Foarte actual : " Apara inocenta copilului tau ! " - Adrian Cocosila
 

ii multumesc
 

Vreau sa ii multumesc SF.Nectarie ca m-a ajutat sa obtin locul de munca pe care l-am vrut.Andreea

Duminica Tuturor Sfintilor - 19 iunie ! ( Predici - Antonie Plamadeala )
 

"Sa nu ne rusinam cu neamul nostru" - Adrian Cocosila
 

http://str.crestin-ortodox.ro/foto/1...milie_w180.jpg Mareste imaginea.
Sunt persoane care se rusineaza cu trecutul familiilor din care fac parte si din acest motiv cauta sa le uite si sa nu se mai intereseze niciodata de ele. Se intampla ca atunci cand faci referire la cineva din trecutul familiei lor, sa iti spuna ca faci o confuzie sau sa se considere nedreptatite ca vin la existenta din acestea.
Am dorit sa scriu cateva randuri despre aceasta tema pentru ca duminica ce vine este numita Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului, o zi in care se vorbeste de genealogia Mantuitorului. Si in aceasta genealogie nu sunt mentionate numai nume de sfinti sau de persoane cu o viata aleasa, ci si patru femei pacatoase si de neam strain: Tamara si Rahab cananeience, Rut moabiteanca si Batseeba hitita.

S-a spus ca sunt prezente in genealogie si persoane pacatoase si de alt neam pentru a ne descoperi ca nu doar pentru poporul evreu a venit Mesia-Hristos in lume, ci pentru toate popoarele, ca S-a intrupat pentru mantuirea tuturor. Dar nu asupra acestui aspect doresc sa ma opresc, ci asupra faptului ca Domnul nu s-a rusinat de neamul Sau, ca a acceptat ca anumite femei pacatoase sa isi gaseasca locul firesc in trecutul Sau.

Numai daca ne oprim la acest aspect ne este de ajuns sa nu dam uitarii neamul din care facem parte. Iar daca vom avea in vedere ca Hristos a ales sa se uneasca cu firea umana, care din cauza pacatului ajunsese o desfranata, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, va trebui sa cautam sa aflam numele celor din trecut si sa ne rugam pentru ei, indiferent cat de cazuti erau. Asa cum Hristos nu a refuzat sa se uneasca cu natura umana pentru ca era lipsita de curatia dintru inceput, ci s-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o, facand din ea fiinta noua, la fel trebuie sa lucram si noi.

E bine ca ne plac obiceiurile si colinde de Craciun, dar toate acestea nu ar avea niciun sens daca nu ar exista realitatea Nasterii lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a facut om pentru noi, ca sa devenim asemeni Lui: om pentru altii.

Adrian Cocosila

in loc de portoricanii aia mergea mai bine o poza de genul
http://www.observatordebacau.ro/wp-c...aran-roman.jpg
Inca ceva: nu numai sa nu ne rusinam, dar evitand filetismul sau exagerarile, sa incercam sa ne iubim neamul. Doamne ajuta!

Pelerin in Bethleem
 

Foarte interesant apect. As dori aici sa va relatez o parte din convorbirea mea cu parintele meu duhovnic legat oarecum de acest subiect insa aflat la cealalta extrema.

- Parinte , ce sa facem cu mandria de orice fel ar fi ea si care se manifesta sub o forma sau alta la fiecare din noi?
Raspuns:
- Aceasta mandrie ne urmareste toata viata pana inchidem ochii. In clipa cand incetam sa nu ne mai mandrim cu noi, incepem sa ne mandrim cu parintii nostrii, sau cei dragi ai familiei. De cate ori nu auzim oameni care spun: mama mea a fost foarte buna, tatal meu a fost foarte iubitor si bun, bunica mea a fost blanda , iubitoare si ajutatoare, copiii mei sunt buni, credinciosi evlaviosi , mai mult decat altii. Insa uitam ca noi suntem foarte subiectivi cu cei dragi ai nostri.
In alte cazuri vedem oameni care spun: sa vedeti cine este tatal meu, sau mama mea, sunt cineva, competenti, uite, sunt medici, sau politicieni, uite cine este unchiul meu, sau sotul meu, sau ai grija ce spui , ca tu nu stii din ce familie provin. Acesta este o alta forma de mandrie, prin care incercam sa ne ridicam prin intermediul familiei noastre. Sa nu uitam ca nu noi trebuie sa vorbim despre noi sau despre familia noastra ci faptele noastre trebuie sa o faca.

Ambele cazuri sunt forme diferite de mandrie, prima, cea expusa in articol este mandria de sine, pana la masura de a nu vrea sa stim de neamul nostru din frica de a nu ne stirbi faima, iar a doua este mandria cu neamul nostru, asezandu-ne familia pe un piedestal in fata altor familii, facand astfel comparatii. Stim prea bine ca Sfintii Parinti ne indeamna sa nu facem comparatii cu semenii nostri sub nici o forma ar fi ea.

Aceste aspecte sunt speculate astazi de catre societate in diverse moduri. Vedem asta frecvent. Chiar aici pe forum se mai intalneste aceasta practica: aflarea a cat mai multe aspecte despre membrii familiei unei persoane pentru a putea fi cumva denigrata.

Noi suntem datori sa respectam oamenii, semenii deci si familia indiferent de cum sunt , mai mult sau mai putin pacatosi si sa nu cadem in extreme care nu sunt decat manifestari ale mandriei noastre. Si aceasta sa o facem nu oricum ci in aceeasi masura indiferent ca sunt ai nostrii din familie sau nu.
Sa iubim toti copiii, mamele tuturor , tatii tuturor si pe toti semenii deopotriva fara deosebire.

Cum trebuie sa ne rugam

http://str2.crestin-ortodox.ro/foto/...ciune_w180.jpg Mareste imaginea.
De cele mai multe ori, viata pe care o traim este diferita de ceea ce marturisim in rugaciune. Spunem de exemplu in rugaciunea Tatal nostru: "Si nu ne duce pe noi in ispita", iar noi nu evitam nicio ocazie de a cadea in ispita. Si pentru acest lucru, rugaciunea noastra este lipsita de putere. Dar in momentul in care stabilim o legatura intre viata si rugaciune, incepem sa simtim prezenta lui Dumnezeu.

Daca am fi cinstiti cu noi insine, am putea observa ca de putine ori, daca nu chiar deloc, ne oprim asupra unor cuvinte din rugaciune si incepem sa meditam asupra lor. Uitam ca rugaciunea transmite un mesaj pe care noi trebuie sa-l intelegem si sa-l asumam in viata noastra.

Dupa Sfintii Parinti nu ajunge sa te rogi, ci trebuie sa devii rugaciune intrupata. Ei ne marturisesc ca asa cum ne este viata, asa ne este si rugaciunea. Cu alte cuvinte, cand ai parte de o viata necurata, ratacesti si in cadrul rugaciunii. Din cauza nelepadarii grijilor si preocuparilor lumesti, devenim incapabili de a trai rugaciunea pe care o rostim. Si pentru ca nu suntem cu luare aminte la rugaciune, ca nu constientizam ca stam de vorba cu Dumnezeu, nu se intampla nimic inlauntrul nostru. Suntem aceiasi de dinainte de rugaciune. Ne ridicam de la rugaciune fara a avea ceva in plus in mintea si inima noastra, iar faptele si gandurile ne raman necurate.

Mitropolitul Antonie de Suroj spune in una din predicile sale ca trebuie sa trasformam toate cuvintele rugaciunii noastre in reguli de viata. El ne indeamna sa traim conform cuvintelor din rugaciuni. Iar daca vom reusi sa facem acest lucru, vom avea parte de o rugaciune vie. Vom ajunge sa-I slujim lui Dumnezeu prin toate: prin fapte, vorbe, ganduri. Ajungem la ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre marirea lui Dumnezeu sa le faceti" (I Corinteni 10, 31).

Rugaciunea bine placuta lui Dumnezeu nu se rezuma la a sta in fata unei icoane si a rosti cateva rugaciuni. Acestea tin de rugaciune, dar nu sunt dovada rugaciunii adevarate. Sfantul Nichita Stithatul, spune ca "Cel ce a ajuns la adevarata rugaciune si dragoste, acela nu deosebeste lucrurile. Nu-l deosebeste pe cel drept de cel pacatos, ci ii iubeste pe toti la fel si nu-i osandeste, tot asa cum face Dumnezeu, Care face sa rasara soarele si sa ploua si peste cei drepti, si peste cei nedrepti".

Indiferent de starea in care ne aflam, este important sa ne rugam. Chiar exista un indemn in acest sens: "Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!", caci a ne ruga tine de voia noastra, dar a ne ruga cu adevarat este lucrarea Duhului. Rugati-va, dar nu-L dati uitarii pe Dumnezeu in restul zilei.

Adrian Cocosila

Un articol semnat de Radu Alexandru despre sfintirea icoanelor . . . !
 

Traditie sau inovatie , se intreaba Radu Alexandru , in legatura cu sfintirea icoanelor .Un articol interesant aparut pe acest site :

http://www.crestinortodox.ro/diverse...ie-121613.html

Icoanele eretice
 

Tot de acelasi autor , despre icoanele eretice :
http://www.crestinortodox.ro/diverse...ca-120447.html

”Fata Mea insa nu vei putea s-o vezi, ca nu poate omul sa vada fata Mea si sa traiasca”.
acest verset trebuie inteles corect avind in vedere contextul -unul ce nu permite neaparat o generalizare caci este vb de o cerinta a omului de a vedea in acea clipa fata lui Dumnezeu.
pe fond Dumnezeu are dreptate iar cerinta nu era una corecta findca Dumnezeu nu are chip omenesc sau material (Dumnezeu nu e om) ci il poate avea doar daca se intrupeaza luind orice infatisare voieste.
Apoi Iisus este Dumnezeu -daca L-am vazut pe El am vazut pe Tatal iar cei care L-au vazut evident ca nu au murit
asa incit raspunsul lui Dumnezeu legat de moartea omului este unul similar celui care spune ca barza aduce copilul -necesar in lipsa altor concepte teologice la acea vreme.

apoi in ce baza s-a facut teologizarea legata de Cel vechi de zile legata de Iisus ? in baza unui citat pseudo as zice pe jumatate adevarata.
Concluzia este deci mai nuantata Iisus este totodata si Fiu si Tatal simultan.
Asa incit zugravirea lui Iisus reprezinta simultan si Tatal si Fiul

insa ramine totusi versetul din Daniel 7 care spune ca iata pe norii cerului vin "cel asemenea Fiului Omului" acre venind va fi adus in fata "Celui vechi de zile."
Dumnezeu Cel vechi de zile si Iisus la a doua venire din punct de vedere ceresc sint Una asa incit nu poate veni Unul in fata Celuilalt fiind ambii Una si omniprezenti in tot univesrul decit daca este vb de doua intrupari diferite in care Cel multasteptat Domnul Dreptatii de data asta este vioara a doua si pregateste calea lui Dumnezeu dar in alt fel probabil decit a facut Ioan Botezatorul pt Iisus.
intro situatie in care Cel vechi de zile va fi deja prezent si eventual recunoscut -de ex Domnul Savaot care va fi rege si se va lupta cu duskani sau pe care ii va invinge cu urgia -in timp ce Fiul Omului sta deoparte sa zicem si noi la dreapta Lui pina cind Dumnezeu va invinge toti dusmanii Lui.

