nu îl refuzi fără motiv, nu îl minți.
Acestea sunt pretextele de duminică. Nu merg la biserică pentru că am teme sau pentru că vreau să dorm. Fiecare clopot ne cheamă la cină, ca o sonerie care anunță cea mai importantă pauză.
Este impardonabil să avem atât de mult timp de pregătire și să fim tot nepregătiți. La cină, timpul curge diferit, minunat, poartă ceva din veșnicie. Stăpânul a spus tot ce era de spus, acum așteaptă răspunsul nostru.
Fiecare copil este derutat când aude prima dată întrebarea: Cine este aproapele meu? Oare se referă la verișori și la vecini sau la toți cei pe care îi întâlnesc și pe care aș putea să îi ajut? Am văzut mai înainte că Socrate era convins că nu oricine merită ascultat și ajutat, ci doar cei care scriu poezii sau pictează tablouri. Iisus schimbă acest mod de gândire: Dacă un copil se îneacă, sar și îl salvez, nu stau să văd dacă e din tribul meu sau nu.
Generosul este dezinteresat, el ajută pe alţii, fără să aştepte ceva în schimb. Este altruist, blând, mărinimos. Generosul îmbracă degeraţii, hrăneşte flămânzii, pansează bolnavii. Samarineanul nu se gândește deloc ce beneficiu ar putea avea ajutând un rănit. Nu-l vede pe rănit ca pe un potențial client (samarineanul era negustor).
Cel ce studiază toată Biblia nu mai are timp ca să o încalce. Nu ajunge să nu fim bolnavi, trebuie să fim din ce în ce mai sănătoși. Sunt încântat să vă anunț că jucătorul de tenis Roger Federer este implicat în acțiuni ample de caritate în Zambia. Un praznic al normalității pe tărâm african. O speranță pentru cei mai necăjiți.
Pr. Marius MATEI
Marius Matei
-
Intreaba-ti virtutile, crestine
Publicat in : Poezii ortodoxe -
Sa avem unde deprinde virtutile
Publicat in : Pilda zilei
-
Virtutile patriarhale
Publicat in : Editoriale -
Virtutile timpului vietii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.