Suntem supusi astazi la doua tendinte centrifuge in vulgarizarea limbii romane: pe de o parte in balcanizarea si pseudo-orientalizarea limbii (prin genul numit „manele”), iar pe de alta parte in „americanizarea” limbii, prin introducerea fortata a unor expresii, care departe de a fi termeni tehnici, care se cer preluati, sunt simple expresii banale luate din filmele de la Hollywood sau din mesajele MTV, cu inflexiuni in lumea expresiilor sau a textelor unor poezii, piese de teatru, filme, etc. Dialogul inter-uman, care departe de a fi doar o transmitere de cuvinte, este din perspectiva crestina, de fapt, o comuniune si o „cuminecare” din logositatea celuilalt, a devenit fara nici o consistenta pentru relatia dintre oameni. Suntem in era comunicarii, in care toata lumea vorbeste cu toata lumea, insa nimeni nu mai „cumineca” prin comunicare. Comunicare nu mai este si comuniune. Este o inlantuire stearpa de idei si de cuvinte, care fie starnesc pacatul, fie nu starnesc nimic.

Ne-am umplut lexicul cu expresii care demonstreaza cat de jos poate fi coborata atat etica sociala, cat si limbajul aferent ei. „A da tun”, „a da teapa”, expresii foarte recente, demonstreaza modul de vietuire a unui popor, care are si expresia de „dor”, expresie intraductibila ca sentiment si profunzime ontica.

Verbul la romani a avut permanent o mare incarcatura spirituala, deoarece exprimarea era „la batranii nostri” exteriorizarea interiorului, a sufletului si deci a puritatii inimii si a limbii. A vorbi murdar era interzis la romani nu pentru ca era o inferiorizare de cultura si civilizatie, ci pentru ca era… pacat. Cuvantul era o revelatie a fiintei, ori fiinta nu putea sa se exprime murdar. Exista o cenzura a satului, care nu accepta murdarul in limbaj sau in gesturi, deoarece limbajul si gestul erau intrinsec legate de liturgic. Ori vorbeste cum ti-e portul, ori te poarta cum ti-e vorba este nu doar un simplu proverb, cat un mod de retinere a omului de a-si terfeli portul si vorba. Ori portul este emblema satului iar satul are sacralitatea lui, care nu trebuie intinata.

Logosul romanul are o puternica incarcatura teologica, care se cere redescoperita. Prezenta Verbului divin in creatie si limbaj este singura care poate reabilita relatiile dintre oameni, deoarece pentru a putea incepe o viata sacralizata noua, se cuvine o resacralizare a relatiei noastre cu mediul. Ori limbajul este acea exteriorizare a sinelui, o descoperire a sufletului omului prin cuvinte. Logosul divin, prin kenoza jertfei Sale, a sfintit cuvintele, facandu-le sa reapara ca elemente ale unei structuri teandrice, ce poarta in ele elementele unei revelatii personale. Fiecare cuvant reprezinta o descoperire a lui Dumnezeu din noi sau a demonismului care ne stapaneste. Orice infestare a structurii logosiatice inseamna o re-rastignire a Cuvantului prin cuvintele noastre, o re-crucificare a Lui prin distrugerea unei importante cai de revelatie intre Dumnezeu si om: dialogul. Ori nu numai atat, cuvantul vulgarizat mai inseamna o distrugere a elementului misionar din om, care, ca si crestin, este chemat la misiune prin dialog, prin verbul care trebuie sa iasa din gura sa, plin de incarcatura harica. Crestinul este chemat la pnevmatoforie si ca atare el nu este doar un „purtator de har”, ci si un „daruitor de har” prin logosul pe care il detine si il transmite. In aceasta sta structura sa sacerdotala: logosul din el se transmite cu incarcatura de har si schimba „fata” celui ce il primeste. Maica Domnului, ca exponent al umanitatii harice („cea plina de dar”) o transfigureaza pe Elisabeta, al carei prunc sesizeaza primul ceea ce se intamplase si „salta” de bucurie in pantecele ei.

Din pacate, lipseste acest cuvant pnevmatofor in limbajul romanului. Suntem pe zi ce trece tot mai galagiosi, mai aplecati spre o dispersare irationala, cu rost si fara rost, a cuvintelor noastre, fara a ne da seama ca ele implica o golire a sufletului nostru. Ori una din reformele de asanare spirituala a poporului nostru consta tocmai in resacralizarea cuvintelor. Desi se vorbeste de un proces de catharsis a limbii romane, prin eliminarea imprumuturilor cu rost si fara rost din expresia romanilor, totusi acest aspect se vede destul de anemic. Nu se cere doar eliminarea acestor imprumuturi, care in multe cazuri nici nu se mai poate realiza, ci „resacralizarea” acestui limbaj si readucerea lui in umbra Logosului divin, de unde a si purces in expresia neamului nostru. Limbajul este expresia sufletului unui popor. Un popor cu expresii murdare, care nu mai are jena de a se vulgariza prin grai si de a se pangari in expresii, este un neam murdar sufleteste si fara autentica valoare sacramentala.

Pr. prof. univ. dr. Emil Jurcan

.

• Parintele Rafail Noica - Despre traducerile liturgice si limba bisericeasca
  Publicat in : Viata liturgica
• Limbajul stiintific si limbajul bisericesc
  Publicat in : Editoriale
• Limba de lemn in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Cuvinte romanesti de origine slavo-rusa
  Publicat in : Editoriale