-tema are legatura cu mult mai multe versete din VT si posibil si din NT.

alta ipostaza o avem in Apocalipsa unde avem situatia in care acel Cineva este in prezenta batrinilor si a cetei celor 144000 carecinta cintari de neinteles pt ceilalti (lucru posibil doar pe pamint nu si in rai) si in prezenta Mielului care este primul dintre cei rapiti -deci tronul fiind ca si Dumnezeu pe pamint unde au loc toate rapirile asa incit nimeni nu ia ianintea altora in privinta imparatiei sfintilor ca noua etapa (teocratie).

ceea ce eventual mai trebuie subliniat sint culorile naturale ale celor doua pietre pretioase cu care ii este asemuit chipul acelui Cineva de pe tron -si anume ele sint 3 : negru, brun si rosu.
iar deasupra are un curcubeu.

cu toate astea fondul problemei este real - nu se poate inchipui ceva necunoscut decit cel mult ca exercitiu de imagnatie -in lipsa revelatiei.

Dar nu-l mai oprește cineva pe individul ăsta din deversat aberații pe forum?
Mihai36, de ce nu-ți faci un blog unde să monologhezi în tihnă sau scrie o carte și citim de-acolo dacă ne interesează cum vezi tu lucrurile?

Un articol cu o tema cat se poate de actuala , si un punct de vedere pertinent !
 

Duhovnicul sau psihologul

http://str.crestin-ortodox.ro/foto/1...holog_w180.jpg Mareste imaginea.
Lipsa banilor, neincrederea in propriile puteri, grijile, conflictele familiale etc, sunt motive din cauza carora, unele persoane ajung sa nu mai aiba parte de liniste. Pentru redobandirea ei, ni se recomanda din partea unora duhovnicul, iar din partea altora psihologul.

Nu impartasesc punctul de vedere ca sunt probleme pe care le poti discuta cu duhovnicul si altele pe care trebuie sa le discuti numai cu psihologul. De vreme ce duhovnicii sunt chemati sa vindece patimile oamenilor, cred ca au darul de a trata orice boala. Nu am auzit pana acum o persoana care sa mearga la un duhovnic adevarat si acesta sa-i spuna: "Iti recomand sa iei legatura si cu psihologul X".

Din cauza faptului ca avem si preoti care nu pastreaza vrednicia darului preotiei in toata vremea, avem parte si de duhovnici care nu vindeca. A vindeca bolile oamenilor este un har pe care Dumnezeu il da numai celui care pune darul primit in lucrare. Misiunea preotului nu este in principal aceea de a administra Sfintele Taine, ci de a fi mai intai el insusi sfintit de ele. Sfintit, va cunoaste toate metodele si remediile pentru tamaduirea de toata tulburarea launtrica.

Psihologul apare dupa parerea mea, ca un pogoramant al lui Dumnezeu intr-o lume in care avem parte de duhovnici care au uitat de lucrarea lor. Parintele Rafail Noica marturisea ca preotul este dator nu numai sa inlocuiasca psihologul, ci sa depaseasca tot ceea ce face psihologul pentru oameni. Sfantul Ioan Gura de Aur a rostit cuvinte cutremuratoare in acest sens: "Nu cred ca sunt multi preotii care se mantuiesc, ci mult mai multi aceia care pier, pentru ca lucrul acesta cere un suflet cu totul maret".

Intr-o lume in care sunt slujitori care nu mai tin seama de vocatia lor si persoane care nu implinesc cuvintele duhovnicilor, niste asa zisi ucenici, psihologul ca si psihiatrul pot prin tratamentele pe care le administreaza sa-l ajute pe om sa se echilibreze, sa reuseasca sa vada diferit viata. Dar asta nu inseamna ca prin acele tratamente omul va inainta si duhovniceste. Psihologul trateaza lucrurile doar din punct de vedere psihic. Astfel, Arhim. Simeon Kraiopoulos afirma ca "Una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste".

Nu neg lucrarea psihologilor, dar afirm ca acestia niciodata nu vor putea sa inlocuiasca lucrarea duhovnicului, pe cand invers este posibil. Asadar, nu in judecata unor preoti trebuie sa ramanem, ci in rugaciune. Sa ne rugam pentru luminarea duhovnicilor nostri ca sa fim luminati.
Iar daca nu avem un calauzitor duhovnicesc care sa ne vindece sufleteste, sa rostim rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog: "Doamne, Tu care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu care Te-ai pogorat pe pamant, tocmai ca sa inviezi pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada, Tu, Lumina cea adevarata, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, atat pe cat este cu putinta omului, pentru ca, slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si implinind voia Ta in a lui, bine sa-Ti plac Tie, singurul Dumnezeu si sa ma invrednicesc si eu pacatosul de imparatia Ta".

Adrian Cocosila

Merita citit !
 

Mostenim pacatele parintilor?

http://str1.crestin-ortodox.ro/foto/...inti3_w180.jpg Mareste imaginea.
Noi, ca urmasi ai lui Adam, mostenim o natura omeneasca pacatoasa. Nu aceasta a fost natura daruita de Dumnezeu primilor oameni. Precizam ca din cauza despartirii omului de Dumnezeu, natura omeneasca a fost infestata de pacat. Murim nu pentru ca am pacatuit in Adam, ci pentru ca mostenim o natura omeneasca imbolnavita.
Nu am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne impartasim de pacatul stramosesc, deoarece Adam este parintele neamului omenesc. Avand in vedere ca noi nu ne putem alege existenta, trebuie sa acceptam aceasta natura imbolnavita. Acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept. Ar fi fost nedrept daca am fi primit o astfel de natura direct de la El. Insa, noi primim existenta prin mijlocirea lui Adam. Iar acestuia, Dumnezeu i-a dat o natura curata.
Sunt persoane care sustin ca Dumnezeu e nedrept sa ne lase sa murim din cauza pacatului lui Adam. Aceste persoane sustin ca ar fi fost drept ca Dumnezeu sa daruiasca fiecarui om, in mod separat, o natura curata, asa cum a fost cea a lui Adam. Dar acest lucru ar fi insemnat sa-l aduca pe om ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate.
Am facut aceste precizari pentru a intelege mai usor tema pusa in discutie: mostenim sau nu pacatele parintilor?
Dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, trebuie sa afirmam ca nu mostenim nici pacatele parintilor. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata”.
Parintii nu transmit copiilor pacatele personale, ci inclinatiile spre patimi. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski marturiseste: "Diavolii sunt ocupati tot timpul cu noi; sunt ca niste paznici, care ne urmaresc inclinatiile si dorintele. Daca observa vreo inclinatie la noi, ne indeamna spre patima corespunzatoare ei, aruncandu-ne plase ca sa ne prinda cat mai strans.”
Nu trebuie sa fim chinuiti de gandul ca avem parte de o mostenire grea. Sfantul Paisie Aghioritul spunea: "Chiar daca in om ar exista vreo mostenire pacatoasa, ea nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu”.
Adrian Cocosila

Sa traim fara a supara
 

Suparam atat pe cel apropiat, cat si pe cel indepartat. Si nu doar ca suparam, dar ne si despartim de ei in suparare. Si mai grav este ca uneori chiar asta cautam din intalnirile cu ei.

Si daca am reusit sa-i suparam, nu plecam de langa ei linistiti. Dimpotriva, plecam tulburati. Pierdem din vedere ca daca ne aflam in relatie de pace cu unii, iar cu altii suntem in cearta, nu avem nici un folos. Nu intamplator Mantuitorul ne cere sa nu aducem darul la altar, decat atunci cand suntem in pace cu toti. De ce? Pentru ca Domnul nu poate locui intr-o inima care bate si pentru a supara.

Trebuie sa ne vedem asa cum a vrut si doreste Dumnezeu sa fim: dupa chipul si asemanarea Sa. Iar a fi asemeni lui Dumnezeu inseamna a nu supara si a fi suparat. Nicio persoana din Sfanta Treime nu supara sau nu traieste in suparare fata de celelalte. Asadar, a supara pe cineva inseamna a face un lucru contrar firii, caci prin acest act nu ajungem la asemanarea cu Dumnezeu.

Sunt persoane care inainte de a se desparti de cineva, isi cereau iertare daca prin cuvantul lor sau gesturile lor au adus suparare. A nu fi in pace cu cineva, le aducea suferinta. Iar faptul ca sunt persoane lipsite de suferinta atunci cand supara, inseamna ca firea le este atat de afectata incat nu mai simt nimic.

Sa ne oprim din a supara pe cineva. Sa cerem neincetat ajutorul lui Dumnezeu pentru vindecarea de acest pacat. Sa ne lepadam de noi insine caci acesta este motivul principal pentru care suparam.

Sa nu cautam sa facem din a supara un program de viata. Trebuie sa ne oprim din a face din toxina un medicament zilnic. Iar daca nu am suparat, dar am retinut pe cei care au facut acest lucru, sa stergem cat mai repede din mintea noastra acest lucru, caci aceasta tinere de minte a raului este calea sigura prin care raul se inmulteste. Nu e cazul sa ne temem de recunoasterea caderilor, ci dimpotriva, de nerecunoasterea si repetarea lor.

Adrian Cocosila

Rugaciuni ORTODOXE , pentru toti si toate nevoile noastre !
 

Cuvantul acesta imi place foarte mult. Printre altele pentru ca, intamplator sau nu, la fel e si crezul profesiei mele, asa cum o cunosc si cum am practicat-o pana azi. Am luptat mult candva cu oameni care, nu stiu prin ce imprejurare a vietii, ajungeau sa vorbeasca si cu mine (cum de am indraznit atata vreme sa raman pe loc si sa nu fug, nu stiu... probabil inconstienta, orbirea m-or fi tintuit... acum nu mai voiesc s-o fac, de-o vreme) dupa ce trecusera prin nenorociri mari si aflasera ca sunt condamnati pentru pacatele parintilor lor etc. Un anumit curent din Biserica, unul rece de la Marea Nordului (desi ceva imi spune ca in apa aceea sunt si niste stropi de mare moarta), le taiase orice urma de demnitate personala si ii impovarase cu munti de vinovatie. Iar oamenii vroiau, fireste as spune, adica sub inriurirea unor astfel de forte deznadajduitoare, sa se sinucida... Pentru ca fiinta umana e foarte fragila, de fapt, in unele imprejurari. Pe cat de puternica in altele, pe atat de delicata uneori, reactionind catastrofal chiar la stimuli considerati minori de cel din afara...

E o postare foarte realista, as zice. Experienta contactului cu oamenii care sufera, arata ca o astfel de abordare, in acest duh al Bisericii, e datatoare de puteri noi, de nadejde, de incredere in milostivirea lui Dumnezeu si in capacitatea personala de a trai omeneste. Sensul vietii personale prinde din nou radacini, mugurii sperantei inverzesc, primavara sufletului readuce pe cerul mintii Soarele nostru Dumnezeiesc, pe Hristos Domnul. (Care lucreaza dealtfel, El Insusi, dezghetul inimilor noastre, gonind nalucile si toate fricile ascunse...)

Nimic nu poate face omul fara Dumnezeu. Dar pentru a fi incredintat de aceasta, omul are nevoie de alti oameni care sa marturiseasca cum au depasit iluzia bolnavicioasa a pacatului mostenit de la parinti si alti stramosi.

Fiecare poate sa-si lucreze mantuirea. Dumnezeu nici nu ne-ar fi adus pe lume daca am fi fost deja striviti de pacatele parintilor si mosilor nostri. Dumnezeul nostru e Bun. Si Multindurat. Si Puternic!
Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Cred ca Adrian Cocosila se insala cand sustine, in finalul articolului, ca duhovnicul poate inlocui lucrarea psihologului. S-a hazardat in mod amatorist sa vorbeasca despre ceea ce nu stim daca (si nu credem ca) a practicat. Nu stiu cata analiza personala a facut Adrian Cocosila, cate si-a descoperit despre sine dupa draperia onorabila dinlauntrul mintii, cate studii avansaste in psihologie detine, cate date concrete, cata experienta personala are ca psiholog. Dar stiu ca s-a hazardat mult cand a tras si a lansat in public aceasta concluzie.
Prin autoritatea pe care autorul o detine pe site, prin impactul pe care un astfel de articol il are asupra oamenilor, asupra unui numar mare de oameni, consider ca s-a facut un deserviciu psihologiei (a cata oara in aceasta tara?) si implicit oamenilor care au mare nevoie de ajutorul de neegalat al unui psiholog.
Oare autorul articolului, vorbind ca un exponent al Bisericii, a cantarit bine consecintele actiunii sale?
Oare in sufletul si asa de zbuciumat al oamenilor acest articol aduce roadele pacii si increderii?
Oare cei care au probleme din sfera: identitate personala, imagine de sine, conduite adictive, tulburari compulsive, dificultati de integrare sociala, abilitati cognitive si relationale slab dezvoltate, tulburari de dezvoltare a personalitatii, orientare vocationala, pregatirea psihologica pentru competitii (inclusiv examene scolare), autoreglare in situatii de stres si alte situatii limita, resocializare dupa evenimente traumatice si tulburari psihice majore din sfera psihozelor, etc. etc., oare acesti oameni vor fi primit un sfat bun de la autorul articolului? Eu cred ca nu. Nu au primit decat o dezinformare si un contraserviciu.
Eu am convingerea ca duhovnicul nu poate sa inlocuiasca lucrarea psihologului. nu are nici in clin nici in maneca, oricat ar parea ca are. Ba chiar e foarte grav, dupa cunostintele mele, ca multi incearca sa inlocuiasca lucrarea psihologului, a doctorului, a geografului, a strungarului, a electricianului etc., pe motiv de induhovnicire.
Mare confuzie...
Problema e mult mai delicata si complexa, precum arata si studiile publicate chiar in Biserica in ultimii ani.
Eu cred ca duhovnicul nu poate si nici nu trebuie sa incerce sa inlocuiasca sau sa suplineasca lucrarea psihologului, ci sa isi vada de cele duhovnicesti, de care noi pacatosii avem atat de multa nevoie.
Sa invete (ce bine si folositor ar fi!), sa invete duhovnicii sa colaboreze cu semenii, inclusiv cu psihologii, precum colaboreaza ei deja cu soferul, cu croitorul, cu cizmarul, cu dentistul, cu doctorul de la sala de nasteri, cu groparul si cu clopotarul. Altminteri vor fi impovarati foarte, sa conduca ei masini, sa nasca ei prunci, sa repare ei sandale si sa traga singuri clopotele. Oare la acestea i-a pus Dumnezeu? Si de cele duhovnicesti cand vor mai avea, oare, vreme?... Nu vor mai avea. Si atunci, in timp ce ei vor lipsi de la lucru, vor veni cei din alte confesiuni si rataciri, ca sa ne invete cum e cu credinta si Biserica. Si gata, ne-am dus pe copca. Nu stiu de ce se tot impiedica mereu unii teologi de amarata asta de psihologie. Toti lovesc in ea: si Ceusescu a lovit-o, si Biserica, uneori si politicienii contemporani. Aproape ca m-apuca lehamitea... Sa fiu iertat. La cate lucruri bune a scris si lansat Adrian Cocosila, sunt tare suparat ca a zis-o pe asta... In fine, sa ma ierte ca l-am atentionat si i-am criticat opinia. Din pacate glasul celor care se ridica impotriva psihologiei este mult mai puternic decat s-a auzit aici. Daca ar cunoaste insa deserviciile concrete pe care le fac oamenilor prin aceste interventii straine de realitate, poate ca unii dintre ei, anume cei bineintentionati in fond, si care au dragoste de oameni in Hristos, ar regreta greseala facuta si ar repara-o cumva. BUnul Dumnezeu sa ne ierte pe toti si sa ne ocroteasca! AMIN+

P.S. Eu ma numar printre psihologii care indruma, fara vreo exceptie, pe toti cei cu care lucrez, inclusiv pe elevii din invatamantul public, la Biserica. Sunt un slujitor al Bisericii si, de pe pozitia profesiei mele, folosesc prilejul sa aduc Biserica, numele Domnului si al Sfintilor Sai, in sufletul oamenilor. La fel am procedat si in familia mea, cu consecinte uneori dramatice, as spune tragice. Nu ma joc cu vorbele. Lucrurile stau exact asa, fara sa ofer insa detalii.
Nu de putine ori, am lucrat cu oameni care se aflau in situatii existentiale pe care nimeni nu ar vrea sa le traverseze. Cu acestia, dupa ce mi-am facut portia mea de treaba (intrucat psihologul lucreaza intre anumite limite deontologice), am continuat, in virtutea credintei mele si a experientei de viata, sa arat clientilor mei ce avantaje inegalabile le va aduce apropierea de Biserica, de Dumnezeu. In multe chipuri am lucrat aceasta. Am mers eu insumi la Biserica cu uniii dintre clientii mei. Le-am facut eu primele lectii de cateheza crestina. I-am sustinut cand traversau perioade de neincredere, cand accentuau anomaliile din Biserica (acolo unde se intampla anomalii), i-am indemnat la rugaciune, la post, la studiul Scripturii si al altor carti duhovnicesti, ziditoare de suflet. Si multi au intrat in Biserica, astfel si chiar aici pe forum am reusit sa fac unele modeste servicii unora dintre cei care m-au contactat pe privat pentru servicii de psihologie. Nu i-am putut primi in relatia terapeutica, deoarece eu nu mai lucrez, din motive personale. Insa i-am incurajat cu toata puterea sa reia legatura cu duhovnicii, sa cada la Hristos.
La randul lor, unii duhovnici pe care ii cunosc, mi-au cerut opinia in probleme de psihologie si i-au trimis pe unii dintre cei pastoriti catre mine. Am refuzat, din motivul precizat deja, insa am rugat pe duhovnici sa ii trimita catre alte servicii de specialitate.
Exista deci duhovnici, pe care eu ii cunosc ca oameni ai lui Hristos iar nu ca "duhovnici neadevarati", cu suficienta smerenie incat sa isi vada limitele si sa inteleaga ca anumite parti ale vietii oamenilor beneficiaza de rodnicie in relatie cu anumite profesii, printre care se numara si psihologia. Aceasta disciplina este o slujitoare a Bisericii si a omului. Singura problema poate fi atunci cand unul sau altul dintre psihologi isi ies din cadrele deontologice ale profesiei si, uitind de sine, incep lucrarea draceasca a subminarii Bisericii si Teologiei. Insa acestia sunt peste tot in lume, in orice domeniu profesional, iar nu exclusiv in psihologie. Problema nu este profesia, ci omul care o practica.

Din articol eu am inteles ca autorul nu neaga importanta psihologilor, doar ca acestia niciodata nu vor putea sa inlocuiasca lucrarea duhovnicului, pe cand invers este posibil. Din start problema se prezinta intr-o alta lumina. Autorul articolului nu ii desfiinteaza pe psihologi ci le recunoaste meritele.

Sa nu ma intelegeti gresit, nu intentionez sa va contrazic, dar eu am inteles putin diferit articolul. Ideea centrala din punctul meu de vedere este aceea ca omul zilelor noastre incearca sa-l inlocuiasca pe duhovnic cu psihologul, nu mai intelege taina Spovedaniei, o subestimeaza, o dispretuieste, nu-i mai cunoaste valoarea, considera ca tot ce este de rezolvat se poate indrepta doar la psiholog.

Duhovnicul lucreaza cu omul, cu sufletul lui, psihologul lucreaza tot cu omul, gresesc daca spun ca tot cu sufletul lui? Va intreb deoarece nu stiu ce sa mai inteleg prin psihologia contemporana. Am toata stima pentru dumneavoastra ca incercati din prisma acestei profesii sa ii indreptati pe oameni spre Biserica, insa foarte rar se gasesc psihologi cu conceptii crestine. Ma intreb cum privesc ei omul, cum il ajuta daca ii neaga sufletul?

Depinde poate si de parintele duhovnic.
Eu m-am spovedit la un parinte care venea cam rar in Bucuresti si era coada la el...
Sunt si psihologi cu conceptii crestine (chiar am citit un articol de curand cu un interviu cu un psiholog clinician care mi-a placut)..asta daca si parintele duhovnic este de acord sau recomanda.
Personal cred ca parte din consilierea psihologica ar trebui sa o dea parintele duhovnic...daca aceasta parte este suficienta pentru efecte in limite rezonabile de timp nu vad de ce ar mai fi nevoie si de un psiholog...
De medic psihiatru nu stiu ce sa zic...am auzit ca daca intri in evidenta psihiatriei si ti se face rau si nu stiu doctorii ce ai te interneaza la nebuni...poate este exagerare (asa n-ar mai ajunge nimeni la psihiatru)...poate depinde de situatie...nu sunt prea avizata sa am o parere la acest subiect.

As vrea sa dezvolt mult subiectul, insa nu am putinta si nici nu cred ca e nimerit aici, pe forum, in actualele circumstante. S-ar naste mai degraba confuzii, asa cred... In fine, nu ma cred in stare de asa travaliu urias si foarte delicat, subiectul e mai degraba o preocupare a unei intregi generatii. Astfel incat ma limitez sa scriu acolo unde am zambit... Imi vine sa zambesc si acum...:)

Spui ca psihologul neaga sufletul?...:))
Pai, Ekaterina, prima lectie de psihologie din manuale primul gest al profului de psi este sa zica niste termeni, niste denumiri macar, ca sa orienteze pe elevi. Ca sa aiba o oarecare vaga legatura/amorsa pentru plasarea conceptului nou, de psihic.
Astfel spunem: psihic, adica suflet, duh etc... Apoi precizam: desi sensul acestor termeni contine si anumite diferente, conform diferitelor discipline care i-au studiat in lunga istorie a omenirii.
Deci eu ca psiholog ma ocup, orice ar spune altii din afara profesiei, fix cu sufletul. Numai ca in alte cadre, cu alte scopuri si alt impact decat preotul duhovnic. Altminteri as fi teolog, nu psiholog.

E drept insa ca exista o orientare (una principala, precum si cativa sateliti derivati) in psihologia americana, la origine, care neaga fenomenul de constiinta, considerind ca termenul de constiinta nu acopera nici o realitate efectiva, ca e o scorneala care mai mult impiedica intelegerea lucrurilor. Aceasta orientare este behaviorismul clasic (poti gasi destule pe google, ca sa iti faci o idee despre behaviorism). Ei sustin ca e suficient sa vedem conduita umana ca un lant de stimuli si raspunsuri, fara intermediarul constiintei. Un lant de S-R-S-R... etc. Culmea e ca, in ciuda surprinzatoarei lor pozitii teoretice, behavioristii au adus si aduc multa lumina in intelegerea, in special, a mecanismelor invatarii , iar in practica clinica in fobii, depresie, tulburarile evitante, probleme de disfuncti sexuale, comportamente adictive si multe altele. Faptul ca ei neaga existenta constiintei nu i-a impiedicat sa mestereasca la cercetarea si descoperirea unor realitati pe care, cine stie, altfel nici nu le cunosteam in prezent...
In fine, toate astea si multe multe altele se invata pe larg, in timp, la facultate. Fireste ca una e sa tot studiezi si sa dezbati 5 ani de facultate si un master altfel de chestiuni si alta e sa citesti asa, cate un pic si sa mai schimbi impresii. Iti dai seama ca, in mod natural, multe lucruri raman total de neinteles. E firesc. Psihologia nu e deloc usoara, cum se crede din lateral...

Ma supara insa, ca sa inchei, of, in nota deprimanta, ca oameni care nu au o experienta reala in domeniul complicat si ff delicat al psihologiei, ei bine, acestia nu au altceva mai bun de facut decat sa emita judecati de valoare asupra acestui domeniu. Ce sa mai zic... Nimic. Tac si eu si incerc sa imi vad de ale mele. De pilda caut sa nu ma mai bag in discutii contradictorii acolo unde nu e domeniul meu de competenta. Mai bine e sa pun intrebari si sa invat, acolo unde imi dau seama ca am de invatat (adica in aproape orice domeniu...:), intr-adevar...

Draga Tomita, ii superi tare pe colegii psihiatri daca mai zici asa... ai grija ca te cauta...:)

As vrea sa intelegi ca psihiatria de azi nu mai e ce-a fost la inceputuri... Oamenii nu sunt bagati in camasa de forta...:) Astea deja sunt basme. Psihiatria moderna este foarte sofisticata, rafinata si eleganta in a reda vietii oameni care au intrat acolo in conditie subumana, din pacate, uneori... Ce sa mai zic de sutele de "posedati" (in fond pacienti cu delir) care, dupa cateva doze de neuroleptice devin brusc, curati de toti dracii. Nu ca ar fi indraciti si ii mantuiesc medicii (n-as sustine o asemenea ipoteza, desi, pur si simplu nu cred ca trebuie exclus din start chiar si un asemenea gand, din cateva motive pe care nu le scriu acum), ci pentru ca multi oameni sunt considerati indraciti. Nu sunt, insa asa sunt considerati! Si sunt tratati ca atare, adica in mod bestial, o oroare barbara. Oh, mare e prostia omeneasca (sunt sigur de asta, ca o cunosc partial pe-a mea, cat ma tine curajul)!

Boala psihica are multe forme si mecanisme, evolutii de tot felul.. E un intreg domeniu. Mai bine cauti sa afli, insa ma tem ca e ca si in psihologie: intelege cel ce practica si se dedica domeniului, in rest ...tot felul de confuzii... Deh... asa e omul, fiinta cu limite, ca orice traieste sub soare...

Acum sa iti spun un mic secret: pacientii care cer singuri ajutor de la psihiatru, in baza motivului ca au ajuns la concluzia ca e ceva in neregula cu ei, acesti pacienti care sunt internati uneori pentru o saptamana sau mai mult si care iau tratament o juma de an, un an sau doi, uneori toata viata: acesti oameni sunt muuuult mai sanatosi la cap / la suflet/ la ce vrei sa zici... in comparatie cu majoritatea oamenilor care se cred sanatosi si sunt... nebuni de-a binelea.

Tu nu stiai ca boala generala a omenirii e nebunia?

(Vezi in Biblie! Solomon, David, profetii, in fine VT si tot NT. Biblia vorbeste despre dragoste si nebunie. Cugeta! Oare nu-i asa?...)

Ioan Cezar, nu există alte remedii decât cele medicamentoase? Folosiţi şi alte remedii? Dacă da....care sunt acestea?

Eu sunt psiholog, nu am treaba cu medicamentele (aceasta fiind sarcina medicilor psihiatri).
Cat priveste psihologia, este usor sa ne facem o oimagine asupra statutului ei daca vom conslta un tratat de psihologie generala, un manual scolar macar, respectiv una din multele carti care prezinta evantaiul consilierii si al psihoterapiior.
Dati pe google si veti avea o prima imagine, pe cat de bogata pe cat doriti sa cercetati.

Dar, iertati-ma ca va intreb (pe toti cei care cititi aici): nu ati facut psihologie la scoala?.... Ma asteptam ca oamenii care au traversat programa de psihologie din clasa a X-a de liceu sa aiba o orientare, fie si minimala, asupra domeniului.
Vedeti, cata vreme scoala nu e scoala, din nenumarate motive, iata ca lucruri elementare continute in programele scolare la o disciplina sau alta ne predispun la diverse lucruri, nu fericite, mai tarziu...

Cat priveste psihologia, am descoperit chiar din facultate (si aveam sa aprofundez asta mai tarziu, ca profesor si consilier) ca multi oameni nu au "priza" la aceasta disciplina. Motivele sunt numeroase, insa cel mai important element cred ca este acesta:
- ca si in Teologie, psihologia solicita celui care o studiaza o insusire aparte, aceea de a reusi sa realizeze o aplecare spre sine, cu altfel de instrumente decat in stiintele clasice. Asa cum unii oameni nu sunt capabili sa arunde o privire inlauntrul lor pentru a-si vedea pacatele, asa si in psihologie unii oameni nu sunt capabili sa cerceteze cu mintea insasi structura si functionarea mintii, cu constiinta insasi miscarea constiintei etc.

In psihologie mintea este solicitata sa devina maximal reflexiva: ea se pliaza asupra ei insasi, ca o oglinda care se oglindeste pe sine...
Unii oameni nu reusesc aceasta performanta (altminteri banala), oricat de dotati intelectual sunt in alte privinte. Este curios ca operatiile mintale ale reflexiei de sine la unii oameni se formeaza inca din pruncie iar la altii nu se formeaza niciodata sau se dezvolta la un nivel precar, ingreunindu-le cercetarea si descoperirea de sine. De ce e asa nu stiu. Probabil factorul cel mai important este educatia timpurie. Un copil educat de mic sa se priveasca pe sine insusi are mult mai mari sanse sa dezvolte "organul smeritei cugetari" decat unul care a fost educat sa caste mereu gura in ograda vecinului...
Mai sunt multe alte explicatii posibile...

P.S. In Romania avem un nivel, dupa opinia mea, foarte jos in ceea ce priveste reprezentarea sociala a stiintelor si practicilor cercetarii de sine. Psihiatria si psihologia sunt mari necunoscute in ochii opiniei publice, existind nenumarate distorsiuni, prejudecati si false perceptii ale acestor domenii. Buba e ca din acest motiv oamenii cad victima unei largi categorii de sarlatani care le fructifica prejudecatile si, la final, ii fac pe oameni sa creada ca asa e de fapt psihologia si psihiatria, o sarlatanie...
Cred ca aici responsabilitatea este in primul rand a psihologilor: ar fi datoria noastra sa prezentam mult mai des si mai generos acest domeniu, astfel incat publicul larg sa stie intre ce limite reale se intinde colaborarea cu un psi.
Dar traim in Romania, tara tuturor posibilitatilor ignorantei, batjocurii, furtului, minciunii si dezinformarii. De aceste pretioase insusiri ale actualei vietuiri romanesti nu este scutita, bineinteles, nici Sfanta Biserica. Ce sa ma mai plang eu de dezastrul din reprezentarea sociala a psihologiei, cand insasi imaginea Bisericii este terfelita in chip si fel, iar viata liturgica este schimonosita si injosita in moduri de nespus... Cata vreme insa nu avem nimic mai bun decat sa ne vedem fiecare de treaba lui, cu frica de Dumnezeu, cu evlavie si cu dragoste, sa lasam istoria sa isi urmeze cursul, cum dealtfel a stiut sa faca mereu: cat prost, cand mai prost, cand foarte prost, uneori chiar binisor. Cine poate rasuci butonul istoriei spre frecventa care ii convine? In nici un caz entuziastii care vor sa schimbe lumea... Caci nu vremurile sunt sub oameni ci oamenii sunt sub vremuri...
Dumnezeu sa ne curateasca si sa ne lumineze cu harul Sau, ca sa ne facem fiecare treaba bine, acolo unde am fost pusi, spre lauda si cinstirea Domnului nostru Iisus Hristos, in veci.

" Bolile mintale si bolile spirituale "
 

Un articol deosebit de interesant
, semnat de :Jean Claude Larchet
http://www.crestinortodox.ro/editori...ale-70109.html

Din fericire vedem cum oameni ca Larchet, alaturi de Avdeev si multi altii (in special grecii si rusii) incearca sa faca astazi ceea ce se planifica cel putin de un secol: sa opereze distinctii intre abordarea psihiatrica (si psihanalitica) a tulburarilor psihice, pe de o parte, si abordarea tulburarilor "spirituale" operata de Parinti.
Aceste demersuri sunt inca in faza incipienta (ma refer la distinctiile contemporane, nu la Predanie!). Nu sunt decat putine lucrari deocamdata pe piata (comparativ cu miile si zecile de mii de titluri de marca in Teologie, respectiv in psihiatrie si psihanaliza), intrucat curajul de a te lansa in analize ata de gigantice trebuie dublat de multe alte conditii, pentru a nu pica in ridicol, in cel mai bun caz... Asadar se incearca abordarea unui ocean, cu cateva picaturi...

As voi deocamdata sa fac doua precizari:
1) este oarecum comic, la minunatul nostru Larchet, pe care eu il pretuiesc din tot sufletul (am citit si inca citesc tratatul lui despre terapeutica bolilor spirituale precum si o alta carte, exceptionala, de analiza critica a teoriilor inconstientului la Freud si Jung), e amuzant asadar cum incep "tare", declamatoriu as zice, sa aseze demersul patristic deasupra celui al psihopatolgiei; practic este aceeasi idee comentata de mine in articolul lui Adrian Cocosila. Larchet sustine, evident, acelasi lucru: ca ne putem dispensa de serviciile specialistilor psi, cata vreme abordarea in duh patristic nu duce lipsa de nimic. Da, nimic de zis impotriva ci cu totul de acord, numai ca autorul omite partenerul / clientul... Oamenii pur si simplu au o multime de motive (nu neaparat curate) sa alerge la alternative, unele dubioase de tot. Sarlatanii asta si asteapta, desigur...

Pentru a demonstra, insa, aceasta, Larchet incepe sa practice "reductionismul" (boala veche a ganditorilor scolastici, rationalisti) si sa ia tulburarile psihice la rand cautind sa le "traduca" in acceptiunea Parintilor. Numai ca, dupa ce improvizeaza la greu (dupa opinia mea) incepe sa se incurce in driblinguri: ba ca o tulburare nu ar fi "in totalitate" identica cu ce spun Parintii, ba ca un mecansim se aseamana "intr-o oarecare masura" cu cel din planul duhovnicesc etc. etc. Treptat vedem ca siguranta discursului scade, pana se cam evapora si devine altceva, daca citim cu atentie.

Incepe tare si, ca un copil repezit, ori ca la desene animate, o cam sfarseste lamentabil, invirtind de fapt, pentru cine poate citi printre randuri, evantaiul frantuzesc al scuzelor... Penibil. Na ca mi-am sfarmat si imaginea minunat de buna, aproape mitica, despre Larchet. Ghinion!

2) Pare a fi o chestiune de dementa colectiva ca oamenii, oricind discuta despre suflet sa nu aiba, aproape instantaneu, in minte decat axa nebunie-sanatate. Nu deschizi bine gura spunind suflet, minte, duh etc. ca te-au si preluat baietii cu spaime si angoase legate de sanatatea mintala, cu remedii si asigurari terapeutice, cu indemnuri si sustineri, cu bolnita si caderea si ranirea etc. Ce tendinte! Ce obsesionalitate!

Oameni buni, chiar asa de greu sa ne gandim si la altceva decat la boala? Chiar asa fascinatorie este? Oare chiar nu putem vedea altceva pe lume, in ce priveste sufletul omenesc, decat boala, psihiatri si vraci tamaduitori? Oare uitam mereu, sedusi de pietism, ca Hristos nu doar a patimit ci a si Inviat?

Vedeti, poate vom intelege asa de ce psihologii nu prea ii au la inima pe psihiatri: sunt prea ingusti. Obsedati de-a dreptul de semne si simptome, de boli si remedii, ei par a fi uitat cu totul alte cadre /raporturi / repere / sensuri ale abordarii psihismului.

De exemplu, poftim, vine un psiholog incantat de un demers creativ la un adolescent, sa zicem. Psihiatrul sare degraba, macar ca doar in sinea lui, sa cerceteze critic: cat e de exagerat, cat de bizar, dar oare ce anume l-a indemnat sa faca asa, ce nucleu morbid se exprima acolo, ce trasaturi accentuate intrezarim, cum o fi autorul pe axele DSM etc. Te apuca plansul, de atata neincredere, scepticism, carcotasenie ... Oamenii acestia, in frunte, pe de alta parte, cu abordarea aparte a lui Freud, au vazut si arta si cultura si toata frumusetea spiritului omenesc, inclusiv religia si rugaciunea, inclusiv martirajul si sfintenia, ca pe niste simptome ale unor dereglari psihice. Si s-au straduit, scoli intregi, sa bage in balamuc tot omenescul. Daca eu va zic ca-s obsedati...


Vedeti asadar de ce, pe undeva analiza lui Larchet ma lasa rece. Pur si simplu nu ma intereseaza, ca psiholog vorbesc. Ma intereseaza insa, foarte mult, ca individ ce sunt, bolnav in plan duhovnicesc; asta e cu totul alta mancare de peste.
Nu ma intereseaza ca psiholog, deoarece psihologia nu se ocupa decat partial, intr-o oarecare zona, cu tulburarile sufletesti.
Avem alte domenii mult mai atragatoare/constructive, pline de sens si aplicatii actuale:
- dezvoltarea psihica (de-a lungul etapelor si varstelor) unde teoriile atasamentului, de pilda, sau cele ale jocului sunt deosebit de puternice in plan aplicativ si cu ecou in multe directii inclusiv in psihoterapie, printre altele; pentru crestini aici avem si multe taine ale dezvoltarii morale.
- teoria psihogenetica a scolii piagetiene, unde jocul asimilare/acomodare aduce in mod viril in atentie uitata si/sau prost pusa problema a adaptarii (care nu e totuna cu varianta biologiei evolutioniste, ci se refera la psihism);
- creativitatea;
- invatarea;
- mecanismele compensatorii la deficienti, uneori cu rezultate exceptionale, uluitoare de-a binelea;
- optimizarea performantelor in diverse domenii (cu aplicatii remarcabile in primul rand in sport);
- consilierea vocationala si maritala (desi aici am unele reticente, insa mai degraba pentru ca sunt eu inca un bebelus in ale Bisericii ; intrezaresc o intelegere mai nuantata, nu atat de ortodoxista ca a mea, acum, in aceasta privinta);
- relatiile cu alte domenii, in interdisciplinaritate: cu fizica cuantica, cu artele, cu Teologia (treaba grea, la inceput de drum, deocamdata sunt tatonari prudente si balbaite, ca Larchet mai sus, in rest sunt, mai mereu, suturi si lovituri care variaza de la dispret la lichidare de-a binelea, de ambele parti si reciproc), cu politicul, cu educatia, cu antropologia/sociologia, cu biologia etc. Si mai ales cu informatica!

De aceea, m-as bucura sa intelegeti ca eu ca psiholog nu sunt interesat decat in mod cu totul secundar de problema abordarilor psihopatologice si de alternativa duhovniceasca. Raman ca om bolnav spiritual, insa, ca persoana, la solicitarea ajutorului in Biserica si la nadejdea intaririi si largirii contactului meu personal cu Dumnezeu in Biserica Lui.

Interventia mea cu referire la pozitia lui Adrian Cocosila este una trecatoare, desi necesara din punctul meu de vedere intrucat reductionismul, de oriunde ar veni, nu imbogateste cunoasterea omeneasca ci o stanjeneste, uneori chiar o extirpa. Si cred ca nici un prieten al Adevarului nu voieste, de fapt, aceasta. Stiu ca Adrian a facut un gest curat, insa eu ma tem sa nu iasa, la o adica, un oarecare gri...:)
Si ma opresc aici.
Interesul meu pentru boli, va rog sa ma iertati, este strict personal iar nu profesional. Sper ca veti accepta motivul expus mai sus, pe liniute...:)

Dispun e de două cărţi ale lui Jean Claude Larchet: "Terapeutica bolilor spirituale" şi "Teologia bolii", pe care din păcate nu am reuşit să le citesc, dar cred că sunt interesante.

Vorbeai, din câte reţin, la un moment dat de recuperare cu ajutorul medicamentelor. Recunosc că nu sunt documentat în domeniu şi de aceea te-am şi întrebat. :1:
Eu merg pe pricipii mai simple care au la bază în primul rând credinţa şi alimentaţia. Dar reţin că de foarte multe ori dietoterapeutul la care merg, face mai multă psihologie cu mine, probabil pentru a mă face să înţeleg anumite aspecte sau să-mi pună în funcţiune voinţa, decât ceea ce trebuie să fac şi mănânc. Aceasta din urmă durează maxim 5 minute, pe când prima poate dura şi o oră. El vede căderea în care mă aflu şi-mi dă "medicamentul" necesar rezolvării stării în care mă aflu şi de cele mai multe ori apelează la teologie şi psihologie.

In facultate am studiat 2 ani, la psihopatologie si psihiatrie, medicatia psihotropa. Nu era lucrul principal, aceasta fiind sarcina medicilor, dar profesorul G. Ionescu vroia ca noi sa fim informati si in legatura cu problema medicatiei. Sunt, asadar, minimal orientat in aceasta directie (la care se adauga propria mea experienta ca pacient, cand tratamentul de 6 luni cu antidepresive a dat rezultate foarte bune, fara ca de atunci, in urma cu 4 ani, sa mai am vreo recadere sau complicatii etanolice etc.).
Insa, dupa terminarea facultatii, desigur ca medicatia nu a fost si nu este pentru mine o preocupare, deoarece psihologii folosesc terapii prin dialog si alte mijloace (muzica, desen, dans, jocuri de rol etc.).
Cat priveste dietoterapeutul tau, nu pot sa ma pronunt in nici un fel, deoarece nu stiu nimic in legatura cu aceasta disciplina. Sper, doar, sa iti fie cu adevarat de folos, in sanatate si in alte domenii unde tu ai nevoie.

P.S. Unii psihologi clinicieni au, in urma unor specializari aparte, inclusiv competenta de a recomanda o anumita medicatie, intre limite ferme. Sunt insa putini psi la noi in tara care fac aceasta, din cate cunosc eu. Iar medicatia psihotropa este, din cunostintele mele, o problema inca disputata, studiile in domeniu fiind divergente: o parte dintre specialisti se straduiesc sa le arate foloasele (intre anumite limite, desigur) alta parte se lupta sa le arate inutilitatea si chiar neajunsurile uneori grave. Personal, consider ca deocamdata, tinind cont de severitatea unora dintre tulburarile psihice si de ameliorarea evidenta sau chiar vindecarea unor tulburari, medicatia psihotropa este indispensabila. Insa administrarea ei este strict treaba medicilor, altminteri se poate ajunge la mari necazuri. Iar cele mai bune rezultate in domeniul sanatatii sufletesti le da, in zilele noastre, conform studiilor, lucrul in echipa: medic psihiatru, psihoterapeut, asistenta sociala si, desigur, ca un fundament pentru toate, cred eu: credinta in Dumnezeu si vietuirea noastra in Biserica, dupa cuviinta.

Iertarea
 

Adrian Cocosila :"Iertarea este un atribut dumnezeiesc. Nu trebuie sa facem un efort ca sa ne dam seama de neputinta noastra de a ierta. Dar pe masura ce Ii facem loc lui Dumnezeu in fiinta noastra, primim si putere sa iertam. Iar cand Il punem pe Dumnezeu tot timpul in centrul atentiei noastre, atunci iertam orice fapta, fara a mai fi rugati.

Iertarea nu-i usoara, e chiar imposibila atunci cand omul ramane la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune ca este usor sa ierti. Pentru inceput, omul trebuie sa incerce sa nu urasca pe cel ce i-a gresit. Apoi trebuie sa aiba in vedere ca Mantuitorul S-a jertfit si pentru cel care i-a facut rau. Deci, daca Insusi Dumnezeu l-a iertat, de vreme ce a murit pentru el, atunci si noi suntem datori sa iertam daca dorim sa ajungem la asemanarea cu El. Iar lucrul de care nu trebuie sa uitam niciodata, este acela de a-I cere neincetat lui Dumnezeu putere de a ierta.

De ce este important sa iertam? Pentru ca numai asa ne intarim in iubire. Cine nu iarta, nu iubeste. Si cine nu-si iubeste semenii, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. A ierta este semnul prezentei lui Dumnezeu in noi.

Adevarata iertare este insotita de uitare. Parintele Nicolae Steinhardt spunea ca iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goala, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Si in acest sens, amintea de parintele George Teodorescu care obisnuia sa le spuna enoriasilor: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spovedit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?"."
Puteti citi tot articolul . aici :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ea-137137.html

Despre locul unde s-a nascut Maica Domnului !
 

Parerea de sine si oglinda sufletului - un articol semnat de Teodor Danalache

"A ne uita in oglinda si a ne vedea altfel decat suntem de fapt este una dintre cele mai viclene capcane ale unei incremeniri bolnavicioase. Intr-o asemenea stare nu poate fi vorba de crestere sufleteasca sau duhovniceasca, ci de intunecare, minciuna si inselare.
Falsa inchipuire de sine este un adevarat idol, un diavol ascuns in aparenta noastra libertate si dreptate. Nu suportam sa fim lipsiti de libertate sau mintiti, insa ne inrobim si ne mintim singuri, fara a putea vedea acest lucru.
Numai prin ascultare duhovniceaca si smerenie putem sfarama acest idol, culcusit in chip viclean in mintea noastra. Ascultarea de duhovnic, precum si de cei din jurul nostru, care ne vad adesea mai corect decat ne vedem noi, precum si o smerenie autentica, ceruta neincetat in rugaciune, lui Dumnezeu, sunt singurele care ne pot face sa ne privim in oglinda in chip real, fara a ne mandri si fara a deznadajdui.
Pentru a vedea ce este omul, antropologii il iau pe om si il studiaza, insa noi, crestinii, pentru a vedea ce este omul, Il privim pe Iisus Hristos. Acesta este Omul prin excelenta, oglinda in care trebuie sa ne privim si sa ne vedem asa cum suntem de fapt, dezbracati de idolii mintii, fara nici o linguseala, fara nici o inchipuire. Hristos este singurul nostru chip real, care trebuie sa inlocuiasca orice falsa inchipuire de sine.":


Parerea de sine si oglinda sufletului - un articol semnat de Teodor Danalache

O completare la Sfintele Moaste !
 

Dezamagirea !
 

Dezamagirea este acea stare in care cunoastem un lucru asa cum este el de fapt, dezgolit de toate calitatile lui inchipuite. Realismul duhovnicesc prin care suntem datori (si ne dorim) sa privim viata si lucrurile din jurul nostru se poate folosi de fiecare dezamagire ca de o usa deschisa spre viata cea noua, autentica si lipsita de orice inselare.
Chiar si definitia din dictionar ne indeamna sa ne bucuram de fiecare dezamagire, ca de o noua trezire la realitate. Amagirea este definita ca: ispitire, ademenire, atragere prin promisiuni mincinoase, inselaciune, viclenie, minciuna, parere inselatoare si iluzie. Dezamagirea este definita ca: pierdere a iluziilor, scoatere din amagire si revenire la adevar.
Sa cautam dezamagirea !
Dezamagirea ne cuprinde intotdeauna in urma unor asteptari ce raman nesatisfacute, chiar daca acestea sunt adesea neintemeiate sau inchipuite. Astfel lucreaza pacatul, care intotdeauna promite mai mult decat poate oferi. Mai inainte de a savarsi un pacat, ne inchipuim cum va fi starea de dupa aceea, pe care diavolul ne face sa o credem de dorit din toata inima, pentru ca mai apoi, dupa savarsirea pacatului, sa fim dezamagiti de inca o "promisiune" mincinoasa.
Parintele Rafail Noica, intr-o conferinta duhovniceasca, a spus: "Dezamagirea este rezultatul pacatelor noastre. Dez-amagire... interesant cuvant, si de luat in serios! Cand suntem dezamagiti, sa ne uitam unde eram amagiti, iar atunci, durerea dezamagirii va putea deveni un moment al mantuirii noastre, sa nu mai fim amagiti. Deci o putinta de a ne lumina. (...) Destinul adevarat al omului este ceea ce toata traditia filocalica, traditia bisericeasca de la Apostoli - ba chiar de la Adam! - numeste indumnezeirea."
Fiecare pacat, care este amagitor prin excelenta, are in spate cate o dezamagire. Putem ca, in loc sa ne "bucuram" de oferta pacatului si sa ne intristam de dezamagirea care urmeaza lui, sa ne intristam (pocaim) de pacatul savarsit si sa ne bucuram de dezamagirea de apoi, care ne poate pazi de a mai repeta pacatul. Sa luam aminte! Orice alt lucru vom cauta, in afara indumnezeirii, vom fi dezamagiti de promisiunea pacatului.
Cand suntem dezamagiti, deci, sa ne bucuram ca am fost izbaviti de amagirea in care ne aflam pana in acel moment. Mai mult, dupa fiecare dezamagire avem sansa de a nu ne mai increde in persoana sau lucrul care ne-a amagit. Astfel, dezamagirea se arata a fi de folos tuturor celor care o traiesc, in pofida gustului amar pe care il poate aduce cu sine trezirea la realitate.
Cand suntem dezamagiti de noi insine, ajungem sa ne vedem asa cum suntem de fapt, goliti de mandria si de inselarea care ne intuneca pana atunci vederea. Acesta este momentul ideal in care, scapati de amagire, ne putem incredinta lui Hristos la modul absolut. Abia atunci, Dumnezeu ne va lumina si mai mult, sa vedem si sa simtim pacatele noastre, pentru a ne darui harul Sau cel tamaduitor si sfintitor.
CONTINUARE :http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ea-137980.html

Valoarea gestului!
 

Deja Teodor Danalache , ne-a obisnuit cu articolele lui pertinente si mai ales de folos pe care le publica constant pe acest site . Un ultim articol se intituleaza atat de simplu , dar atat de sugestiv :"Valoarea gestului!".
Va invit sa-l lecturam impreuna :


Chiar si un singur gest poate schimba o inima. Nu putine sunt cazurile in care barbati si femei au urmat lui Iisus Hristos, dupa ce El s-a aratat milostiv fata de ei, neosandindu-i pentru pacatele lor sau luandu-le apararea, in fata celor care ii osandeau. Astfel, chiar si un singur gest de bunatate are puterea de a schimba definitiv calea unei vieti.
Bunatatea milostiva, ca un dialog firesc intre doua suflete, atat de simplu aratata de catre samarineanul milostiv, intrupeaza un limbaj pe care cel surd il poate auzi si cel orb il poate vedea. Aceasta simtire sfanta se manifesta autentic prin gesturi spontane, presarate cat mai des (neincetat) in sufletul aproapelui, oricare ar fi trasaturile acestuia.
Gestul este precum o samanta care, sadita in sufletul celui de langa noi, poate rodi inmultit. Prin gesturi ne exprimam trairile sufletesti, un singur gest putand arata ceea ce nu dorim sau nu reusim sa spunem printr-o multime de cuvinte. Fiecare gest poarta cu sine un mesaj, potrivit gandurilor aflate in inima celui care il face.
Parintele Tadei, de la Manastirea Vitovnita, spune: "Cum iti sunt gandurile asa iti este viata!" Astfel, cand gandurile noastre sunt bune, acestea iau forma unor gesturi frumoase, iar cand acestea sunt tulburi, ele iau forma unor gesturi distrugatoare, care nu odihnesc sufletul celui de langa noi.
Un gest puternic nu este acela care vine dintr-o anumita obligatie, fiind trecut prin filtrul ratiunii, spre a fi calculat si directionat strategic, ci acela care izvoraste in mod spontan din inima noastra, fiind lipsit de intentii ascunse. Astfel, inima aproapelui este miscata mai ales de acele gesturi de binete pe care le observa mai inainte chiar de a cere ajutorul.
La randul nostru, deoarece am ajuns robi ai neincrederii in cei de langa noi, ezitam adesea a crede cu toata inima in autenticitatea unui gest. De multe ori, din teama de a fi raniti sau din lipsa de dragoste fata de aproapele, ne ferim a ne deschide inimile inaintea gesturilor de atentie ale acestora. Astfel, ajungem sa ne tinem inimile incuiate chiar si atunci cand cineva vrea sa ne daruiasca putina dragoste, printr-un gest, cuvant sau zambet.
Mai apoi, datorita programului incarcat si lipsei de atentie fata de lucrurile esentiale ale vietii noastre, intampinam riscul ca gesturile noastre de bunatate sa intre in sfera obligatiilor sociale sau casnice, fiind motivate de un incomod „trebuie". Prin urmare, savarsind anumite gesturi in chip mecanic, ajungem sa uitam complet de valoarea simbolica a acestora.
Fiecare gest frumos este o manifestare a iubirii. Cand gesturile de bunatate ale celor de langa noi nu sunt reusite sau le-am vrea altfel, sa incercam sa retinem doar ceea ce au vrut acestia sa transmita, trecand peste neajunsurile gesturilor in sine. Ceea ce conteaza, in primul rand, este cata iubire se pune intr-un gest. Astfel, intentia, care se ascunde in spatele gestului, este mai importanta chiar decat forma gestului.
Parca am uitat sa ne mai bucuram de lucrurile simple din viata noastra. Ne-am lasat manipulati, inca de mici, de castele si printese, iar mai apoi, de case moderne si masini puternice, incat am ajuns sa calcam peste margaritarele ascunse in gesturile si lucrurile simple.
Zambetul este un gest profund si un dar deosebit, mai ales intr-o lume in care incruntarea "cucereste" tot mai multe chipuri. Astfel, cand oamenii devin tot mai indiferenti la problemele semenilor lor, un zambet acordat celui de langa noi sau unui om nevoias s-ar putea sa faca mai mult decat o lunga convorbire sau un ban aruncat in graba. Doar cand zambim iubind, insa, vom putea cunoaste cat bine poate face un zambet.
Sotul (sotia) are nevoie de gesturi tandre din partea sotiei (sotului), in momente dintre cele mai diverse, mai ales fara o anumita ocazie. Parintii au nevoie de gesturi iubitoare din partea copiilor, curate de orice trambitare sau interes. La randul lor, copiii au nevoie de gesturi calde din partea parintilor, fara a fi acordate in graba sau considerand ca inca mai pot fi amanate. Si prietenii / vecinii au nevoie de iubire, pe care le-o putem acorda prin gesturi simple si dezinteresate, curate si spontane.
Dumnezeu insusi are nevoie de gesturile noastre de iubire, ca sa ne poata da si mai multa putere de a iubi, devenind iubire, asemenea Lui. De aceea, cu cat vom darui mai multa iubire celor de langa noi, in chip tainic, prin gesturi simple, cu atat inima noastra va dobandi mai multa putere de a iubi, iar dand putin, riscam sa nu mai avem din ce da.

http://www.crestinortodox.ro/editori...ui-138427.html

Centrifuga vietii lumesti-Pr. Alin-Cristian Preotu
 

In aceasta perioada cu totii ne pregatim de praznicul Nasterii Pruncului Imparat...

Toata lumea de la Rasarit la Apus se imbraca in haine curate de sarbatoare: natura in straie albe de nea, casele noastre cu pomi de Craciun, magazinele cu ghirlande, strazile cu instalatii si luminite. Si in Est si in Vest se schimba ceva in infatisarea oraselor, dar si starea de spirit a oamenilor se schimba, parca e mai multa bucurie...dar si multa spoiala si sclipici...

Cu toate acestea ceva este diferit in felul cum rasaritenii intampina acest eveniment crestin al Nasterii Domnului fata de crestinii din Occident.

Magii vin de la Rasarit si magia vine din Apus...

Aici colindatorii canta "steaua sus rasare", caci in Rasarit rasare "ca o Taina mare", iar in Apus apune "Soarele dreptatii", dar vine magia cu "magi" moderni imbracati in Mosi Craciuni, cu craciunite, incepe magia shopping-ului cu promotii la cadouri ...valuri, valuri involburate care te poarta pana la "mall-uri"...

Aici crestinii aduc daruri Pruncului Imparat propria lor credinta, postul si rugaciunea, inchinarea lor din Biserica. Acolo, doar Mos Craciun mai aduce daruri...

Aici sarbatoarea este vestita cu toaca si clopote de Biserica, cu Sf. Liturghii si concerte de colinde. Acolo vezi doar spectacole cu petarde, cu artificii si cu tot felul de concerte in pietele publice.

Aici vine Sarbatoarea dupa ce crestinii s-au spovedit si impartasit, acolo in Apus nu se mai spovedeste aproape nimeni, pentru ca, poate sa vina Sarbatoarea Nasterii si fara "nastere"... tot asa cum vine si Pastele, cu Cel Far' de moarte, fara sa mai moara si fara sa mai invieze liturgic prin jertfa euharistica din Biserica si din sufletele inchinatorilor, adica fara o Rastignire spirituala a Sa, a lumii si a noastra, una nesangeroasa, duhovniceasca in Dumnezeiasca Liturghie si in viata spirituala a crestinilor, asa cum se intampla in Biserica Rasaritului, in perioadele de Post ce premerg Praznicele pregatind sufletele de sarbatoare.

In felul acesta Nasterea Domnului se transforma prin intermediul acestor forme moderne de magie in "Sarbatoarea Craciunului" sau in "Nasterea Craciunului"; Hristos nu se mai vede, pentru ca a devenit intre timp mic de tot, aproape nevazut, se ascunde dupa poalele lui Mos Craciun...El nu mai creste pana la statura unui Mantuitor, in Occident ramane asa pana de Paste, cand locul Craciunului il ia iepurasul de Paste, alta magie, alte traditii...

Orice Sarbatoare crestina este o intoarcere in timp, o reiterare liturgica, o evocare euharistica a evenimentului meta-istoric. Insa aceasta intoarcere in timp, nu trebuie sa se faca invers printr-o intoarcere la un neopaganism cu iz de Sarbatori de iarna, nici la paganizarea traditiilor crestine, chiar daca unele dintre Sarbatorile crestine au fost odinioara evenimente sau sarbatori pagane increstinate.

Nu-i cazul acestor doua Sfinte Sarbatori, a Nasterii si a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt alfa si omega in alfabetul cultului crestin, inceputul si sfarsitul sarbatorilor pentru Biserica si pentru totii "fratii lui Hristos", care ca si El se nasc, mor si inviaza intru El, intr-un mod spiritual retraind istoria mantuirii.

Astazi se intampla acest proces invers, se desacralizeaza, se paganizeaza Sarbatorile, e o intoarcere la magie, la ocultism modernizat.

Ce inseamna desacralizare a unei sarbatori, a unui om sau a unei societati? Inseamna, simplu spus: sa nu mai ai nimic sfant pe lume, nici Dumnezeu, nici Biserica, nici sarbatoare crestina, nici traditii, nici identitate ori "buletin" si viata de crestin.

Toate aceste metamorfoze risipesc semnificatiile si traditiile crestine, se risipeste fiinta Sarbatorilor, schimbandu-se formele, se risipeste si fondul.

Shopmania risipeste si banii si odata cu ei se risipesc si sensurile crestine ale Sarbatorilor crestine in centrifuga vietii lumesti.

Miscarea aceasta centri-fuga a vietii cosmopolite, care L-a azvarlit pe Hristos din centru spre marginile preocuparilor, in suburbiile vietii lumesti, la periferia unor traditii necrestine ori in cel mai bun caz, exilarea Lui in transcendenta, in ceruri, arata o tendinta de "fuga" si de renuntare la caracterului hristocentric, hristologic al sarbatorilor de azi sau a modului de praznuire a omului modern, care devine tot mai putin crestin, tot mai putin hristoforic, deoarece este preocupat de cele din afara, nu la cele dinauntru.
Este drama "fiului risipitor", care traieste in risipa, risipind si timpul si averea Tatalui in centrifuga vietii lumesti, in centrifuga pacatului...

Starea de fapt reflecta o tendinta de parasire a lui Dumnezeu de catre lume si evacuarea Lui din viata oamenilor de azi si inlocuirea Lui cu un idol de iarna- denumit Mos Craciun.

Nu avem nimic impotriva lui Mos Craciun, este un mos simpatic, dar nu trebuie sa credem in Mos Craciun, ci in Hristos!

Evenimentul cauzator de atata freamat si rasunet in viata oamenilor este venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu si Intruparea Sa din Sf. Fecioara Maria, eveniment care se serbeaza mai intai liturgic, in fond, chiar daca exista si aceste forme de manifestare exterioara, ce au si ele farmecul lor.

Este important a se vedea in cazul nostru, unde e punerea de accent si centrul de greutate a preocuparile noastre in zilele de inainte-praznuire, pe fond sau pe forme, pe semnificatiile crestine sau pe un decor secularizant.

Ne-am pregatit spiritual pentru a intampina Sarbatoarea sau doar ne-am umplut frigiderul, asteptam doar daruri de la Mosul sau am luat deja sau ne vom si impartasi cu Sfintele Daruri de la Hristos?

Daca am fost cuminti vom primi un cadou de la "Mosu'', daca am fost si suntem crestini vom primi har, bucurie si binecuvantare de la Hristos Domnul ... auzind si noi, prin sunet de toaca sau danganit de clopot, printre fulgi de nea si pocnituri de bici,... cantece ingeresti, glasuri de colindatori: Domn, Domn sa-naltam, Domn, Domn sa-naltam, ...

Pr. Alin-Cristian Preotu:
http://www.crestinortodox.ro/craciun...ti-138626.html

Nu 'eu' sau 'tu', ci 'noi'-Arhim. Siluan Visan
 

In vremea aceea "invata Iisus intr-una din sinagogi sambata", ne marturiseste Sf. Ev. Luca, propovaduire ce continua pana in ziua de astazi. Si noi ne impartasim din cuvantul Lui atunci cand mergem la Biserica, caci suntem doritori de cunoastere si cautam sa ne "hranim" sufletul cu tot cuvantul pe care ni-L adreseaza. Ma bucura faptul ca vrem sa-L cunoastem, sperand ca nu ne impotmolim in neputinta noastra de a pune in practica sfaturile, ci cerem ajutorul Harului Sfantului Duh.

De multe ori am incercat sa pun la inima fratelui indemnul de a face in viata ce este bineplacut Domnului, fara a incerca sa explic ce este bineplacut Lui dupa parerea mea. Important este "sa se cerceteze omul pe sine" dupa cum spune Sf. Ap. Pavel, pentru ca din credinta cu care porneste spre drumul mantuirii si cu rugaciunea ce-i insoteste pasii, va afla singur raspunsul pentru "ce trebuie sa fac?".

Bineinteles ca indicatiile sunt valoroase, dar am credinta ca Hristos se adreseaza sufletului, nu mintii! Deci, nu trebuie sa spunem cum este bine sa gandim, ci sa ajutam sufletul sa se inalte catre Domnul.

Astazi, cu urechile am auzit si cu ochii sufletului am vazut cum Mantuitorul face inca o minune, vindeca femeia garbova de optsprezece ani. Un suflet ce nu putea sa-si indrepte trupul pentru a privi in sus, “o fiica a lui Avraam” ce suferea. Venise in lume si pentru ea, nu numai pentru mine; avea nevoie sa-I priveasca Chipul luminat, dar nu putea.

"Nimic nu-i intamplator, totul e proniator" dupa cum ne spunea Pr. Galeriu, si acest lucru ma duce cu gandul la minunile savarsite de Mantuitorul in trecerea Sa pe acest pamant. Sa privim cu atentie vindecarile: vindeca pe orbul Bartimeu- neputinta noastra de a vedea; vindeca pe femeia garbova- neputinta noastra de a privi in sus; vindeca slabanogul ce astepta miscarea apei langa scaldatoarea Vitezda- neputinta noastra de a face ceva fara El si ajutorul pe care-l asteptam de la "om"; vindeca fiul demonizat- ne descopera cine este adevaratul vinovat pentru suferinta noastra.

In acelasi timp, discuta cu femeia samarineanca si-i destainuie ca este Datatorul de apa vie; inmulteste painile pentru a se hrani multimile ce-L ascultau; iarta pe femeia ce este prinsa in adulter; primeste cu bratele deschise pe fiul risipitor; ne invata sa ne rugam spunand "Tatal nostru"; ne cheama sa-I fim apostoli; ne intareste in credinta descoperindu-ne originile imparatesti ca fii ai Tatalui Ceresc, asteptandu-ne in Imparatia Cerurilor.

Din pacate, multi dintre noi raman indiferenti la glasul Lui. Dar exista un lucru si mai trist: cei mai multi dintre noi nu au constientizat ca sunt de acum in bratele Tatalui, in Casa Parinteasca ca fii sau fiice ce s-au intors si au fost iertati! Tot cel care merge la Biserica si asculta cuvantul Lui se decide sa-I urmeze cu credinta ce-l va face partas Iubirii, acela este deja partas bucuriei vesnice.

Iar daca eu traiesc in bucurie, nu ar trebui sa ma bucur de vindecarea celuilalt? De ce bucuria celuilalt nu este si bucuria mea? Cum pot sa uit minunea pe care a facut-o cu mine si ma plang ca-s neglijat? Rugaciunea-mi este intotdeauna ascultata, cererea nu-mi este de folos spre mantuire… Si inca un amanunt foarte important: Hristos nu a certat pe cel pacatos, ci pe farisei!

Intr-o clipa devin cartas, ma plang indreptatindu-ma si cad in "comportamentul fariseului" fara sa gandesc ca avem aceeasi importanta in fata Domnului. Nu pot sa-I spun eu Domnului ce trebuie sa faca, ci sunt dator sa ma bucur, sa plang, sa ajut si sa ma rog impreuna cu fratele sau sora. "Bucurati-va cu cei ce se bucura, plangeti cu cei ce plang. Cugetati acelasi lucru unii pentru altii…" (Rom. 12, 15- 16). Impreuna, ca si cum am fi una, nu "eu" sau "tu", ci "noi"! Asa cum eu vreau, vrea si el; asa cum eu am nevoie, are si el; asa cum eu am, trebuie sa aiba si el!

Sa nu fim fatarnici, sa nu judecam dupa mintea noastra, sa nu cautam numai la ale noastre; ci sa ne unim in rugaciune cu smerenie, traind dupa Voia Lui, cu grija fratelui. Pentru ca nimic din ceea ce avem nu ne apartine numai noua, toate le avem prin binecuvantarea lui Hristos si vrea ca toti sa ne bucuram. Bucuria se gaseste in comuniune, nu in dezbinare; puterea rugaciunii creste proportional cu sufletele ce se roaga; incerc sa traiesc iubind pentru ca "iubirea nu face rau aproapelui, iubirea este deci implinirea legii". (Rom. 13,10)

"Doamne, Tie ma rog, tine pe fratii mei si surorile mele dandu-le lor sanatate, viata lunga si darul Tau cel sfant, ca sa umble in caile Tale si sa faca cele ce sunt dupa voia Ta cea sfanta. Da-ne, Doamne, de acum pana la capatul vietii, sa ne iubim si sa ne cinstim unii pe altii,- caci ce este mai bun si mai frumos decat a vietui fratii impreuna! Asa, Doamne, asculta rugaciunea noastra si milostiv fii noua, ca bun si iubitor de oameni esti si Tie marire inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Amin.

Arhim. Siluan Visan


http://www.crestinortodox.ro/sarbato...nu-138559.html

Originea cuvantului Craciun
 

Un articol semnat de adminul acestui site , Adrian Cocosila :

Cuvantul "Craciun", atat de des rostit in aceste zile, are parte si astazi de controverse, atunci cand se pune in discutie originea sa. Dintre etimologiile propuse, nici una nu este sigura.
Al. Rosetti, Al. Graur, Ovid Densusianu au ajuns la concluzia ca termenul "creatio" explica etimologia cuvantului "Craciun". Potrivit autorilor mentionati, cuvantul "creatio" descopera ziua crearii lui Hristos. Din punct de vedere teologic, acest termen nu poate fi acceptat, avand in vedere ca in Simbolul de credinta marturisim ca Hristos este "nascut, nu facut".
Pericolul de a cadea in arianism, a facut ca termenul "Craciun" sa fie inlocuit cu "Sarbatoarea Nascutului", pentru a arata ca Fiul lui Dumnezeu, Cel vesnic nascut din Tatal, S-a nascut ca om din Fecioara Maria.
Alti cercetatori, precum Vasile Parvan, Sextil Puscariu, Nicolae Draganu, considera ca termenul "Craciun" provine din latinescul "calatio". La romani, prin calatio se intelegea convocarea poporului de catre preotii pagani, in prima zi a lunii, pentru anuntarea sarbatorilor din luna respectiva, si, prin extindere, sarbatoarea in general, caci cea mai importanta, calatio, era aceea de la 1 ianuarie.
Stim ca Nasterea Domnului in Biserica din Rasarit se sarbatorea impreuna cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Aceasta sarbatoare era numita Epifania sau aratarea lui Dumnezeu, pentru ca la Botezul Domnului s-a descoperit lumii Sfanta Treime: Fiul botezandu-se in Iordan, Sfantul Duh S-a coborat peste El in chip de porumbel, iar Tatal a grait din cer: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17; Marcu 1, 9-11 ; Luca 3, 21-22). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Dar de ce aceasta descoperire a Lui se numeste Aratare? Pentru ca El nu s-a facut cunoscut tuturor la nastere, ci la botezul Sau, deoarece El pana in aceasta zi nu era cunoscut multimii". Persoanelor de curand crestinate, li se parea aceasta anuntare apropiata de sarbatoarea pagana calatio, si astfel, au denumit cu acest termen sarbatoarea nasterii lui Hristos.
O alta explicatie privind originea acestui termen, a fost propusa de profesorul Gheorghe Musu (1913-1987). El sustine ca termenul "Craciun", numea butucul care era aprins in seara si noaptea dinaintea solstitiului de iarna. Conform adeptilor religiilor naturiste, focul rezultat din arderea butucului, avea menirea sa "intareasca" soarele "amortit", sa-i dea acestuia putere sa-si continue calatoria sa. Cand Hristos, numit "Soarele dreptatii", a luat locul "vechiului soare" cinstit in religiile naturiste, a fost preluata si denumirea "Craciun".
In concluzie, ceea ce putem spune cu certitudine este ca termenul folosit de Biserica este "Nasterea Domnului", asa cum o exprima si troparul: "Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru...". E bine sa nu uitam ca in Cazania de la Govora din 1642, si in Cazania lui Varlaam din 1643, intalnim "Sarbatoarea Nascutului". Deci, putem afirma fara retineri ca termenul "Craciun" in limba romana este un cuvant de origine populara si nu un termen oficial al Bisericii.

Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/craciun...iun-69736.html

Peste pacatul meu, Tie tot ma inchin !-Teodor Danalache
 

"Privind spre pacatele mele, strig: Iarta-ma, Doamne, ca nu deznadajduiesc!" Aceasta este rugaciunea celui care isi vede pacatele si, cutremurat de ele, se arunca pe sine inaintea lui Dumnezeu, intr-o adanca smerenie. A nadajdui inca spre mantuire, odata cufundati in cele mai grele pacate, este o mare indrazneala, pe care numai un fiu o poate avea, catre parintele sau.
Parintele Ghelasie de la Frasinei, intr-un "Acatist de Pocainta", exprima tocmai aceasta stare de pocainta, in care indrazneala catre Dumnezeu se face izvor de smerenie si iubire nesfarsita, iar coborarea in iadul pacatului se face scara catre cer.
In condacul intai, ne rugam, zicand: "Doamne, am cazut din Iubirea Ta si in patimile mele m-am afundat, in intunericul cel dinafara, unde de Tine stau despartit; dar, Doamne, nu pot fi fara Tine, nu pot sa Te uit, incat strig din stricaciunea mea: Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!"
Stihuri alese din "Acatist de Pocainta"
Doamne, iarta-ma, ca din Chipul Tau am cazut;
Doamne, iarta-ma, ca nu pot sta de Tine despartit;
Doamne, iarta-ma, ca orb de stricaciune, nu Te mai vad;
Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!
Doamne, iarta-ma, ca prapastia pacatului am deschis;
Doamne, iarta-ma, ca ce ai zidit Tu eu am ucis;
Doamne, iarta-ma, ca umbra mortii am nascut;
Doamne, iarta-ma, ca in locul Iubirii, foc de iad am aprins;
Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!
Doamne, iarta-ma, ca mereu pacatuiesc;
Doamne, iarta-ma, ca mereu cad in amagirea mea;
Doamne, iarta-ma, ca totusi la Tine alerg;
Doamne, iarta-ma, ca spre Tine totusi indraznesc;
Doamne, iarta-ma, ca doar Inchinarea mi-a mai ramas;
Doamne, iarta-ma, ca doar strigarea o mai pot face;
Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!
Doamne, iarta-ma, ca nu deznadajduiesc;
Doamne, iarta-ma, ca peste pacatul meu, inca mai indraznesc;
Doamne, iarta-ma, ca Iubirea Ta o pun inainte;
Doamne, iarta-ma, ca de Inchinarea mea ma agat;
Doamne, iarta-ma, ca ma rascol in propriul meu iad;
Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!
Doamne, iarta-ma, ca si eu in iertarea Ta nadajduiesc;
Doamne, iarta-ma, ca in iertarea Ta cred;
Doamne, iarta-ma, ca peste pacatul meu eu tot Tie ma inchin!
Alta revenire, aceeasi primire !
Adesea, faptele noastre sunt contrare iubirii de Dumnezeu si dorintei noastre de mantuire. Savarsim neincetat pacate, fie cu fapta, fie cu cuvantul, fie cu gandul. Intr-o stare de pacatuire continua, rusinea fata de Dumnezeu si pierderea nadejdii de mantuire ne-ar parea firesti, daca lui Adam acestea nu i s-ar fi socotit drept greseala.
Nu conteaza de cate ori ne indepartam si ne ascundem de Dumnezeu, prin pacatele noastre, ci conteaza ca de fiecare data sa ne intoarcem catre El. Indrazneala de a ne cere iertare toata viata, dupa fiecare pacat (adesea, dupa acelasi pacat, savarsit in mod repetat), este lucrul care Il bucura cel mai mult pe Dumnezeu. Intelegem aceasta din faptul ca, oridecate ori ne intoarcem la Dumnezeu, dupa o plecare-ratacire, El ne primeste cu aceeasi dragoste, care ne umple de cainta si de multumire.
De cele mai multe ori, noi revenim la Dumnezeu abia dupa ce ne dezamageste lumea, cu promisiunile ei inselatoare. Avem indrazneala (nerusinarea, chiar) de a face acest lucru deoarece iubirea Lui nu este ca iubirea noastra. El nu simte frustrare, atunci cand venim la El, abia dupa ce incercam sa iubim alte lucruri si nu gasim in ele ceea ce cautam.
Sa avem curajul si indrazneala (nerusinarea) de a alerga la Dumnezeu chiar de am pacatui zilnic "de saptezeci de ori cate sapte", fara a pierde nadejdea iertarii noastre.
Fiul risipitor se impartaseste iarasi de iubirea Tatalui pentru ca are curajul de a-si recunoaste caderea si indrazneala de a nadajdui in bunatatea Tatalui sau.
Teodor Danalache:

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...in-138861.html